X

Spiritul şi legea lui Ohm Despre nevoile si interesul superior al copiilor

Periodic apare câte un val de ură şi ironie la adresa integralelor, protozoarelor, grupărilor hidroxil şi legii lui Ohm, văzute ca inutile, simple alexandrinisme predate narcisic şi aflate în contradicţie cu nevoile reale ale elevilor, pe care şcoala pesemne le ignoră.

Multe idei mestecate necritic zburdă prin textele şi imaginaţia celor care scriu sau vorbesc despre educaţie, cu mai multă sau mai puţină înţelegere a fenomenului, dar puţine sunt mai discutabile decât ideea că ar exista nevoi perfect discernabile, incontestabile şi care pot fi rezolvate cu practici bine ţintite. Care sunt de fapt nevoile unui elev? Care sunt nevoile unui profesor? Cum pot fi ele făcute să conlucreze în beneficiul ambilor? E suficient ca o practică educaţională să se limiteze la a servi nevoile pe care le constată? Sunt întotdeauna nevoile oamenilor benefice pentru ei? Sunt conflictuale, se pot canibaliza? Cum alcătuim o ierarhie a nevoilor? În ce măsură depind de valorile asumate de individ? Cum procedăm când aceste valori intră în conflict cu nevoile asumate de sistem şi de statul care îl finanţează? Cum alcătuim un clasament al priorităţilor?

Pun toate aceste întrebări după un survol mintal minimal doar pentru a indica discret către un nivel de complexitate mai onorabil decât cel pe care-l propune îndeobşte opinia publică. Desigur, aceasta identifică câteva probleme reale: teoria stearpă, predată fără interes, spirit şi curiozitate e o problemă. Examenele care avantajează strict elevii îndopaţi mnezic sunt o problemă. Sistemul care recompensează furnicuţele fără spirit e o problemă. Cantitatea de informaţie pe care profesorii nu au îndrăzneala sau deschiderea de a o ajusta la condiţiile reale de timp şi învăţare sunt o problemă. Dar nu putem, cu siguranţă, reduce lucrurile la atât.

Într-o discuţie pe teme literare purtată cândva, medicul şi scriitorul Florin Chirculescu a rostit accidental o sintagmă pe care o căutam de mult. El a vorbit despre „sărăcirea spaţiului mental” prin absenţa lecturii. Şi atunci am realizat că, într-adevăr, minţile noastre pot fi mai bogate sau mai sărace, aşa cum noi înşine putem fi mai prosperi sau mai pauperi. Şi, aşa cum nevoile omului sărac sunt altele decât cele ale bogatului, la fel, nevoile elevilor pot fi diferite în funcţie de mulţi factori, de la nivelul de inteligenţă la mediul în care trăieşte. Ar trebui actul educaţional să valideze pur şi simplu întru totul nevoile unui elev? Sau ar trebui să vizeze formarea unor abilităţi care să-i permită elevului să dezvolte în timp noi posibilităţi, să ajungă să adăpostească dorul pentru mai mult, mai bine, mai amplu? Oare nu e justificat în acest punct ca profesorul să vadă în nevoile de moment ale elevului său simple pietre de hotar în călătoria spre ţări nemaivăzute şi mai ofertante? Şi oare nu înseamnă asta că profesorul are datoria radicală şi infricoşătoare de a decide în anumite momente să rişte nevoile de moment ale elevului său? Oare nu de aici vine, de milenii, nevoia de magisteriat, nevoia ca actul pedagogic să se întâmple în prezenţa celui care ştie, care are autoritate, care poate decide pentru elevul său şi niciodată împotriva lui? Şi oare aceste decizii nu sunt implantate ferm în solul valoric al profesorului, în viziunea lui despre bine, rău si scopul educaţiei? Oare nu asta face decizia pedagogică inseparabilă de decizia etică? Şi, nu în ultimul rând, întreb: oare nu este arta de a impune fără a constrânge, de a livra elevului o viziune a totului dându-i în acelaşi timp instrumentele pentru eventualul paricid, arta supremă a pedagogiei?

Pentru mine, nevoile elevului vin dintr-un ideal normativ pe care mi-l asum (cel puţin la început) în numele lui, urmându-i interesul superior, pe care l-aş numi idealul „spiritului” (în treacăt fie spus, ce covârşitoare responsabilitate este această asumare! Cum vor fi evitate orbirea mea, tentaţia continuă spre tiranie, dogmatismul meu, moartea spiritului în numele spiritului?). De aici derivă nevoile cărora mă voi adresa în anii cât elevul îmi stă aproape, iar dintre aceste nevoi, unele vor fi recunoscute ca atare de elev, altele nu. Nevoia de a şti (da, inclusiv ce sunt integralele şi ce spune legea lui Ohm), nevoia de a fi competent moral, dubitativ, critic, curios, flexibil, consistent, sociabil, capabil să urce de la particular la general şi să coboare de la abstract la concret, în stare să problematizeze, să aibă gusturi estetice, să fie bun cu animalele şi cu oamenii, să fie un om al vremurilor fără a deveni orb din pricina înghesuielii, să fie amabil fără să fie prost, să aibă coloană vertebrală, să iubescă oamenii mai mult decât idealurile, să ştie să alegă o sticlă de vin sau să poarte o conversaţie plină de farmec etc Aş putea continua multă vreme pentru că „nevoile elevului” sunt permanent generate într-un spaţiu multidimensional pe care numai pasiunea inteligentă ni-l va dezvălui, nicidecum o serie de chestionare, oricât de bine făcute.

Acest ideal normativ îmi orientează de atâta vreme acţiunile şi intuiţiile. Da, oricât de desuet ar suna, nevoia fundamentală a elevului meu, cea care le generează pe toate ceelalte şi pe care o voi urmări permanent, uneori împotriva voinţei lui, este de a avea spirit. Şi, de aceea, de nimic nu mă tem mai mult decât de lipsa spiritului. Iar lipsă de spirit este şi jocul gol cu ecuaţiile în faţa unor elevi care nu ştiu să se întrebe nimic despre realitate şi nu ştiu să se lase uimiţi de nimic, dar şi individul legat îngust şi prosteşte de ceea ce adulţii au decis cândva în baza unui chestionar că sunt nevoile lui. Cel mai mare duşman al intereselor elevului nu sunt nici integralele, nici grupările hidroxil. Un om cu spirit poate reconstrui lumea plecând de aici. Cel mai mare duşman al intereselor lui şi cel mai prost servitor al nevoilor lui este lipsa spiritului. Aceea de care dau dovadă uneori profesorii pentru care e mai importantă o bifă într-o planificare decât ceea ce ştie şi poate elevul lor. Aceea de care dau dovadă uneori părinţii atunci când sacrifică interioritatea vie a elevului pe rugul sutelor de ore de meditaţii şi mormanelor de variante preconfigurate pentru examene. Aceea de care dau dovadă cei ce scriu şi gândesc legile mai degrabă cu gândul la vot şi clientela politică decât la copii.

Interesul superior al copilului nu poate fi susţinut integral de niciuna dintre părţile participante la procesul de educaţie. Nici statul care finanţează sistemul, nici firmele care caută aici forţă de muncă, nici măcar părinţii nu pot fi integral alături de elevi. Interesele lor vor fi fundamental selective în raport cu intereselecelor tineri. Stă în puterea profesorilor să creeze acel spaţiu în care miracolul creşterii unei fiinţe umane să se întâmple. Profesorul, acest ins la modul ideal socratic, „lipsit de loc”, om în interiorul unui sistem fără a fi confiscat de el, maestru profund fericit să fie depăşit, acest artist al dubiului, acest dirijor al îndoielii. Acest om, care este cel mai important într-un sistem în care centrul este elevul. Fără el nu există nici reformă, nici viitor.

Contributors • 23-01-2023, 12:00:07 • 953 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12675 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri