Milton Friedman – un apărător al libertății
Milton Friedman a fost mai mult decât un economist; el a elaborat o filozofie a libertății, care a avut un impact extraordinar în toate țările iubitoare de libertate. A făcut-o prin cărțile sale, prin cursurile ținute la Universitatea din Chicago, prin articolele publicate în revistele economice și în ziarele de mare tiraj și prin emisiunile de televiziune.
Friedman a fost un susținător al ideii că între libertatea politică și libertatea economică există o strânsă legătură: „Istoria dovedește, fără echivoc, că există o relație între libertatea politică și piața liberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spațiu, să fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piața liberă pentru a-și organiza grosul activității economice.”[1]
Politicile economice actuale din țările democratice se inspiră în mare măsură din ideile lui Friedman. Modul de impozitare, flotarea mai mult sau mai puțin liberă a cursurilor de schimb, politica monetară a principalelor bănci centrale ale lumii, controversele cu privire la venitul necondiționat etc., au toate legătură cu argumentele pro sau contra formulate de Friedman.
Ideile sale despre capitalism, guvernare limitată și inflație au fost preluate pe tot globul, de la Santiago la Shanghai. El a fost martor la declinul intervenționismului economic al statului, la abandonarea sistemului monetar internațional de la Bretton Woods, la liberalizarea comerțului și la lupta contra inflației din țările industrializate în anii 1970 și 1980, precum și la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est și în alte părți ale lumii la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Monetarismul lui Friedman a devenit o doctrină călăuzitoare pentru băncile centrale din întreaga lume și a contribuit la deceniile de inflație redusă de dinainte de 2020. Pentru întreaga lume, el a fost – și rămâne – un exemplu strălucit de studiere științifică a economiei de piață.
Născut în 1912 din părinți imigranți evrei, Friedman a copilărit în Rahway, New Jersey. A urmat școala primară și secundară în acel oraș, după care a studiat economia la Universitatea Rutgers, pe ai cărei profesori i-a impresionat și care, de aceea, l-au îndemnat să-și continue pregătirea la Universitatea din Chicago.
Friedman a încercat să răspundă la întrebările fundamentale ale epocii sale: poate capitalismul să asigure prosperitate pe scară largă sau este sortit ciclurilor nesfârșite de boom și criză sau chiar prăbușirii, așa cum susțineau comuniștii? Cum pot națiunile să-i sprijine pe cei aflați în nevoie, fără a înăbuși energia indivizilor creatori și întreprinzători, care generează creștere economică? Are democrația liberală vreun viitor sau idealurile liberalismului clasic – guvern reprezentativ, libertate individuală și comerț fără restricții – sunt relicve ale trecutului?
Majoritatea economiștilor din generația sa au răspuns la aceste întrebări inspirându-se din teoria economică keynesiană, care recomandă o mai mare implicare a statului în viața economică, în primul rând prin impozite și cheltuieli publice. Încă de la începutul carierei sale, Friedman s-a îndoit însă că aceste soluții sunt sustenabile din punct de vedere economic și că sunt compatibile cu libertatea individuală.
După terminarea studiilor postuniversitare la Universitatea din Chicago și Universitatea Columbia, Friedman a ajuns într-un loc de muncă neașteptat: aparatul guvernamental american. Primul său loc de muncă a fost la o agenție a programului New Deal, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat la Departamentul Trezoreriei SUA. Nici o experiență profesională nu i-a schimbat însă opțiunea pentru un guvern cu puteri limitate. Totuși, această practică profesională i-a permis o bună cunoaștere a modului de elaborare a politicilor economice.
Deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial au fost o perioadă de creativitate intelectuală deosebită pentru Friedman, în care a elaborat un nou cadru de politică economică, bazat pe o regulă clară de gestionare a sistemului monetar (creșterea constantă a masei monetare – „regula de aur a lui Friedman”) și jocul liber al prețurilor și tranzacțiilor pe toate celelalte piețe. Recunoscând că, odată apărut, un aparat guvernamental mare nu mai poate fi redus, Friedman a încercat să-i limiteze obiectivele și acțiunile. În unele cazuri, el a susținut abrogarea totală a reglementărilor, de exemplu, în materie de control al chiriilor, de subvenționare a prețurilor agricole, de stabilire a unor tarife și contigente de import și de control al producției de petrol și gaze. În alte domenii de intervenție a statului, Friedman a sugerat ca guvernul să acționeze prin alocarea resurselor financiare în mod direct beneficiarilor, astfel încât pensionarii, șomerii sau familiile cu venituri mici să poată ocoli birocrația și să-și cumpere ceea ce doresc de pe piață.
Alternativ, el a propus ca întreprinderile de stat, cum ar fi, de exemplu, serviciul poștal din SUA, să fie puse în situația de a se confrunta cu concurența privată – reformă implementată parțial în anii 1970 și 1980. În general, Friedman a pledat pentru ideea ca statul să structureze și să valorifice forțele pieței, mai degrabă decât să intervină direct în funcționarea acestora. El a sugerat tot timpul că sistemul de prețuri – interacțiunea liberă a cumpărătorilor și vânzătorilor – produce efecte sociale mai bune decât deciziile politicienilor și autorităților de reglementare. Cu alte cuvinte, a avut o concepție despre stat și rolul său în economie complet diferită de cea apărută în urma crizei anilor 1930 și a New Deal.
Lucrările lui Friedman despre monedă, inflație și cursuri de schimb l-au făcut un economist influent în anii 1970 și 1980. Caracteristicile esențiale ale economiei de piață au început însă să se schimbe, iar soluțiile valabile în 1945 – sistemul monetar internațional de la Bretton Woods, cheltuielile publice și statul social – s-au dovedit ineficace. Consecința a fost o inflație de mari proporții. Acest fenomen s-a manifestat în întreaga lume necomunistă: din SUA și Europa Occidentală până în Orientul Mijlociu și America de Sud, creșterea prețurilor a destabilizat alianțele internaționale, a subminat poziția liderilor politici, a accentuat divizarea societății și a provocat valuri de nemulțumire și anxietate, atât în rândul oamenilor de afaceri, cât și al muncitorilor și consumatorilor. A fost o perioadă de derută economică, asemănătoare cu cea actuală – și care oferă numeroase învățăminte factorilor de decizie politică de astăzi.
Privind retrospectiv, se poate spune că, în acea epocă, vechea ordine economică a luat sfârșit și s-a născut o nouă formă de capitalism mondial. Inflația a fost explozibilul care a aruncat în aer formele sociale și politice, slăbite deja de bulversările din anii 1960, de la familia biparentală la contractele colective de muncă și la delocalizarea producției în țările în curs de dezvoltare. Ironia sorții a fost că ceea ce Friedman a încercat să prevină – creșterea generalizată și permanentă a prețurilor – a creat o lume oarecum asemănătoare cu idealul său, în care capitalul se mișcă liber peste granițe, guvernele își limitează cheltuielile sociale, iar o renăscută cultură a individualismului așază libertatea ființei umane mai presus de orice.
Reputația lui Friedman s-a diminuat în primii ani ai secolului XXI, printre altele, din cauza politicii monetare neconvenționale duse de principalele bănci centrale ale lumii pentru combaterea crizei economice din 2008. Pentru mulți observatori – inclusiv economiști inspirați de Friedman – ratele dobânzilor extraordinar de mici constituie modalitatea perfectă de a provoca inflație. Însă, deoarece inflația întârzia să apară, ideile lui Friedman au părut irelevante, iar avertismentele adepților săi au fost ignorate. În plus, celălalt domeniu în care s-a manifestat influența intelectuală a lui Friedman – conservatorismul politic – a trecut printr-o transformare profundă. „Establishmentul” din SUA, care l-a sprijinit pe Friedman în demersurile sale vizând reducerea impozitelor, abrogarea reglementărilor și liberalizarea comerțului, a fost contestat de președintele D. Trump. O nouă serie de idei, axate pe restricționarea imigrației, protejarea intereselor globale ale SUA și apărarea valorilor tradiționale, a fost opusă „vechiului consens” întruchipat de Friedman. Pe fondul renașterii socialismului – la stânga spectrului politic american – și al creșterii naționalismului – la dreapta, se părea că ideile lui Friedman sunt depășite. A murit în 2006.
Revenirea inflației în 2021 – în principal din cauza emisiunii monetare uriașe, efectuate de principalele bănci centrale ale lumii în timpul pandemiei – sugerează că a sosit timpul ca moștenirea științifică a lui Friedman să fie reconsiderată. Monetarismul său nu va fi, probabil, resuscitat în întregime, însă nici avertismentele sale cu privire la pericolul creșterii rapide a masei monetare nu vor mai fi ignorate sau tratate cu condescendență de către reprezentanții băncilor centrale. În mod paradoxal, atacurile din ultimii ani la adresa concepției monetariste au făcut posibilă reevaluarea operei științifice a lui Friedman. De exemplu, unul dintre cele mai fertile experimente politice din ultima vreme este venitul de bază necondiționat, care își are originea într-o lucrare a lui Friedman din 1939.
În timpul vieții sale, asocierea strânsă a lui Friedman cu conservatorismul american a estompat ideile originale din gândirea sa. Chiar și susținătorii actualelor politici economice de tip venit necondiționat par adesea să nu fie conștienți de faptul că Friedman a manifestat interes față de această idee. Pe măsură ce el a ajuns să simbolizeze o mișcare politică, specifică SUA, nuanțele și complexitatea ideilor sale au fost estompate. Uneori, Friedman și-a formulat ideile sub formă de sloganuri. În alte cazuri, dinamismul dezbaterii economice profesioniste s-a pierdut în cursul timpului.
Friedman a avut o strălucită parteneră intelectuală, Anna Schwartz, o economistă americană, specializată în teoria monetară și istoria economică. Împreună cu ea, Friedman a scris o carte de referință, „A Monetary History of the United States, 1867-1960”, în care se demonstrează că, în întreaga istorie a economiei americane, variațiile masei monetare au avut un impact decisiv. Totuși, doar Friedman a fost elogiat, când i s-a acordat în 1976 premiul Nobel pentru economie. El a fost însă un fervent susținător al Annei Schwartz, convingând Universitatea Columbia să îi acorde un doctorat întârziat în economie. Părerea sa foarte bună despre Anna Schwartz a fost împărtășită, de altfel, și de alți economiști prestigioși, cum ar fi, de exemplu, Paul Krugman.
O altă colaboratoare remarcabilă a lui Friedman a fost soția sa, Rose, care l-a ajutat la redactarea cărții cunoscute în întreaga lume, „Capitalism și libertate”, traduse și în limba română. Ea a fost cea care l-a încurajat să se expună la lumina reflectoarelor și să-și popularizeze ideile prin presa scrisă și televiziune.
În secolul XXI, sinteza pe care a făcut-o Friedman – între economia de piață, libertatea individuală și cooperarea internațională – este, probabil, depășită. Unele idei ale lui Friedman vor intra în istoria gândirii economice, însă altele vor supraviețui, luând, poate, o altă formă. Pentru toți cei care se ocupă de problemele perene ale creșterii economice, bunăstării sociale și libertății individuale, opera lui Friedman este parțial o elegie pentru o lume dispărută și parțial un avertisment – și o dovadă strălucită a forței ideilor.
[1]-M. Friedman, Capitalism și libertate, Editura enciclopedică, București, 1995, p. 21.
Contributors • 04-12-2023, 00:00:12 • 115 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 14492 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri