X

Suveranismul: cui prodest?

“Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare (…), suntem o naţiune liberă şi independentă” au fost cuvintele lui Mihail Kogalniceanu, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877. Independenţi, dar nu izolaţi: țara era condusă de 11 ani de un principe dintr-o familie europeană, Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen. Încoronarea lui Carol I, proclamat Rege al României, a avut loc la 10 mai 1981, fix la 4 ani de când acesta sancționase declarația de independență. Domnia lui, de 48 de ani, a fost cea mai îndelungată din întreaga istorie a ţării.

Familia regală a jucat un rol excepțional în istorie. Deși regele Ferdinand I, nepotul lui Carol I, provenea dintr-o familie de origine germană, în primul război mondial România s-a alăturat Antantei, nu Puterilor Centrale, pentru că interesul țării era marea unire. Mai apoi, regina Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, prințesă a Marii Britanii și Irlandei și nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit, a jucat un rol crucial, mult prea puțin cunoscut și recunoscut în țară, în consacrarea internațională a unirii Transivaniei și a Banatului cu România.

Am facut aceste precizări pentru a arăta clar că independența și suveranitatea nu înseamnă izolaționism si autarhie. De fapt, dezvoltarea țării a fost incomparabil mai puternică în perioadele, nu prea lungi în istorie, când România a reușit să se apropie, politic și economic, de democrațiile din vest. Este, de altfel, ceea ce se întâmplă și în prezent. Țara noastră traversează cea mai fastă perioadă din întreaga sa istorie în deceniile de după decizia de integrare în structurile economice, politice și militare occidentale. Iar acest lucru se vede cu ochiul liber și este demonstrat de toate statisticile posibile. Salariul mediu net a trecut de 1050 euro lunar; speranța medie de viață a crescut cu peste 5 ani din 1990 încoace; doar în anul care se încheie s-au dat în folosință dublul lungimii autostrăzilor construite în întreaga perioadă comunistă. Mult mai important, suntem parte a unei alianțe militare care ne permite să construim viitorul în liniște, o viață la standarde tot mai aproape de media Uniunii Europene; eram la 34% din acest nivel în 2007; acum am ajuns la 80%.

Principala explicație a acestui avânt fără egal este încrederea. Aderarea României la NATO în 2004 și la UE în 2007 a arătat direcția spre care se îndreaptă țara. Adoptarea acquis-ului comunitar i-a convins pe investitori că suntem o destinație sigură pentru investițiile pe care le vor face. Așa se explică de ce privatizarea BRD s-a făcut pe 200 milioane de dolari pentru 42% din acțiunile băncii în 1999, iar a BCR, în 2006, a adus statului român 2,2 miliarde de euro, pentru 36,9% din acțiunile băncii. Dar atunci România mai avea câteva luni până la aderarea la UE, deci oportunitățile de afaceri erau colosale. De altfel, în 2007 investițiile străine au depășit totalul acestora din întreaga perioadă 1990-2000. Încrederea este unul din factorii-cheie ai succesului în capitalism.

Așa stând lucrurile, cum oare se poate explica avântul pe care l-au dobândit în ultimii ani partidele și grupările care se auto-denumesc “suveraniste”? Ce program au ele, ce anume oferă mai bun decât ceea ce avem în prezent? Nu voi intra aici decât marginal în temele politice ale chestiunii. Voi insista asupra celor economice, unde suveraniștii sunt într-o beznă totală: toate afirmațiile lor sunt, în cel mai bun caz, fantasmagorice, iar în cel mai rău – doar rezultatul uneltirilor unor puteri străine, cu obiective malefice, puteri pentru care “suveranitatea” altor țări înseamnă doar sclavia acestora, dar cu un înveliş de vorbe care escamotează realitatea.

Am arătat că patrioții români, cei care au înfăptuit unirea din 1859, ca și pe cea din 1918, au militat ferm pentru integrarea României în lumea occidentală. Timpul care a trecut a validat fără urmă de îndoială această abordare. Mai mult, lumea de azi și din viitor este o lume a cooperării și interdependențelor. Nu este nici măcar o singură țară dezvoltată autosuficientă – nici măcar Statele Unite, care au un PIB cam 30% din producția mondială, nu produc intern toate produsele și componentele de care au nevoie. Ah, iar investiţiile stăine în SUA sunt încurajate nu doar prin condiţii de competiţie egală, ci şi prin reglementări guvernamentale cu mult mai simple decât în alte ţări dezvoltate. Dar, ciudat, nu am auzit vreodată pe cineva care să susţină că SUA ar fi colonia Japoniei – ţara cu cele mai mari investiţii străine acolo.

Mai mult decât oricând în trecut, cooperarea este benefică, iar lipsa ei nu aduce decât sărăcie și mizerie. Iar lumea de azi arată fără urmă de îndoială acest lucru. Sunt foarte puține cazurile de țări care încearcă la modul absolut autarhia, în locul cooperării: Coreea de Nord, Cuba, Zimbabwe sunt exemple neechivoce; în toate acestea, conducători descreierați și-au condamnat țările la cea mai neagră mizerie.

Între aceste țări, nenorocite de propriii conducători, se enumeră și Venezuela – un caz de manual: cum poate fi distrusă o țară ultra bogată de un program politic imbecil. În 1998 puterea politică a fost preluată de Hugo Chávez, care a rescris constituția țării și a proclamat “Republica bolivariană Venezuela”, cu puterea deținută de partidul unit socialist venezuelean. Primele alegeri au fost câștigate cu un program populist, care a promis lapte și miere într-o societate în care statul prelua rolul primordial în economie; țara cu cele mai mari rezerve de petrol din lume a naționalizat industria petrolieră și a trecut la aplicarea unui program inspirat de regimurile totalitare.

Nu au trecut mulți ani până când bogata economie venezueleană s-a năruit. Din una din cele mai prospere țări latino-americane a ajuns una dintre cele mai sărace. Producția de petrol s-a prăbușit, întrucât nu au mai existat resurse pentru a investi în dezvoltarea producției. Evident, naționalizarea industriei petroliere a atras dispariția investitorilor străini, nu doar din această ramură, ci din întreaga economie venezueleană.

În plan politic, lucrurile au fost ceva mai “simple”. Deși au existat suficiente mișcări de protest, regimul Chávez nu a mai cedat puterea. La moartea acestuia, în 2013, succesorul a fost cel desemnat de Chávez însuși și care fusese numit vicepreședinte: Nicolás Maduro. De meserie șofer și cu experiență sindicală, noul președinte a continuat politica urmată timp de 15 ani de Hugo Chávez; au mai existat alegeri, cele mai recente în 2024, dar această formalitate nu a putut schimba nimic: ca în orice regim totalitar, nu contează cine votează, ci doar cine numără… Așa că, și azi, Maduro este stăpân absolut într-o țară care se afundă în mizerie, ce seamănă tulburător cu România ultimilor ani ai domniei lui Ceaușescu. Îmi amintesc că am citit mai demult o relatare a unei revolte spontane în Caracas, unde mulțimea a “descoperit” într-un magazin câțiva pui congelați, dosiți de salariații magazinului. Cam asta este azi viața oamenilor în țara cu cele mai mari rezerve cunoscute de țiței de pe glob…

Venezuela este doar un exemplu al efectelor devastatoare ale politicilor care se intitulează socialiste, dar care nu sunt decât noi și noi încercări în a arăta ca egalitarismul propăvăduit de ele ar fi realizabil. Ei bine, nu este! De fapt, nu există nici măcar un singur caz în lume în care colectivismul să meargă, deși există încercări de peste un secol. Cei mai îndărătnici dintre cei care trăiesc în negarea realității vorbesc despre China, ca un exemplu că s-ar putea construi un “socialism cu față umană”. Fals. Partea din China care a progresat a fost doar cea capitalistă, care a atras enorme capitaluri și know-how occidental – și aici s-au realizat creșterile impresionante. Doar că regimul politic chinezesc a găsit cu cale să se îndepărteze de modelul capitalist și să promoveze, din nou, un fel de struțo-cămilă capitalist-socialistă. Rezultatul? Economia chineză nu mai crește ca în trecut, decalajul care o desparte de SUA s-a adâncit în ultimii 3 ani, iar soluția găsită de autoritățile chineze pentru dezechilibrele tot mai pronunțate a fost de a ascunde datele statistice reale! Politica struțului, adică cea mai puțin recomandabilă pentru o creștere viguroasă și durabilă. Şi în cazul Chinei, motorul esențial al progresului uluitor au fost investițiile străine, atrase de condițiile oferite de China și de profiturile mari așteptate. Doar că, de când ani partidul comunist a întors foaia, mizând pe forţa internă din a doua mare economie a lumii, investițiile străine au cam înghețat, iar măreţele succese realizate de “o ţară, două sisteme” încep să pălească. Fără încredere economia nu poate să prospere!

Nu trebuie neapărat să căutam exemple din alte țări. Mai ales că noi nu avem vreo bogăţie naturală extraordinară şi nici nu avem o dimensiune a economiei dincolo de o ţară medie. Adică, nu avem ceva exceptional care să atragă în mod natural investitorii. Dincolo de asta, în România, din orice comparație între industriile din proprietatea statului față ce cele private, rezultatul este zdrobitor în defavoarea celor dintâi. Nici nu e de mirare. Pe lângă incapacitatea intrinsecă, structurală a sectorului public de a produce cât de cât la fel de bine ca cel privat, intervine un factor care agravează mai mult situația: selecția adversă, devenită regulă, nu excepție, în sectorul public din țara noastră. Administrarea proprietății de stat se face după algoritm politic, nu după competențe. Consiliile de administrație ale industriilor din sectorul de stat sunt înțesate de rude și prieteni ai puternicilor zilei, care au doar un singur obiectiv adevărat: să mai stoarcă puțin din ce mai poate fi stors, prin contracte “cu dedicație” sau orice alte mijloace. Recentul exemplu al unor giganţi din proprietatea statului care, în plin proces de ajustare (pretinsă!) a cheltuielilor publice, au dublat binişor indemnizaţiile, oricum foarte grase, ale membrilor consiliilor de administraţie este o dovadă elocventă. Aşa cum prezenţa unui miliţian în ambele consilii ne scuteşte de orice comentariu cu privire la rostul pentru care există consiliile de administrare respective!

Dar realitatea ineficienţei statului ca administrator al economiei pălește în fața unei propagande bine croite, chiar dacă în întregime falsă. La noi în țară, un avânt deosebit au dobândit partidele auto-denumite “suveraniste”, care au ajuns la peste 30% din Parlamentul României, după alegerile din decembrie 2024. Este dificil de analizat programul economic al acestora, pentru că el nu prea există. Da, au apărut în spațiul public promisiuni cu totul fantasmagorice, cum ar fi, de exemplu, “locuințe” (deci nu apartamente la bloc!) care să coste 35.000 de euro, cu toate costurile de finanțare incluse în această sumă, sau reducerea prețului benzinei la pompă la 1 leu pe litru. Nu am să pierd vremea pentru a diseca cele două promisiuni electorale – ele sunt dincolo de aberante și irealizabile, indiferent cum ar fi abordate. Asta, desigur, trecând peste “amănuntul” că nici în construcția de locuințe, nici în comerțul cu hidrocarburi președintele țării nu are atribuțiuni de vreun fel. În afara cazului în care constituția este abrogată și președintele preia puterea absolută – ca în Venezuela zilelor noastre. Mă rog, noi nu avem zăcăminte de petrol, nici consumul intern nu poate fi acoperit de producția națională, care are oricum costuri ridicate, dar nici acest fapt nu trebuie să oprească trâmbițele suveraniste. Poate, dacă se strânge un sobor de preoți și se roagă înflăcărat, vom produce mult mai mult petrol, nu?

Programele suveraniștilor români sunt un carcalete stânga-dreapta, fără vreo logică, dar nici asta nu pare să conteze. Dinspre stânga radicală vin visele privind naționalizarile extinse, care, nu e așa, ar aduce și la noi lapte și miere, întocmai ca în Venezuela lui Chávez. Din extrema cealaltă vin crâmpeie din ideile fasciste ale legionarilor sau cele legate de Ion Antonescu, condamnat la moarte pentru crime de război. Faptul că acest carcalete se regăsește în discursul public al candidatului situat pe primul loc în primul tur al alegerilor prezidențiale anulate de CCR arată doar vulnerabilitatea extremă a unei părți importante a electoratului roman, faptul că o campanie mediatică bine ţintită înlocuieşte realitatea cu un înspăimântător succes. Zilele trecute, la o postare a mea pe un site social, am primit următoarea întrebare: mie îmi place că suntem sclavii occidentului? Oare ce se poate răspunde la aşa ceva?

Este foarte adevărat că establishmentul politic de la noi dă rateuri peste rateuri, atât prin decizii de politică economică aiuritoare, cât și prin faliile adânci create în societate, printr-o clasă de cetățeni cu drepturi inimaginabile altundeva în lumea civilizată. Avem deja câteva sute de mii de supra-privilegiaţi, care încasează pensii dincolo de orice imaginație, de la o vârstă la care muritorii de rând mai au încă vreo două decenii de muncă. Doar că a penaliza asemenea devieri de la direcția normală într-o țară civilizată e una, dar a alege să predai puterea unor forțe politice care ar arunca țara cu totul în afara lumii occidentale e cu totul altceva.

Dacă ascultăm ce declară suveraniștii, vedem că ei doresc revenirea la socialism; mai multă proprietate de stat în economie, mult mai puține posibilități de a investi pentru capitalul străin – adică, autarhie, model economic de secolul al XIX-lea, în dispreț total față de lumea de azi. Am îngropa imediat cel mai preţios ingredient al succesului capitalismului: încrederea. Nu e nevoie de prea multă înțelegere a legilor economice pentru a realiza că așa ceva ar arunca în prăpastie tot ce s-a realizat în țara noastră, în ultimele decenii. Prosperitatea s-ar topi în foarte scurt timp, iar autorii acestor politici nu ar avea altceva de făcut decât să dea vina pe conspirația iudeo-masonică pentru tot dezastrul pe care l-ar aduce ei înșiși, așa cum tot la dezastru a dus și politica partidului unit socialist venezuelean. Chiar dacă Venezuela are cele mai mari rezerve cunoscute de petrol din lume (noi nu avem nicio resursă naturală abundentă!), iar capacitatea Rusiei de a face jocul fix cum dorește ea este, totuși, mai limitată în America de Sud decât în estul Europei.

Și iată că am ajuns la întrebarea din titlul acestui articol. Am încercat să arăt că suveranismul (nu suveranitatea!) este calea cea mai directă spre pauperitate, spre distrugerea economiei și a bunăstării cetățenilor. Dacă cumva, dintr-un motiv sau altul, puterea politică în stat ar ajunge pe mâna suveraniștilor, România ar avea nevoie de mai puțin de un an pentru a se întoarce cu două decenii înapoi, după care direcția ar fi aceea a Venezuelei. Noi ştim cum e cu galantare goale în magazine, cu bătaie pe ceva care se poate mânca. Cui folosește așa ceva? Românilor? E absurd, sărăcia lucie este cea de care abia am scăpat; cum să vrem înapoi acolo?

Atunci, fără să ne gândim mult mai departe, cine și-ar dori afectarea severă a unei ţări din Uniunea Europeană? Pentru că nu România este neapărat ţinta finală, deşi e “normal” să fie îngenuncheată şi această ţară, nu? Ţinta adevărată este Uniunea Europeană în ansamblul ei! După eşecul jalnic în războiul energetic împotriva ţărilor UE, de acum 3 ani, Rusia a trecut de la mici șicane în media sociale la sabotarea directă a cablurilor subacvatice pentru telecomunicații și pentru gaze naturale din Europa! Şi, de altfel, declară, fără urmă de reținere, că ar dori reîntoarcerea Europei la situația politică de dinainte de 1997!  

Așa că, suveraniști, dați-i înainte! Scăpați țara de teroarea Bruxelles-ului, de miliardele de euro care intră în țară în fiecare an, de investițiile străine care aduc bunăstare! Respectarea regulilor eonomiei de piaţă dăunează conducerii discreţionare, a unor stăpâni absoluţi! Nu scăpați ocazia de a ieși imediat și total din spațiul Schengen. Avem o alternativă minunată: uniunea statelor independente, sau cum s-o mai numi azi URSS.

În ’44 rușii au ocupat țara și apoi au câștigat alegeri “libere”, cu tancurile lor pe post de argument. Acum e suficient să ne copleșească cu minciunile cele mai sfruntate, răspândite pe media sociale şi validate indirect de politicieni care nu înţeleg consecinţele îngrozitoare ale politicilor lor aberante.

Contributors • 08-01-2025, 12:00:07 • 24 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 22797 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri