X

Viața lui Alexandru Ioan Cuza

Astăzi se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

Alexandru Ioan Cuza s­-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr­-o familie greco-­italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.

Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în litere, s­-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La 30 aprilie 1844 s­-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.

O dată cu izbucnirea Revoluţiei de la 1848, Cuza s­-a alăturat tinerilor moldoveni participanţi la Adunarea de la Hotelul Petersburg din Iaşi (27 martie 1848), unde a fost redactat primul document programatic al revoluţiei române paşoptiste, Petiţia­Proclamaţie. Arestat din ordinul domnitorului Mihail Sturdza, a reuşit să scape de sub escortă, la Galaţi, împreună cu alţi revoluţionari. S-­a refugiat în Transilvania (unde a participat la Adunarea de la Blaj din mai 1848), apoi în Bucovina şi mai târziu la Viena, Paris şi Constantinopol.

La instaurarea noului domn moldovean Grigore Ghica (1849-­1856), Cuza a primit funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, rămânând în acest post până în 1851, an în care a ocupat, pentru scurt timp. Poziţia de director al Ministerului de Interne al Moldovei. În 1856 a fost numit pârcălab de Galaţi, a fost integrat în armată şi avansat la gradul de maior în 1857. În acelaşi an a demisionat din postul de pârcălab în semn de protest faţă de încercarea caimacamului (locţiitorului domnesc) Nicolae Vogoride de a falsifica rezultatele alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Gestul său i­-a adus un imens prestigiu în rândul mişcării politice unioniste, confirmând încă o dată imaginea de cinste şi corectitudine pe care o căpătase deja. O dată cu refacerea alegerilor, a fost ales în Adunarea ad-hoc din Moldova ca deputat de Galaţi (1857). Un an mai târziu a fost înaintat la gradul de colonel, comandant al armatei Moldovei.

La 5/17 ianuarie 1859, Cuza, proclamat unic candidat al partidei unioniste la tronul Moldovei, era ales domnitor, cu unanimitatea voturilor deputaţilor din Adunarea electivă. La 24 ianuarie 1859, după dezbateri furtunoase, la sugestia deputatului Vasile Boerescu, Cuza a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti de către Adunarea electivă a acesteia. Prin dubla sa alegere în funcţia de domnitor se realizase pasul decisiv către unirea celor două Principate.

Primii doi ani ai domniei lui Cuza au fost dedicaţi obţinerii recunoaşterii din partea marilor puteri a dublei sale alegeri ca domnitor al Principatelor Unite şi a unificării depline a acestora. În septembrie 1859 a fost acceptată dubla alegere şi domnitorul a obţinut firmanul de învestitură din partea sultanului. Unificarea deplină a fost recunoscută de marile puteri în decembrie 1861, ceea ce a permis instaurarea, din ianuarie 1862, a guvernului unic şi a Parlamentului unic la Bucureşti.

Organizarea internă şi modernizarea statului român au fost principalele obiective ale domniei lui CUZA. Marile reforme înfăptuite după 1862 au fost realizate de domnitor mai ales cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu (prim-ministru între anii 1863 şi 1865) şi al altor colaboratori ai săi de orientare politică liberală moderată ori conservatoare moderată. Cea mai importantă prin obiectivele şi efectele sale a fost reforma agrară. Pentru impunerea acesteia a fost necesară efectuarea loviturii de stat de la 2 mai 1864 (când Cuza a dizolvat prin decret puterea legislativă ­Adunarea obştească, ostilă proiectului guvernamental al legii rurale) şi aprobarea în urma unui plebiscit a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, noua lege cu rol de Constituţie a Principatelor. Evenimentele din mai 1864 ca şi constituirea Consiliului de Stat (instituţie care elabora legi şi se afla sub directa sa conducere) au marcat instaurarea domniei autoritare a lui Cuza.

Printre reformele şi deciziile importante ale domniei lui Cuza. s-­au mai numărat: înfiinţarea Universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti (1860, respectiv 1864), adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti (1863), a legii instrucţiunii publice (prin care învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit – 1864), adoptarea Codului penal (inspirat din codurile penale francez şi prusac), a Codului civil (după modelul francez şi italian), întemeierea în 1864 a Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Politica externă a domnitorului a fost îndreptată către consolidarea pe plan internaţional a unirii, menţinerea unor relaţii paşnice cu Imperiul Otoman, deschiderea primelor agenţii diplomatice ale Principatelor (Belgrad, 1863).

De-­a lungul domniei, împotriva lui Cuza s­-a format o opoziţie politică din liberal­-radicali şi conservatori. Poziţiile acestora s-­au întărit mai ales după lovitura de stat din 1864 şi pe măsură ce caracterul autoritar al domniei lui Cuza devenea tot mai evident. Militând pentru îndeplinirea până la capăt a cererilor Adunărilor ad­-hoc ale Principatelor, întrunite în 1857, şi în special a celei referitoare la instaurarea pe tron a unui principe străin, opoziţia anti­cuzistă a pregătit din 1865 înlăturarea domnitorului. I se reproşau starea financiară şi economică grea a Principatelor, instituirea unei camarile domneşti care influenţa şi controla deciziile lui Cuza, politica autoritară în raport cu forţele politice interne, dar şi viaţa personală dominată de legătura extraconju­gală avută cu Maria Obrenovici, văduva prinţului sârb Efrem Obrenovici.

În urma acţiunii organizate de gruparea anticuzistă (din care făceau parte foşti lideri ai generaţiei paşoptiste ca I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, I. Ghica) în dimineaţa zilei de 11 februarie 1866, Cuza a fost silit să semneze actul abdicării sale. La 13 februarie 1866, Cuza a părăsit Capitala, îndreptându se spre Braşov. Rămân memorabile cuvintele sale. rostite la Palatul Cotroceni, înaintea plecării: „Să dea Dumnezeu să­-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”

După o scurtă şedere la Viena, s­-a îndreptat spre Milano, apoi spre Paris. Va locui între anii 1867 şi 1872 la Dobling, lângă Viena, apoi la Florenţa. La 15 mai 1873, s­-a stins din viaţă la Heidelberg, în Germania. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate iniţial pe domeniul său de la Ruginoasa, iar în timpul celui de­-al Doilea Război Mondial au fost strămutate în Biserica Trei Ierarhi de la Iaşi.


sursa: Magda Stan, Cristian Vornicu, Dicţionar – 101 personalităţi şi evenimente istorice, Editura Niculescu, 2003

Istorii regasite • 23-03-2020, 18:40:08 • 1573 vizualizari

Continuare pe Istorii regasite »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 13481 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri