X

Nicolae Kirculescu: “La căsuța cu zorele” și “Violete pentru fete”

Nicolae Kirculescu s-a născut pe 28 decembrie 1903 la București (există surse care indică orașul Corabia ca loc al nașterii), a primit primele noțiuni de muzică de la profesori particulari și și-a desăvârșit educația muzicală la Conservatorul din Viena. La revenirea în țară, în 1924, tânărul s-a înscris la cursurile Facultăţii de drept din Bucureşti, obţinându-și doctoratul în ştiinţe juridice la Paris, apoi a intrat în avocatură, la Baroul Ilfov, dar a decis să demisioneze și să înceapă o carieră în lumea muzicii.

Compozitorul Ion Vasilescu i-a propus o colaborare, iar prima sa piesă cunoscută, “La căsuța cu zorele” (versuri și muzică), a fost inclusă în spectacolul “Suflet candriu de papungiu” (voce: Aurel Munteanu) și a fost înregistrată pe disc de Ion Luican, unul dintre cei mai cunoscuți dizeuri ai epocii. În 1941, tot datorită lui Vasilescu, a compus muzica pentru spectacolul lui Tudor Mușatescu, “Un băiat iubea o fată”, comedie jucată la Teatrul din Lipscani. A urmat colaborarea cu Teatrul Comic, care funcționa la Teatrul Barașeum, în Văcărești, pentru care a scris muzica spectacolelor “Luna știe, dar nu spune!” și “Frate cu dracul”.

În 1942, a devenit celebră o altă piesă a lui Kirculescu, “Violete pentru fete”, pe versuri de Puiu Maximilian, interpretată de tânărul Gică Petrescu. În această perioadă, compozitorul a pătruns în lumea teatrului de revistă și de estradă, a cunoscut succes după succes, a fost solicitat de marii directori de scenă pentru compoziții și aranjamente muzicale.

Printre spectacolele la care a lucrat alături se numără ”Atlantida”, ”Bing-Bing Melody”, ”Contele de Monte Cristo”, ”Dragoste cu cântec”, ”Așa începe dragostea”, ”Îngerul albastru”, ”Adam și Eva”, “Parada victoriei” sau “Izbânda dragostei”.

Multe dintre piesele lui Kirculescu, fredonate în anii ’40 – ’50 în tot Bucureștiul, sunt și astăzi cunoscute: “Când se sting luminile în București”, „Ești dragostea mea”, „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești”, „Ploua în seara aceea, doamnă”, „Să nu spui dorul nimănui”, „Toate trec”, „Când se crăpa de ziuă altădată”, „Odată-n viață”, „Coșarul”, „Nu te pot uita”, „Așa începe dragostea”, „De unde știi vioară, tu”, „De ce-a tăcut canarul meu”, „Poate e mult, poate-i puțin”.

Muzicianul a compus și două opere, “N-a fost nuntă mai frumoasă” și “Întâlnire cu dragostea”, muzică de film, a fost colaborator al televiziunii și este autorul muzicii genericului celei mai longevive emisiuni a televiziunii române. Teleenciclopedia a fost lansată pe 22 mai 1965 de Octavian Paler, pe atunci directorul instituției, programul devenind foarte rapid unul dintre cele mai vizionate în acea perioadă. Fragmentul “Moment muzical” a fost preluat dintr-un concert pentru pian al lui Nicolae Kirculescu, iar vocile unice ale comentatorilor Florian Pittiş, Mariana Zaharescu sau Lucia Mureşan și mini-documentarele BBC care compuneau sumarul Teleenciclopediei au fost elementele care au consolidat brandul de necontestat al emisiunii tv.

În 1962, compozitorul a criticat, într-un interviu acordat ziarului “România liberă”, superficialitatea cu care era privită în epocă creația artistică:

“Muzica uşoară este ca o vastă paletă de culori, ea cuprinzând şi muzica de dans, şi cântecul care se ascultă şi se cântă, dar nu se dansează, şi romanţa şi, într-o bună măsură, cântecul de masă.

— Vorbeaţi de cântecul de ascultat. Ce înţelegeţi prin aceasta?

— Uite, de pildă, nu cred că muzica de dans, adică nu cea după care se poate şi dansa, ci cea după care se dansează, are neapărată nevoie şi de text. Practica a dovedit chiar că de obicei nu are nevoie. Cântecul însă trebuie neapărat să aibă un conţinut, o temă precisă, trebuie să emoţioneze. Un cântec despre dragoste, de pildă, îi poate învăţa pe oameni cum să iubească sau cum să nu iubească. De aceea compozitorul trebuie să fie foarte exigent nu numai cu muzica sa, ci şi cu textul care însoţeşte această muzică. Deseori şi compozitorii, şi textierii se grăbesc, iar rezultatele nu sunt, evident, dintre cele mai bune. Vorbesc de compozitori şi de textieri, nu de pseudo-compozitori şi pseudo-textieri care au apărut în ultima vreme într-un număr destul de mare. În unele instituţii de răspândire a muzicii uşoare, ca radioul sau televiziunea, promovarea tinerelor talente s-a confundat uneori cu lipsa de exigenţă, ceea ce a dus la o mare avalanşă de melodii lipsite de calitate.

— Pentru că aţi amintit de instituţiile de răspândire a muzicii uşoare, cum lucrează acestea cu compozitorii?

— Problemele sunt multe și nu rareori dificile. Să luăm radioul, care aşteaptă ca noi, compozitorii, să-i aducem lucrările. Le aducem, — bine, nu le aducem — iar bine. Or, dacă s-ar încheia contracte cu compozitorii cei mai buni, dacă li s-ar cere cu continuitate să lucreze, radioul ar putea lansa, după părerea mea, cel puţin o melodie foarte bună, un şlagăr, pe săptămână. Şi apoi, noile melodii la radio se lansează în sistemul de „tură”. Adică melodia se cântă prima oară, apoi din nou peste trei săptămâni, ceea ce face ca o mare parte dintre amatorii de muzică uşoară să afle foarte târziu de existenţa ei. Or, ar trebui ca o melodie nouă, dacă e bună şi presupunând că numai cele bune se vor achiziţiona de aci înainte, să fie transmisă la început cât se poate de des, pentru a fi reținută de un număr cât mai mare de auditori. Mai e apoi şi felul în care, în programul de radio, este prevăzută muzica uşoară românească, nedându-se niciodată titlurile cântecelor. Or, acesta e un fapt care-l interesează totuşi pe ascultător şi nu fotografiile noastre. De criticat e şi faptul că în emisiunea de muzică de dans de sâmbătă seara se dă prioritate muzicii străine şi faptul că din creaţia noastră, a compozitorilor de muzică uşoară, se transmit destul de des lucrările vechi şi nu cele mai noi. Or, o melodie trăieşte o lună, două, trei, şase, un an. Ceea ce nu înţelege nici Editura muzicală, care editează cele mai multe din bucăţile de muzică uşoară după ce ele au fost cântate, răscântate şi uitate. Şi atunci, evident, partiturile nu se mai vând. Şi, într-adevăr, de ce să se cumpere partiturile unor cântece vechi şi arhicunoscute?

— Credeţi că în ceea ce priveşte muzica de dans, ritmurile noi, moderne, sunt necesare?

— Fie că vrem sau nu, aceste ritmuri pătrund în rândul maselor și mai ales al tineretului. Gândiți-vă numai la serile de dans ce au loc. Acolo se cântă melodii în ritmuri moderne, pe care însă fiecare le dansează cum îi trece prin cap, ceea ce dă loc la un spectacol zgomotos, orchestra contribuind nu o dată la exagerările de pe parchetul de dans. Și asta pentru că la cursurile de dans ale caselor de cultură se predau numai tangoul şi valsul, care se cântă din ce în ce mai rar. Or, nu se poate concepe folosirea unui nou ritm în muzica de dans dacă aceasta nu este legată de dansul propriu zis. Acesta este un aspect al ritmului în muzica de dans. Dar mai există un altul care mă preocupă de mult și anume cred că o strânsă colaborare între compozitori şi coregrafi ar putea duce la folosirea ritmului dansurilor noastre populare şi a unui pas de dans specific românesc, care să poată fi în acelaşi timp folosit pe orice fox-trot, adică să nu rămână numai între graniţele noastre, ci să le şi treacă, aşa cum le-a trecut „Perinița”. După cum mi se pare că, dacă în orchestraţia unor bucăţi se folosesc diverse instrumente străine, şi noi putem folosi foarte bine unele din instrumentele noastre populare ca naiul, fluierul, ţambalul, creând nu numai o melodie naţională, dar şi o expresie orchestrală naţională.

— Ce ne puteţi spune despre interpretarea muzicii uşoare?

— Mi se pare că şi aceasta este o problemă din cele mai serioase. Uite, să luăm Teatrul de Estradă — nu numai Teatrul Satiric-Muzical „C. Tănase”, ci şi pe cele din ţară. Se discută deseori despre nivelul scăzut al unora din spectacolele acestor teatre. Dar şi-a pus cineva întrebarea: Cine formează majoritatea colectivelor artistice ale acestor teatre? Ei bine, sunt destui dintre artiştii şi cântăreţii de estradă care, de fapt, nu au suficientă educaţie artistică. Conservatorul nu are o secţie de interpreţi de muzică uşoară, Institutul de teatru, de asemenea, nu se preocupă de genul estradei. Mai mult, în aceste institute există desconsiderare pentru genul estradei. Și de ce, când estrada, revista, sunt de fapt gazeta artistică, genul de artă care reflectă cel mai operativ, mai prompt, realitatea? Un singur exemplu. Există vreo piesă despre zborul omului in Cosmos? Nu. Dar câte cântece şi câte cuplete s-au lansat pe scenele teatrelor de estradă pe această temă? Foarte multe. Aşadar ne trebuie o şcoală de interpreţi ai muzicii uşoare şi ai genului estradei, o şcoală care să formeze interpreţi cu personalitate şi nu simpli imitatori. E întotdeauna mai uşor să imiţi decât să creezi. Dar necesar este să creăm. Deci, o formă de şcolarizare, care să fie obligatorie şi pentru unii din interpreţii mai cunoscuţi, care însă din păcate n-au depăşit stadiul imitaţiei sau nu ştiu cum să-l depăşească. Iar pentru teatrele de estradă, ne trebuie şi regizori, şi încă regizori buni, cu fantezie, cu bun gust, cu sensibilitate şi talent”.

*** România Liberă, februarie 1962

Nicolae Kirculescu a încetat din viață pe 31 decembrie 1985, la vârsta de 82 de ani, după o lungă suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din București.

Surse:

Curentul (1941, 1942)

Universul (1942, 1945)

Rampa (1947)

Cinema (1972)

Articolul Nicolae Kirculescu: “La căsuța cu zorele” și “Violete pentru fete” apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 29-12-2022, 00:01:14 • 957 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 20998 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri