X

Virgil Ierunca- MÂNTUIREA ROMÂNEASCĂ

Mi se pare extrem de inspirată decizia Editurii Humanitas de a republica simultan atât volumul de publicistică Românește cât și Trecut-au anii…Fragmente de jurnal, întâmpinări și accente, scrisori nepierdute, ambele purtând semnătura lui Virgil Ierunca.

Amândouă au fost scrise, în esență, în aceeași perioadă, amândouă sunt produsul acelorași opinii și al acelorași stări de spirit, ambele depun mărturie despre faptul că, de la bun început, adică din primii  ani ai exilului său parizian, Virgil Ierunca a trăit, cum o subliniază el însuși într-un interviu acordat lui Al. Cistelecan, conectat la România. Sigur au existat câteva luni în care Virgil Ierunca a trăit într-un spațiu neutru, “unde exista numai durere și întristare “, însă, așa după cum  Virgil Ierunca mărturisește în același interviu,  a intervenit, la un moment dat, o iluminare în urma căreia viitorul autor al programului Povestea vorbei, s-a convertit la România. Sau, așa după cum putem  citi într-un interviu acordat lui Octavian Paler, importanța României a crescut pentru Virgil Ierunca după sosirea lui  la Paris. Ea a fost deopotrivă, mântuire,  devenită logodnă și locuire.

Indubitabil, această convertire/mântuire a avut un preț. Unii dintre prietenii români regăsiți pe malurile Senei, ca, de pildă, profesorul Basil Munteanu, i-au reproșat lui Ierunca risipirea sau, mai exact, sacrificarea unei posibile cariere franceze pe care o aproximau cu șanse de a fi strălucită. De altminteri, după 1989, acest reproș li s-a făcut evident denigrator,  și pe cu totul alte tonuri atât Monicăi Lovinescu cât și lui Virgil Ierunca.   Au fost și anii zbaterilor în vederea demascării imposturii lui Constantin Virgil Gheorghiu care, după publicarea romanului Ora 25, a dobândit în Occident o notorietate considerată de Ierunca a  fi nedreaptă și uzurpatoare. A existat și o perioadă de sărăcie pe care notațiile din Trecut-au anii…o descriu cu lux de amănunte, însă și cu o  exemplară decență. Au existat și atacurile venite din partea unor condeie, unele chiar cu renume, care, rămase în țară, și care pentru a rămâne la Universitate și la Academie, s-au pus în slujba puterii comuniste. A existat și o anumită perioadă de incertitudine pe care unii membri ai exilului, cunoscători ai trecutului de gazetar de stânga al lui Ierunca, altminteri niciodată ascuns de acesta,  au avut-o în legătură cu cel devenit un adversar neîmpăcat al comunismului de tip sovietic instaurat cu de-a sila în România. Unor dispute cu socialistul Șerban Voinea, atenuate odată cu trecerea timpului, li s-a asociat, de pildă, și bizara interdicție de a mai colabora la Europa Liberă. Interdicție venită din partea diriguitorilor americani ai postului și față de care directorul de atunci al Departamentului Românesc, Ghiță Ionescu, nu a putut face practic nimic. Cine ar fi putut atunci bănui că, doar câțiva ani mai târziu, grație inspirației și diplomației noului director, nimeni altul decât  Noel Bernard, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca vor deveni veritabile simboluri ale Europei libere în românește?

Găsim în Trecut-au anii mari nume ale exilului românesc. În primul rând Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu cu care Virgil Ierunca a întreținut relații de prietenie care însă nu au fost netraversate de crize. Regăsim povestea prieteniei constante cu Lucian Bădescu, om avut aproape încă din perioada în care Bădescu i-a fost lui Virgil Ierunca profesor de franceză  la liceul din Râmnicu Vâlcea. Apar în ipostaze diferite, uneori antagonice,  figurile politice de prim rang ale exilului românesc. Constantin Vișoianu și generalul Rădescu. Îi reîntâlnim, portretizați în tonuri și culori felurite, nu întotdeauna foarte amabile, pe cei ce vor fi redactorii din primele generații ale Europei Libere. Mihai Fărcășanu, director meteoric, Mihai Cismărescu, George Ciorănescu (în diferite etape ale existenței postului directori adjuncți), Iani Popa. De un tratament aparte se bucură Horia Stamatu pe care Ierunca îl socotește grav și sistematic nedreptățit în ceea ce privește valoarea poeziei sale. Dintre prietenii francezi cea mai consistentă prezență o are Bernard Dort.

Virgil Ierunca este conectat la viața academică franceză, asistă la susțineri de teze de doctorat, judecă valoarea aspiranților și calitatea membrilor din juriu. Există o anume vehemență specifică tinereții, găsim și judecăți, după părerea mea, nedrepte, precum aceea de care are parte constant Lucien Goldmann.  Este supus unor neiertătoare și îndreptățite critici Jean-Paul Sartre, nu este uitată nici Simone de Beauvoir, la plus grande sartreuse, despre care am aflat din cărțile lui Thierry Wolton că au fost perseverenți agenți remunerați ai Moscovei. La antipozi, este plasat Albert Camus. După remarcabilul articol publicat la moartea neașteptată a acestuia, articol ce poate fi citit în volumul Românește, posteritatea lui Camus a devenit o preocupare cvasi-permanentă a lui Virgil Ierunca. În fine, în Trecut-au anii se află mărturii despre apropierea de Monica Lovinnescu, despre aspirațiile devenite de la un moment dat încolo comune, despre lupta în vederea salvării din închisorile comuniste a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu.

Însă marile teme ale paginilor de jurnal regăsite, salvate și tipărite în Trecut-au anii, sunt conservarea caracterului românesc al exilului și consemnarea, amendarea și respingerea  ravagiilor făcute de ideologia comunistă în țară. Virgil Ierunca a înființat ori a colaborat cu sacrificii la reviste românești publicate în Occident, a contribuit la cunoașterea în partea liberă a Europei a marilor valori ale culturii române, unele puse în țară la index, a colaborat la redactarea unor enciclopedii printre care și aceea de la Pléiade. Colaborare care a provocat furia comandată a lui G. Călinescu, furie căreia i s-a răspuns într-un articol publicat în Românește.

Veșnic conectat la actualitatea românească, Virgil Ierunca a consemnat în Trecut-au anii demisiile morale ale unor mari nume ale culturii române. Arghezi, Călinescu, Geo Bogza, Alexandru Rosetti, Miron Radu Paraschivescu , firește Mihail Ralea, Tudor Vianu sunt supuși unor tiruri neiertătoare. De altfel, într-un interviu acordat în 1990 Elenei Ștefoi, publicat la vremea respectivă în Contrapunct și republicat în Trecut-au anii, Virgil Ierunca operează o clasificare extrem de interesantă și, deopotrivă, pertinentă a colaboraționiștilor în șapte mari categorii. Cinicii, răsfățații pervertirii răsplătite, disponibilii, păguboșii cinstiți, șantajații de circumstanță, abilii în  și cu misiune și, în fine, idealiștii.

Jurnalul de exil înseamnă cea mai consistentă și, cred, și cea mai interesantă parte a cărții. Interesante și extrem de actuale mi se par a fi și cele trei interviuri pe care le-am amintit deja, interviuri antologate în secvența Din vorbă-n vorbă cu…. M-au interesat și textele despre Emmanuel Lévinas, Dinu Pillat, Petre Țuțea sau Ghiță Ionescu. La fel cum m-a stupefiat și azi atacul nejustificat și dur la adresa Dilemei și a lui Andrei Pleșu din articolul Culpabilizarea intransigenței. Căruia directorul  pe nedrept incriminatei reviste i-a răspuns exemplar, aș spune chiar domnește, în texte ce pot fi recitite în volumul Chipuri și măști ale tranziției. Această greșeală de apreciere a lui Virgil Ierunca a dovedit că nimeni nu este infailibil.

 Infailibilitatea și riscurile ei ar fi putut fi, cred, o temă de discuție, și în contextul manifestărilor omagiale prilejuite de centenarul nașterii Monicăi Lovinescu.

Virgil Ierunca – TRECUT-AU ANII… Fragmente de jurnal, întâmplări și accente, scrisori nepierdute. București, Editura Humanitas, 2023  

Contributors • 23-11-2023, 12:00:11 • 80 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12675 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri