X

Nimic nou pe frontul de vestSau cum statul devine inamicul propriului popor

Im Western nichts Neues (Nimic nou pe frontul de vest, 2022), in regia lui Edward Berger, a fost marele câștigător al Premiilor BAFTA din acest an, cu șapte premii obținute, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor. Și cât de bine meritate sunt aceste trofee.

Cea mai recentă ecranizare a romanului omonim al scriitorului german Erich Maria Remarque este un adevărat tour de force care ne aruncă in cel de-al treilea an al Primului Război Mondial, in mijlocul bătăliei dintre germani și francezi pe frontul de vest. Primele cadre conturează rapid și brutal tema războiului din perspectiva soldaților de pe front și a dezumanizării totale cauzate de acesta: comandanți care strigă cât ii țin plămânii Raus! Raus! Raus! („Afară! Afară! Afară!”), împingând soldații din tranșee in fața gloanțelor, camioane pline cu cadavre, câmpuri înghețate pe care soldații morți stau împrăștiați ca niște păpuși stricate, drumul uniformelor militare de pe trupurile celor uciși pe front către spălătorie și, in final, către alți soldați.

            Cartea este experiența imaginarului și este limitată de ceea ce putem sau vrem să ne închipuim, însă filmul este experiența vizualului și auditivului, ceea ce înseamnă că ne obligăm să acceptăm stimuli complet străini minții noastre. Dacă romanul lui Remarque ne oferă șansa unui respiro intre pagini, scene și chiar cuvinte, filmul vine peste noi cu toată greutatea unei avalanșe care ne lasă in căutarea disperată a unui răgaz, a unei guri de aer.

            Însă răgazul nu vine pentru că, dincolo de arta cinematografică și de viziunile politice asupra conflictelor inter-statele, se conturează imaginea războiului ca tensiune intre Stat și propriul popor, o imagine care pune spectatorul in fața unor întrebări precum: Are Statul dreptul de a-și sacrifica cetățenii in scop ofensiv sau chiar defensiv? Face războiul (și sacrificiul presupus de acesta) parte din contractul social pe care cetățeanul îl are cu Statul? Ce parte a sa dorește Statul să protejeze dacă nu partea care ii oferă legitimitate, și anume poporul?

Nimic nou pe front. Nimic nou in război

Experiența vizuală se menține constantă pe toată durata filmului, nimic nu sparge griul peisajelor de pe front, nimic nu străpunge frigul paralizant. Noroiul – un amestec de pământ, ploaie și sânge – este omniprezent, la fel ca moartea: pe câmpuri, pe uniforme, pe fețele tinerilor, până și in gura soldatului francez pe care Paul Bäumer încearcă să îl sufoce. Fie că mor in tranșee sau pe câmp, toți își găsesc sfârșitul intr-un noroi al morții. De multe ori, filmul se scufundă într-o liniște mormântală ce dă răgaz minții să absoarbă vizualul. Natura însăși este căzută într-o tăcere mormântală in care singura formă de existență acceptată pare să fie așteptarea – așteptarea următorului atac, al următorului glonț, al următorului camarad căzut, al următoarei întâlniri cu moartea.

Stagnarea și amorțeala imagistică și auditivă reflectă, asemenea titlului, stagnarea de pe front. Nu este nimic nou deoarece pe durata celor patru ani de război linia frontului de vest abia s-a mișcat. Nu este nimic nou deoarece bătăliile crâncene care au dus la moartea a peste trei milioane de soldați s-au purtat adesea pentru câteva sute sau doar zeci de metri. Nu este nimic nou deoarece frontul de vest a văzut chintesența războiului purtat ca armă politică și conceptuală: sacrificarea propriilor oameni pentru nimic. Însă nici măcar acest aspect nu este o noutate in istoria războaielor care este strâns și inevitabil legată de istoria omenirii.   

Asemenea unui organism viu, Statul va face tot posibilul pentru propria supraviețuire, pentru conservare și pentru avansarea intereselor proprii. Deși este mai mult decât suma elementelor sale constitutive – popor, teritoriu și guvern – Statul este predominat de elementul uman. Prin urmare, deși Statul poate fi văzut ca entitate politică cu existență și voință proprii, el este in final o creație și o reflecție a omului și, implicit, a naturii umane cu slăbiciunile și calitățile sale. Însă omul și natura sa rămân, in mare parte, nedeslușite, iar tot ce avem la îndemână pentru a încerca să le înțelegem sunt speculațiile. Putem, spre exemplu, să speculăm asemenea lui Rousseau că omul este bun de la natură, iar războiul este simplul rezultat al circumstanțelor nefericite sau, asemenea lui Hobbes, să presupunem că omul este rău prin natura sa, iar războiul este inevitabil. Însă in ambele cazuri războiul pare să fie acceptat aproape ca o necesitate și chiar o normalitate. Nimic nou, deci, in faptul că populația este trimisă într-o luptă neinstigată și nedorită, sau că soldații mor ca urmare a deciziilor câtorva indivizi, sau că existenta individului este mai prejos de existența Statului. Cum ar spune Vonnegut in romanul său Abatorul cinci: „Așa merg lucrurile.”    

Orice război, dincolo de ambițiile personale ale liderilor politici, este de natură utilitaristă sau este prezentat că având un scop utilitarist. Fie că se merge la război pentru resurse, teritorii sau idealuri, argumentul este mereu că, pe termen lung și cu condiția victoriei, majorității ii va fi mai bine (in cazul ofensivei) sau cel puțin la fel de bine ca in acest moment (in cazul defensivei). „Binele” este prezentat ca scopul suprem, deviza sub care Statul și armata sa trebuie să facă ceea ce trebuie. Totuși, realismul politic susține că ceea ce ține de sfera politicului, deci inclusiv războiul, nu trebuie și nu poate fi evaluat din punct de vedere moral. Prin politic, Statul își asigură existența, își promovează interesele și își manifestă puterea, iar a impune o perspectivă morală asupra unei entități politice este ca și cum am evalua moral un virus al cărui unic scop este supraviețuirea, chiar dacă ea presupune colonizarea altor organisme.      

Cine luptă cu cine?

Filmul ne pune in fața unei dezumanizări graduale și inevitabile. Îl urmărim pe Paul Bäumer in toată inocența sa, cu tot entuziasmul de a-și proteja țara și cu altruismul de a-și ajuta camaradul cu masca de gaze in situații critice. Dar situația degenerează rapid. „Omul este o bestie”, ii spune un soldat lui Paul in prima sa zi pe front și ii oferă de băut, ca o premoniție a ceea ce urmează să se întâmple. Într-adevăr, cele două ore de film care urmează ne arată cum omul este redus la natura sa animalică, controlată de instinctul de supraviețuire. Războiul nu este doar francezi versus germani, ci și rațiune versus instinct de supraviețuire, umanitate versus bestialitate. Lupta interioară a soldatului este cel puțin la fel de aprigă ca lupta exterioară de pe front și totul este magistral surprins in scena in care Paul înjunghie un soldat francez și încearcă să îl sufoce îndesându-i noroi in gură, doar ca să realizeze intr-un moment de luciditate enormitatea actului comis și să încerce să îl salveze.   

Soldatul Paul Bäumer, simbol al umanității păstrate in ciuda tuturor circumstanțelor dezumanizante, moare cu câteva momente înainte de armistițiu de la o baionetă care ii sfâșie pieptul la fel de indiferent și rapid cum tinerii intrați pe front devin din oameni bestii. Sfârșitul lui Paul vine ca rezultat al ambiției comandanților de a obține o victorie pe ultima sută de metri, in ciuda unui armistițiu deja negociat și semnat. „Nu contează individul, ci întregul”, strigă comandantul militar către soldați, reamintindu-ne de cinismul situației și valoarea individului doar ca parte a unui întreg. Or, in această situație, care este inamicul soldatului? Care sunt părțile implicate in război?

Charles Tilly ne amintește prin aforismul său că war made the state, and the state made war („războiul a creat statul și statul a creat războiul”). Afirmația se încadrează in viziunea mai largă a lui Tilly conform căreia Statul are dreptul și obligația să își apere teritoriul și populația in situația unei amenințări. Această îndeletnicire a Statului este in același timp o justificare a propriei existențe, ceea ce poate duce la situații in care Statul inventează pericolul pentru a-și demonstra utilitatea și puterea in fața poporului. Multitudinea de exemple din lumea reală par să vină in sprijinul teoriei lui Tilly și să contureze imaginea Statului ca entitate cu o puternică inclinație spre auto-conservare, chiar cu riscul expunerii propriului popor la pericol.    

Statul, ne spune Max Weber in prelegerea sa Politics as a Vocation, este singura entitate care deține monopolul asupra folosirii legitime a violenței și coerciției fizice. In alte cuvinte, Statul are puterea și legitimitatea de a folosi coerciția fizică, precum închisoare sau chiar pedeapsa cu moartea, pentru a obliga individul să îndeplinească anumite sarcini, ca de exemplu achitarea taxelor, respectarea legilor sau înrolarea in armată. Un contra-argument la viziunea lui Weber rezultă tocmai din elementul de legitimitate conferit Statului de către popor. Limitele violenței și coerciției pot fi stabilite chiar de cetățenii Statului respectiv sau de alte ramuri ale puterii in stat, conform principiului de checks and balances. Prin urmare, am putea concluziona că poporul are, cel puțin teoretic, puterea nu doar de a rezista coerciției de înrolare, dar de a lipsi Statul de puterea de a obliga populația să participe la război sau de a pedepsi dezertarea. In mare parte, asta se încearcă prin protestele anti-război ale societății civile, însă fără rezultate notabile. Chiar și protestele masive împotriva războiului din Vietnam, despre care se susține că ar fi pus presiune pe Nixon să pună capăt incursiunii in 1973, nu au influențat strategia militară a SUA in Asia de Sud-Est și nici nu produs modificări legislative. Poporul, elementul cheie in legitimizarea Statului, își pierde propria putere și nu putem decât să presupunem că individul își poate găsi o oarecare libertate in limitele impuse de Stat.     

Putem, spre exemplu, să cădem in capcana existențialistă și să afirmăm, asemenea lui Sartre, că individul este mereu liber (chiar condamnat la libertate) și, prin urmare, la alegeri. Teoretic, un soldat poate să aleagă dacă merge la luptă, dacă își ucide inamicul sau se lasă ucis de acesta, dacă respectă ordinele superiorilor și așa mai departe. Chiar și inacțiunea este o alegere, iar singura cale de scăpare este moartea. Însă in ce măsură se poate vorbi de libertate și de autonomie decizională in cazul unui război, atât timp cât mijloacele prin care Statul reușește să își construiască o armată sunt coerciția, propaganda și manipularea? Libertatea și autonomia decizională presupun existența unei rațiuni care să le conștientizeze, care să filtreze opțiunile și să recunoască limitele. Dar mai rămâne ceva din libertate sau din rațiune pe front, in situația in care fiecare minut este o luptă pentru propria viață și totul este redus la instinctul biologic de supraviețuire și conservare? Sau când mințile tinerilor sunt manipulate de propaganda de război?  

            Asistăm cu neputință la o întreagă șaradă pusă la cale de Stat pentru a convinge tinerii pe care ar trebui să ii protejeze, să se înroleze. Narațiunile și discursurile persuasive ale liderilor militari și politici sunt construite in jurul conceptului de onoare – un concept vag, cel mai probabil lipsit de înțeles pentru o minte abia ieșită din copilărie, dar vandabil prin greutatea conotației sale. Onoarea este cea care ii împinge pe Paul și amicii săi să mintă in privința vârstei și să falsifice semnătura părinților și tot onoarea este cea care ii trimite la moarte cu câteva clipe înainte de armistițiu. Ce ne arată însă filmul este doar opusul onoarei – lașitatea și disprețul liderilor politici, frica și starea de sălbăticie a soldaților. Tranșeele, frontul și războiul sunt ultimele locuri unde am putea găsi onoare.

            Povestea care este vândută soldaților despre teribilul inamic care trebuie învins cu orice preț, fie pe parte ofensivă sau pe parte defensivă, se diluează rapid pe măsură ce filmul progresează. Toți protagoniștii devin simultan victime și călăi, inocenți și vinovați. Inamicul nu mai este doar partea adversă, ci și proprii superiori care ii împing fără logică sau sorți de izbândă in fața gloanțelor. Războiul nu mai este germani versus francezi, ci Stat versus cetățeni.

Nimic nou pe frontul de vest nu romantizează războiul așa cum o face, spre exemplu, Imperiul soarelui răsare (Steven Spielberg, 1987) și nici nu lasă loc pentru umanitate așa cum se întâmplă in Salvați Soldatul Ryan (Steven Spielberg, 1998) sau pentru onoare, ca in Dunkirk (Christopher Nolan, 2017). Mai degrabă, filmul lui Edward Berger amintește de romanul lui Stephen Crane, Semnul roșu al curajului, unde personaj principal este frica sau de romanele Un om in întuneric (Paul Auster) și In labirint (Alain Robbe-Grillet), in care războiul nu este nimic altceva decât un labirint infinit al groazei care, odată finalizat pe front, pune stăpânire pe mințile oamenilor.

Contributors • 04-03-2023, 00:00:08 • 676 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12472 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri