“There will never be a nuclear war;
there’s too much real estate involved”
Frank Zappa – apocrif
Anul 2024 a fost unul bogat în evenimente, cu intensificarea și adâncirea conflictelor armate (Rusia-Ucraina și Israel fiind cele mai relevante pentru noi) și cu o basculare clară a politicii către zone extremiste în ambele directii ale spectrului clasic “stanga-dreapta”. Electoratul a optat atât în Europa cât și peste Ocean pentru discursuri suveraniste și mai degrabă autocratice. Ce se întâmplă? Explicații sunt multe, de la criza economica la cea a refugiatilor și cea climatică. Am să ofer și eu o posibilă explicație, nu unică, dar care poate adauga ceva adâncime celor deja enumerate: criza de sens.
La o distanță de numai 13 luni și la o vârsta identică (100 de ani), două figuri importante ale secolului XX au încetat din viață: Henry Kissinger și Jimmy Carter. Ele nu puteau fi mai diferite, însă împreună reprezintă confruntarea principiilor care au definit ordinea globală a secolului trecut. Aș argumenta că, din perspectivă socio-politică, secolul XX începe cu primul război mondial și gripa spaniolă, și începe să se termine cu anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, urmată de Brexit și pandemia Covid-19.
Sfârșitul primului război mondial, la care izbucnirea gripei spaniole a avut o contribuție importantă pur și simplu omorând un număr imens de combatanți și infectând mulți alții, a adus cu sine prima încercare de a organiza guvernarea mondială pe baze principiale: la inițiativa lui Woodrow Wilson, pe atunci președinte al SUA, a luat naștere Liga Națiunilor, un organism care își propunea sa pună bazele unei lumi fără conflict deschis. Ironic, presiunile izolationiste interne au facut ca SUA să nu adere organismului cu sediul la Geneva. Începuse destrămarea imperiilor ‘clasice’ interne (Austro-Ungaria, Imperiul Otoman) și externe, dar și transformarea Imperiului Rus în Uniunea Sovietică. Aceasta din urmă postula un mod colonizator foarte modern, în retorica internaționalistă specfică comunismului, în care sovietele ar fi aderat de bună voie ordinii propuse. Pe ruinele acestor imperii noi state-națiune se formează, printre care și România, unele fiind aproape instantaneu absorbite în Soviete. Pentru a asigura o trecere cât de cât pacifică înspre noua configurație geopolitică, era într-adevăr nevoie de un nou tip de guvernare care să reglementeze existența acestor state și reguli principiale de relaționare. Liga nu a avut succesul scontat, ea autodizolvându-se informal la izbucnirea celui de-al doilea război mondial și formal în 1946 când atribuțiile sale au fost transferate nou inființatei Organizații ale Națiunilor Unite (ONU). După al doilea război mondial ideea de necesitate a guvernării pe baze principiale devine și mai stringentă, când ororile războiului și ale Holocaustului devin cunoscute și clare.
“Never again” (niciodată din nou) era modul simplu de a spune că omenirea nu își mai dorește o astfel de conflagrație și că modul de a o evita este stabilirea și urmarea unor principii universale pentru toată lumea. Imperiile externe ale Europei de Vest încep și ele sa se destrame, iar atunci cand conflicte armate se nasc, pentru că cedarea teritoriilor nu s-a făcut pașnic de cele mai multe ori, noile state din vechile colonii primesc ajutor împotriva metropolei de la Uniunea Sovietică. Războiul rece nu a fost așa rece în Asia de Est si Sud Est (Coreea și Vietnam) sau (mai putin cunoscut) în Africa. Atat URSS cat și SUA au incercat sa castige influența în fostele colonii, prin ajutor armat în primul caz și prin diplomatie culturala în al doilea.
Sunt multe de discutat, însă pentru a păstra focusul, să ne întoarcem la guvernarea bazată pe principii: cele fundamentale erau drepturile omului (cu derivatele) și drepturile la suveranitate teritorială pentru toate statele aderente. Acestea postulau (continuă să o facă), faptul ca fiecare individ are dreptul la o viață demnă și că granițele statelor națiune sunt inviolabile. Doar că… nu toată lumea dorea neapărat asta. Din doua motive, derivate din intercalarea celor două principii: dreptul la suveranitate națională nu înseamnă dreptul la arbitrariul legilor interne. De fapt, principiul drepturilor omului îngrădește arbitrariul legilor interne ale statelor națiune, făcându-le responsabile pentru calitatea vieții tuturor locuitorilor pe teritoriu. De aceea, istoric vorbind, invocarea dreptului la suveranitate se face de către figurile autocrate cu corolarul “neamestec în treburile interne” – citiți “vreau să guvernez intern fără sa țin seama de principii ce îmi pot îngrădi puterea”. Pe de altă parte, dreptul la suveranitate teritorială îngrădește pofta expansionistă a statelor mai puternice. Din pricina manifestării acestei dorințe chiar și în cadrul postbelic al afirmării armoniei între state, în statele mici a fost posibilă ridicarea figurilor dictatoriale care traduc principiul suveranității teritoriale în suveranism… principiu invocat de multe ori de Nicolae Ceausescu în discursurile sale.
În contraponderea acestui tip de guvernare interstatală și diplomație ideea de real-politik de secol XIX se menține, reformează și adapteaza noii configuratii,: statele mai puternice (de cele mai multe ori foste imperii sau puteri noi emergente) pot impune în relații bilaterale sau multilaterale propriile reguli sau propria voință. Promotorul și practicantul cel mai proeminent al real-politik a fost Henry Kissinger. Acest tip tranzactionalist de relaționare internațională e în tensiune continuă cu ordinea guvernării bazată pe principii, iar el poate beneficia de slăbirea încrederii publicului în principiile sus amintite. Acest lucru s-a intâmplat treptat după căderea URSS și deschiderea piețelor libere globale.
De ce? Simplu. Liberalizarea schimburilor în anii 90 ai neo-liberalismului (curent economic conservator, atentie!) se căsătorește mental cu ideile politice democratice și progresiste, ducand la o identificare ideologică a pieței libere cu democrația. Doar că, asa cum stim, neo-liberalismul neo-conservator a avut exact efectele opuse celor scontate: în lumea occidentală a dus la pierderea multor slujbe și sărăcie în anumite regiuni sau straturi sociale concomitent cu scumpirea locuirii declanșată în anii ‘80 de deregularizarea pieței, iar în lumea ce se dorea democratizata magic prin economia de piata a dus de fapt la și mai multă sărăcie și resentiment, și la coagularea resentimentelor în discursuri identitare puternice care au dus la conflicte deschise (Orientul Mijlociu, Estul Africii)…
Astfel, guvernarea bazată pe principii care a stat la baza acordurilor multilaterale și a unei anumite armonii globale și care, în principiu, îngrădea posibilitatea puterii discreționare a statelor, dar și puterii discreționare a conducatorilor dintr-un stat, a început sa fie confundată cu globalizarea economică aducatoarea pentru mulți de sărăcie. Acesteia din urmă i s-a dat numele de globalism. Acestuia i se opune acum discursul suveranist care postuleaza autodeterminarea, dar care ascunde de fapt dorința autocratica a celor ce îl promovează. Figuri care se pozitioneaza ca justitiari suveranisti sunt în acelasi timp figuri autocrate în tara lor, de multe ori ei urmarind cea mai inalta pozitie din stat pentru a evita aparitia în fata justitiei. De la Erdogan, Jinping și Netanyahu la Putin, Orban și Trump, avem aceeasi linie de discurs: autodeterminarea suverană vândută electoratului ca panaceu împotriva sărăciei provocate de piața liberă globală prezentată însă ca produs al ideologiei progresiste. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional sunt echivalate și confundate intenționat cu ONU, Uniunea Europeană apare ca fiind o forță colonizatoare de care ar trebui sa ne “eliberăm” și în mod magic să ne salvăm de la sărăcie prin eliminarea dușmanului extern și intern. Acest discurs e popular atat în randurile populatiei sărăcite dar și în rândul celor care isi percep succesul social și economic ca fiind datorat exclusiv propriilor forțe. Acest tip de înțelegere e promovat de ganditori neo-conservatori gen Jordan Peterson, care în mod explicit echivalează Bruxelles cu noua tiranie.
Interesul celor ce promovează acest discurs este dublu: credit electoral garantat de nemulțumirea populației ce vine din doua surse (detaliate mai jos) și asigurarea unei poziții de putere în care arbitrariul este principiul de baza care facilitează instaurarea autocrației totalitare și prelungirea rămânerii nelimitate la putere. Această perspectivă surade multor figuri politice contemporane care incep sa formeze o “alianță globală a autocratilor” cum o numește Anne Applebaum în cea mai recentă carte a sa.
De ce este o mare parte a populatiei nemultumită? Din doua motive:
Primul este evident situatia economică precară datorată factorilor expusi mai sus – dar pe care ii repet: neoliberalismul economic care are ca sursa neoconservatismul social, insa care nu sunt percepute impreuna ci dimpotriva, ele apar ideologic separate, neoliberalismul economic fiind asociat gresit de cele mai multe ori cu progresismul
Al doilea, și mai important, lipsa percepută a justiției, atât la nivelul relațiilor interstatale cât și la nivel social. În ce sens? Desi secolul XX a promis o guvernare globală bazată pe principii, la baza fiind principiul suveranității teritoriale și egalitatii între statele națiune, real-politik a continuat să funcționeze, iar principiile au fost aplicate doar celor slabi. În același mod și la nivel social, imunitatea indivizilor puternici în fața legii dar și în fața șocurilor economice repetate a dus la acumularea de frustrări. În ochii multora, păturii sociale privilegiate economic i s-a adăugat, prin accentuarea practicilor de incluziune socială și discursul diversității, un nou tip de “privilegiati” care nu se mai supun regulilor principiale ale meritocratiei: minoritățile luate în ansamblu. Cartea “Strangers in their own land” de Arlie Russell Hochschild explică foarte bine aceasta dinamica. Excesele mișcării woke, scandalurile publice din universități prestigioase din Statele Unite și confuzia partidelor de centru stânga care au îmbrățișat discursuri identitare uitand de economie au alimentat teorii ale conspirației și discursuri îmbibate de ură impotriva minoritătilor. Pericolul evident și clasic este că nemulțumirea poate fi canalizată împotriva acestora. Paradoxal este exact acest eșec al stângii care a fost speculat de Trump, acesta reușind sa coaguleze o adevărată mișcare proletara care l-a votat dincolo de posibilele bariere identitare.
Să recapitulăm: secolul XX, în dorința de a construi o lume mai bună și în contextul prăbușirii imperiilor clasice și a nașterii unor noi state națiuni, promite o guvernare bazată pe principii, atât interne aplicabile la nivel individual, cat și externe, la nivelul statelor. Aceste principii vin evident și cu responsabilități din partea guvernanților și a participanților: respectarea drepturilor omului intern și respectarea suveranitatii statelor în extern. În același timp, dorința de a se sustrage regulilor continuă să existe, ea avand doua surse: dorinta de putere arbitrară și sustragere de la justitie a figurilor autoritare și dorința de expansiune externă a unor state puternice, mai vechi sau mai noi.
Pe fondul nemulțumirii populatiei datorate globalizarii economice și liberalizării pieței, tendința autocratică este impachetata spre electorat în discursuri suveraniste, de “neatârnare”, anti-colonialiste, anti-imperialiste, care atrag deopotriva extremele de dreapta și de stânga.
După căderea URSS în ‘90, discursul politic moderat care oscila între dreapta și stânga a sucombat capcanei postularii sfarsitului istoriei: s-a golit de sens. În euforia posibilității întrezărite ale unei utopii globale, categorii emoționale importante pentru public ca aceea de identitate sau patriotism au fost abandonate și au migrat în mod natural către extreme, dand nastere exceselor: naționalism și discurs identitar dur (vezi Yascha Mounk, The Identity Trap). Tocmai datorită acestui lucru ne confruntăm cu problema majoră a polarizării și ridicării extremelor: în momentul actual ele sunt singurele discursuri care oferă sens unei populații sătule de promisiunea “lipsită de sens” a fixării tehnice a societății.
Sa ne întoarcem de unde am plecat: declarațiile lui Trump din ultima perioada în ce priveste pretentiile teritoriala asupra Groenlandei, Canalului Panama și Canadei sunt parte integranta a logicii suveraniste expuse mai sus. În momentul în care principiile globale și instituțiile care le promovează își pierd legitimitatea în fața populatiei prin combinatie între fenomenele expuse mai sus și propaganda pro-suveranistă, arbitrariul și real-politik devin principiile de bază. Din păcate în real-politik ascendentul moral al principiilor dispare. Discursul acesta nu este fundamental diferit de cel al lui Putin. Motivatiile sunt însă diferite a și mecanismele de acaparare în sine. Trump este o persoană formată în practicile imobiliare care au doua caracteristici: extindere prin acaparare deseori ostilă de teritoriu și scurt-termism în gandire. În construirea imperiului imobiliar, Trump a folosit constrângeri economice, lobby pentru ridicarea sau anularea taxelor după caz, de exemplu, care i-a facilitat cumpararea de teren și construirea imobilelor. Tarifele de care dumnealui vorbește în mod constant sunt pentru el mecanisme de constrangere a statelor națiune pentru a-i ceda teritoriu. Așa le vede. Acest discurs imobiliar însă nu ar fi posibil dacă principiile de guvernare globală și instituțiile care le susțin nu ar fi subminate constant de discursul suveranist. În paranteza fie spus, acest discurs este vechi în anumite curente ale politicii Statelor Unite, nu s-a nascut cu Trump. Evanghelistii conservatori l-au imbratisat încă din anii ‘80, dupa ce l-au abandonat pe Jimmy Carter și au un discurs foarte anti-ONU și antiUE inca de pe atunci – aici e o alta poveste lunga.
Propunerea mea este să îi înțelegem cauzele, mecanismele și să ne păstrăm discernamantul înainte de a îmbrățișa suveranismul.
Pentru a putea face asta însă e nevoie de mai multe lucruri. Întâi, de a înțelege distincția între suveranism și suveranitate, între naționalism și patriotism. Cel dintâi este o ideologie evocată de figuri autocratice pentru a momi electoratul nemulțumit și pentru a se instaura la putere întru exercitarea ei arbitrară, fără mecanisme de îngradire ale acesteia. Suveranitatea este principiul de care beneficiază fiecare stat națiune în ansamblul guvernării globale care se bazează pe drepturi dar și pe responsabilități. Naționalismul este corolarul suveranismului, ideea ca propria națiune e superioară tuturor celorlalte, de multe ori acompaniată de ideea că este nedreptățită și ca merită “sa i se ofere” un loc privilegiat în concertul natiunilor. Acesta nu trebuie confundat cu patriotismul, care este dedicația firească pentru țara în care trăim, fără însă a o pune pe un piedestal comparativ superior. Acest lucru de fapt facilitează posibilitatea unei ordini globale între egali. Nu e atragător pentru multă lume, mai ales astăzi…
Apoi, avem nevoie de o întoarcere nu doar la politica principiilor și a justitiei, dar și de aplicarea acestora indiscriminată și indiscriminantă. E greu să recâștigi încrederea, odată pierdută.
În al treilea rând e nevoie de readucerea sensului în politică: și aici Jimmy Carter este important. În discursul sau din 1979, cunoscut sub numele de “malaise discourse”, președintele american deplânge printre altele faptul ca lumea își pierde busola sensului și cea morală atunci cand valoarea unei vieți individuale este dată de puterea de a poseda și consuma separat, și nu acela de a face și a fi împreună. El a prefigurat foarte bine greseala imensă de după anii ‘90, în care răspandirea globală a consumului a fost confundată cu răspandirea globală a principiilor democratice. Istoria nu s-a sfarșit atunci, iar sfârșitul istoriei poate fi doar apocaliptic. Cred ca e cazul să ne oprim de la a visa utopii verzi pe pereți și să ne întoarcem atenția asupra lumii în care trăim și mai ales asupra acelora cu care o împărțim pentru a reînvăța de fapt cum să o locuim împreună și cum să dăm sens existenței noastre fără a-l elimina pe celălalt. În caz contrar, intrăm în războiul tuturor împotriva tuturor… Ca în imobiliare…
Contributors • 14-01-2025, 12:00:07 • 110 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 23776 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri