Blogosfera

Primele succese ale lui Leonard nu se datoresc talentului său, ci frumuseții neasemuite a adolescentului. Aşa se caracterizează faza lui de debut, la Raşca şi la Grigoriu.

Marinescu, tatăl Norei Marinescu, juca la Raşca prin 1904, cu trupa sa, pe când Grigoriu avea să deschidă stagiunea la Parcul Oteteleşanu. Ceea ce l-a făcut pe Marinescu să angajeze pe Leonard nu a fost renumele, pe care tenorul nu şi-l câştigase pe atunci, ci faptul că Leonard era un element ordonat şi conştiincios.

Or, aceasta este de notat, fiindcă va rămâne o caracteristică a artistului până la moarte.

Leonard era desigur un talent precoce, încă de când jucase la Edison rolul chelnerului din Anticarul, o operetă scrisă de Nona Ottescu la 17 ani. Davilla, şi mai ales maestrul Ștefănescu de la Conservator, l-au îndemnat să facă teatru. Dar nici în rolul bătrânului Klapper din “Fetiţa Dulce”, nici în rolul tenorului din “Vagabonzii”, jucat în toamna anului 1904, deşi succesul a fost spontan şi covârşitor, talentul lui Leonard nu se nuanţase; era ca o piatră preţioasă neşlefuită. El cuceri însă publicul prin comunicativitatea şi frumuseţea lui. Avântul vocii şi strălucirea privirilor l-au impus îndată admiraţiei tuturor, înnebunind literalmente pe femei.

Poate că alţii au avut o voce mai amplă sau mai sonoră, dar în cântecele sale Leonard punea căldură, simţire.

Un dar de magician, de a transporta sala într-o lume ireală, într-o atmosferă de visare. Când cânta Leonard, fiecare femeie avea iluzia că frumosul tenor cântă numai pentru ea.

Avântul vocii şi expresivitatea ochilor fascinau sălile, deschizând artistului drumul său triumfal, spre glorie şi suferinţă adânc omenească.

În “Fetiţa Dulce”, succesul lui Leonard e, la început, parte din succesul operetei, datorat în primul rând Norei Marinescu.

Dar închipuiţi-vă pe Leonard într-un rol de bătrân…. Succesul său personal apare odată cu rolurile de tineri îndrăgostiţi. Leonard scăpase relativ de mizerie şi viaţa de noapte a Capitalei începu să-l atragă.

Beat de primele succese, sufletul său îşi uită tristeţea vagă din copilărie şi tinde spre viaţa trăită mai intens, mai vesel. În acelaşi timp, e atras de zilele cu soare, de lumina sclipitoare a becurilor electrice din localurile nocturne, de culorile deschise. Purta haine şi pălărie de culoare deschisă, păstrând un aer de eleganţă şi distincţie.

În zilele frumoase de primăvară, se plimba pe străzi cu Maximilian şi lumea spunea în urma lui Leonard:

— Cine e băiatul acesta?…

Atrăgea firesc toate privirile. Femeile întorceau capul după el, mai mult decât el după femei…

Cariera artistică a lui Leonard contează de la Oteteleşanu.

Atunci, în toamna anului 1904, Grigoriu îşi termină prima stagiune la Oteteleşanu. Bărcănescu şi Niculescu-Buzău preiau trupa, iar Leonard, intrând în trupă, se distinge în Franţ din “Curse grătare” şi în rolul tenorului din “Liliacul”.

Frumuseţea lui Leonard impresiona profund pe femei. Nu era o frumuseţe virginală, efeminată, nici de păpuşă. Era o frumuseţe virilă, expresivă. Cânta, cum spune românul, cu foc, şi avea foc în priviri.

În 1904, aflându-se într-un turneu cu Bărcănescu, a fost de-ajuns să se afle în oraş că Leonard nu are galoşi, pentru ca să-i cumpere cucoanele din Caracal…

Din trupa lui Bărcănescu făceau parte celebra, pe atunci, Mara d’Asty, pe care Leonard o admira mult în “Traviata”, Aura Mihăilescu, care a fost soţia lui Maximilian, Niculescu-Buzău, Max…

Bărcănescu trece rolurile lui de “prim-amorez” lui Leonard, succesele tânărului tenor sunt atât de mari, încât Grigoriu făcu demersuri prin Băjenaru ca să-l angajeze. Băjenaru vine la Târgovişte, unde Leonard juca operă…

La 1 februarie 1905, Maximilian fu angajat la Teatrul Naţional. Leonard a rămas să joace, în compania Bărcănescu-Niculescu-Buzău, rolurile lui Maximilian, de juni comici. Astfel au mers lucrurile până în aprilie, când Leonard se angajează la Grigoriu, în compania unde a rămas toată viaţa şi în care a câştigat adevărata sa glorie.

Viaţa lui Leonard a fost strâns legată de a lui Maximilian, care era, pentru tânărul tenor, ca un frate mai mare. Nu numai pe aceleaşi scene au jucat aceşti două artişti, dar şi în viaţa lor intimă coincidenţa îi urmăreşte.

Pare de necrezut, şi totuşi aşa este: Leonard s-a însurat prima oară cu artistă; Maximilian, tot cu o artistă. A doua oară, s-au însurat fiecare cu câte o femeie din lumea bună. A treia soţie a lui Leonard a fost o frumoasă evreică, a treia soţie a lui Maximilian, la fel….

Înainte de prima sa căsătorie, Leonard a întâlnit o fată cuminte, care l-a iubit până la moarte, fără să-i arate niciodată: e o domnișoară X. Ascunsă în fundul unei loji, această fecioară dintr-o veche familie boierească l-a urmărit discretă, din succes în succes. Ceea ce o deosebeşte de toate celelalte admiratoare ale lui Leonard este că niciodată nu a trimis tenorului o floare sau un bilet parfumat. Dar femeia aceasta, în vârstă acum, nu s-a măritat până azi, ci trăieşte retrasă, cântând uneori un vals fanat la pian, deşi, cu bogăţia şi frumuseţea ei, ar fi putut să-şi umple altfel viaţa.

Prima soţie a lui Leonard a fost o artistă, cu care juca împreună la Grigoriu, o femeie cu distinse calităţi sufleteşti, o fire cinstită.

Viaţa, ca un vânt rece, avea să stingă, la această femeie, văpaia unui tineresc sentimentalism. După primele succese, viaţa lui Leonard deveni zbuciumată, vâltoarea Capitalei îl cuprinde, asaltul feminităţii începe.

Iubiri chinuite, căsnicii de artist… Una dintre femeile cu care a avut o mai strânsă legătură sufletească a suferit mult din cauza lui. După spectacol, la ieşire, lângă gardul parcului Oteteleşanu, îl aştepta.

Leonard cobora mândru ca un prinţ, ca să calce în picioare o inimă care sângera. Era la braţ cu cine ştie ce femeie ce-l asediase în cabină şi care-l convinsese să plece cu ea. Se suia în trăsură, fără să-şi dea seama de suferinţa celeilalte femei, care-l aştepta în umbră şi care îşi ştergea pe furiş o lacrimă.

Leonard, cu inconştienta cruzime a învingătorilor, zdrobea o inimă pentru o aventură de o oră…

În fond, era un om nespus de blând. Într-o zi, fetiţa de vreo doi anişori, pe care o mângâia când o vedea pe stradă, căzu şi se răni grav.

Leonard a îngenuncheat repede lângă copil, i-a legat rana cum s-a priceput, cu o batistă, a chemat pe soţia sa să-l ajute şi, cu o duioşie turburătoare, începu să mângâie fetiţa. Apoi, uitându-şi de repetiţie, ridică pe mica rănită în braţe, se sui într-un automobil şi o duse la spital.

Leonard plăti toată îngrijirea şi fetiţa, după ce ieşi din spital, venea foarte des în casa soţilor Leonard, la “domnul cel bun”…

La Grigoriu, primul rol mare ce i se încredinţează fu în “Vrăjitorul Nilului”, la 4 iunie 1905. Un alt succes dobândeşte în rolul tenorului din “Moştenitorii Veseli”, iar spre sfârşitul stagiunii joacă în “Frumoasa din New-York”.

Un prieten nedespărţit al lui Leonard a fost şi d. Louis Cazes, o figură originală, bine cunoscută în lumea artiştilor. O fostă artistă din compania Grigoriu a păstrat un caiet gros, în care sunt însemnate toate repertoriile acestei companii: un registru al vremurilor de glorie şi al decadenţei operetei, cea mai succintă biografie a lui Leonard în care, odată cu titlurile operetelor jucate, s-au înscris firesc, implicit, şi triumfurile tenorului. Sunt astfel înscrise 196 de operete. Leonard a jucat aproape în toate.

Deasupra acestui caiet, stau azi plecaţi prietenii cum a fost d. Cazes, fraţii Maximilian, camarazii, câţi au mai rămas… O lacrimă pică uneori pe paginile acestei relicve, acestei oglinzi a măreţiei de ieri a Operetei…

În acest registru, găsim în repertoriul din luna iunie 1905, la numărul 8, “Vânt de primăvară”, cu Carussy, într-un neuitat rol de bătrân, “Curse Grătare”, “Fetiţa Dulce”, la 26 – “Vagabonzii” cu Leonard, Elena Mavrodi…

Prima stagiune de vară, de mare triumf, din viaţa lui Leonard.

— De acum, — spune Maximilian de câte ori povesteşte din viaţa prietenului său, — începe Epoca Leonardiană.

În toamnă pleacă în turneu cu compania Grigoriu. La 29 septembrie 1905, trupa obţine un succes la Ploieşti, care coincide cu începutul răspândirii faimei lui Leonard în provincie. Primele 15 zile ale lui octombrie, compania face naveta între Brăila şi Galaţi, cu “Moştenitorii Veseli” şi “Curse grătare”. Leonard cunoaşte triumful şi în oraşul său natal, la Galaţi. Apoi, trupa porneşte pe căile Moldovei, cu “Vagabonzii”, “Boccacio”, iar după Crăciun începe un nou turneu la Craiova, Tg. Jiu, Constanţa şi iar în Moldova, până în aprilie 1906. În acelaşi turneu, Leonard face o încercare în “Cavaleria Rusticană” la Ploieşti.

În vara anului 1906, Leonard joacă la Grigoriu şi în repertoriu figurează: “Moştenitorii veseli”, “Fata spălătoresei”, “Mascota”, “Vânt de primăvară”, “Voievodul ţiganilor”. Stagiunea, din succes în succes, se prelungeşte până în septembrie, când ploile de toamnă alungară iară pe actori. E anul când Maximilian, Ciucurete şi Carussy, acest trio de comici superiori, trecuseră la Blanduzia.

Marele succes al lui Leonard, triumful care l-a consacrat, a fost “Văduva veselă”. Mai întâi, se încercase realizarea unei concepţiuni comice a operetei “Văduva veselă”, cu Toneanu în rolul lui Danilo. Opereta căzu lamentabil. Seara, după acest spectacol ratat, artiștii se adunară la berărie, la Jubileu, ca în toate serile. Erau posomorâţi.

Leonard îşi umplu paharul şi apoi turnă puţin vin din pahar pe podele.

— De ce faci aşa? îl întrebă un camarad.

— De sufletul răposatei văduve! răspunse Leonard.

E, în adevăr, obiceiul în popor ca la moartea cuiva să se verse pe jos puţin vin din pahar, şi Leonard făcu acest gest, pentru sufletul “Văduvei vesele” ce căzuse în acea seara.

Scena aceasta înveseli pe actori. Opereta, în general, trecea şi atunci printr-o fază de decadenţă, din care au scos-o două mari eforturi. A fost mai întâi succesul lui Maximilian în “Fire de artist” şi apoi triumful lui Leonard în “Văduva veselă”.

În “Fire de artist”, Maximilian avu un rol de comic sentimental, ce se potrivea de minune talentului şi temperamentului său. Tot atât de bine se potrivi însuşirilor lui Leonard rolul lui Danilo din “Văduva veselă”.

La Viena se încerca o formulă nouă pentru reînvierea Operetei. Această inovaţie consta în introducerea conflictului dramatic în operete. Formulă fericită, care regeneră genul.

Talentul lui Max se relevase în “Fire de artist” şi, după aceasta, comicii au crezut că pot continua să joace operetă fără tenori, deşi libretiştii vienezi scriau operetele după formula nouă, şi anume dând preponderenţă rolului dramatic al tenorului. Or, Leonard a fost în primul rând un talent dramatic şi aceasta este taina succesului său.

Jucându-se o operetă dramatică, așa cum era “Văduva veselă”, cu un comic în rolul principal masculin, evident că opereta își pierdu tot sensul şi căzu. Danilo fusese transformat într-un bătrân ridicol, “ca să râdă lumea”, deşi, în concepţia autorului, era un tânăr înflăcărat, strălucitor de vervă, îndrăgostit…

Cel care a avut ideea să reabiliteze “Văduva veselă” a fost Gusti, care spuse atunci lui Leonard:

— Tu trebue să joci rolul acesta! Și astfel, la 16 iunie 1907, când Leonard apare în Danilo din “Văduva veselă”, Grădina Oteteleșanu, în delir, consacră talentul tenorului.

Alte elemente — pe lângă strălucirea ochilor și căldura vocii, — intră acum în compoziţia talentului său. El îşi cântă acum romanţele cu un avânt antrenant, căruia niciun suflet nu-i poate rezista. Vocea lui se fixează, capătă o rotunjime, o amploare cu ecouri profunde în suflete. Dar, mai ales, pe lângă tenor, e un admirabil artist dramatic, cu variate resurse pentru a comunica publicului o gamă întreagă de nuanţe sentimentale, de la veselia duioasă, până la sfâşierea sufletească. Joc de scenă stăpânit, elegant…

Dar principalul element care i-a adus triumful a fost atmosfera idealistă dinaintea războiului.

În adevăr, cu puţin înainte de naşterea lui Leonard, în Occident se declarase marele război spiritual dintre raţiunea discursivă, geometrică, a lumii latine, şi sentimentalitatea muzicală, — obscură uneori, dar idealistă, a spiritului german. Literatura, muzica şi întreaga artă aveau să treacă treptat de partea idealismului german şi noile curente fură expresia în artă a sentimentului ce cucerea inima unei societăţi, defunctă azi. În locul realismului îşi făcea loc idealismul, în locul formei geometrice şi reci, apărea în artă fluiditatea sentimentului.

Leonard s-a născut puţin timp după apariţia acestui nou curent ce însemna preponderenţa afectivităţii asupra energiei şi raţiunei, curent care avea să producă, între alte forme de manifestare artistică, şi succesul crescând al operetei, gen în primul rând sentimental.

În timp ce copilul creştea, odată cu el avea să crească sentimentalismul societăţii antebelice, şi Leonard va comunica sufleteşte cu această ambianţă morală, se va forma în ea şi va deveni unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai acestei stări de spirit generale.

De aici marea, emoţionanta comunicare cu massa publicului, sufletul său şi al mulţimei de odinioară, băteau în acelaşi ritm, în ritmul unui vals

În anul marelui succes al lui Leonard în “Văduva veselă”, 1907, în repertoriul de la Oteteleşeanu mai figurează “Regele Vânătorilor” şi vechile succese: “Moştenitorii veseli”, în care juca şi Brezeanu, “Vagabonzii” cu Leonard şi Jean Niculescu, “Vânt de primăvară”, “Fire de artist” cu Maximilian şi Florina Florescu, “Liliacul”.

Un alt mare succes a fost “Farmecul unui vals”, în 1908.

După “Văduva veselă” însă, n-a existat artist mai sărbătorit ca Leonard. Toată ziua telefoanele sună:

— Unde e Leonard?… Allo, Leonard?… Când vine Leonard?…

Cărţile lui poştale se aflau în toate poşetele femenine, în toate caietele de dictando ale şcolăriţelor.

Leonard devine idolul feminităţii antebelice, aşa cum Rudolph Valentino fu al femeilor de după război. Era un fel de nevroză colectivă, o adoraţie generală. O mare societate de binefacere trebuia să dea un spectacol cu scopuri filantropice. Prezidenta societăţii, o venerabilă doamnă din elită, chemă pe Grigoriu, ca să-l consulte.

Dar prima întrebare pe care venerabila doamnă o adresă directorului de teatru fu:

— E adevărat, domnule Grigoriu, că ai un artist, un oarecare Leonard, care e de o frumusețe extraordinară? În ședințele comitetului, doamnele din societatea noastră nu mai vorbesc decât despre el, neglijând interesele societăţii.

Tot ce vrea Leonard, i se realizează. Prin mâinile lui trec bani mulţi, prin braţele lui femei nenumărate…

Nici o femeie nu-i rezistă; cucerea instantaneu. Fu copleşit de daruri.

În astfel de condiţiuni, Leonard devine o condensare de extreme: fu cel mai iubit şi cel mai urât dintre artişti. Ridicarea lui triumfală făcu pe unii să-l urască în ascuns. Au fost soţi şi amanţi înşelaţi care, de asemenea, îl urau de moarte.

Fu cel mai bogat şi cel mai sărac dintre artişti. Fără ghete, delirând de foame, în zdrenţe la începutul carierei, după doi sau trei ani, Leonard devine un Beau Brumer al Capitalei şi ar fi fost un arbitru al eleganţei dacă n-ar fi existat anumite apariţiuni ale lui Tony Bulandra în dramele moderne. Dar Leonard, de la galoşii purtaţi fără ghete, ajunge repede cel dintâi actor român cu automobil.

Fu cel mai lăudat şi cel mai insultat. În timp ce unii se lăsau cuceriţi de jocul său înflăcărat, alţii îi numeau arta şi gesturile “de bărbier!”…

ÎI dor unele epitete, unele gesturi de femei, unele trădări din partea celor din jurul său, îneacă tot acest revers sumbru al strălucitoarei lui existenţe în şampanie. Un fel de frenezie îl cuprinde. Risipeşte bani, bani mulţi, risipeşte veselie şi sănătate.

O repezentaţie cu “Văduva veselă” în beneficiul său devine o mare sărbătoare a feminităţii bucureştene, un handicap de toalete luxoase, o expoziţie de graţii.

“Aci tremură un binoclu, alături se opreşte o respiraţie, acolo doi ochi albaştri rămân înmărmuriţi, un face-a main cade de emoţie, o umbreluţă de tafta foşneşte”, notă N. Vlădoianu aspecte din grădina ce părea un singur suflet imens. Valsul lui Leonard e o vrajă, ameţeşte uşor, farmecă, strecoară în suflet visarea sentimentală în care se complăcea generaţia de ieri.

După spectacol, scena deveni o seră de flori şi părea acoperită de cadouri, o scenă cu tombolă ca în sălile de bal….

Femei bătrâne îşi uitară morala, şcolăriţe îşi lăsară prudenţa la uşa cabinei lui Leonard.

O singură femeie, poate, a rămas atunci nemişcată în loja în care se afla cu o doamnă bătrână, fără să lase nimic să se vadă din marele elan al sufletului ei către Leonard. Era acea d-ră X care l-a iubit toată viaţa, fără să i-o fi spus niciodată, şi a cărei iubire ar fi rămas pentru totdeauna o taină, dacă nu s-ar fi dat pe faţă târziu, la moartea tenorului.

Valul de isterie feminină ce-l copleşea strecură încetul cu încetul blazarea în sufletul răsfăţatului artist.

Găsea scrisori de dragoste strecurate în buzunare, cum găsea zilnic loja plină de flori trimise de cunoscute sau admiratoare anonime. Asaltul acesta feminin nu-l mai impresiona. Scotea câte o scrisoare găsită în buzunar și o întindea vreunui prieten:

— Ia citește-o tu, dragă, și spune-mi dacă e ceva deosebit… Dacă e tot de dragoste, arunc-o…

Într-un turneu, prin 1908, revine la Buzău, oraşul primului său succes, întâlneşte cu o nespusă emoţie câţiva foşti colegi din clasele primare, printre care şi pe d. J. Iliescu.

ÎI asaltară cu întrebările. Dar “Nae”, după cum îl numeau din şcoală, le şopti cuvinte la care nimeni nu se aştepta din partea unui artist în apogeul gloriei sale:

— Mă, băieţi, mi-e tare teamă să nu-mi fie fatală meseria asta râvnită de mine…

— Taci, mă Nae, cum ar putea oare destinul să fie ingrat cu o inimă de aur ca a ta?

— Voi nu ştiţi ce am pierdut eu, ca să dobândesc în schimb gloria….

La ce făcea oare aluzie Leonard? La viaţa liniştită, familiară, ce nu-i mai era permisă, la o iubire mică şi calmă, la necunoscuta aceea pe care am numit-o dra X, nelipsită de la spectacole, pe care o întâlnea uneori şi nici nu ştia bine dacă-l iubeşte sau nu?

Ochii lui se umeziră. Leonard, în culmea gloriei sale, Leonard plângea!… Învingătorul ce strivea, sub pașii săi de prinț al valsului, flori și inimi, plângea…

— Mă, Nae, nu-ţi face sânge rău… Ce mai vrei? N-ai glorie, n-ai avere, n-ai orice femeie dorită?…

— Numai în mijlocul vostru, băieţi, am iluzia că recâştig ceea ce am pierdut… Ah! uneori regret că nu sunt şi eu, azi, ca voi…

Îndoiala începuse să i se strecoare în suflet. Germenele prăbuşirii, un fel de presimţire a sfârşitului tragic, i se insinua în inimă, chinuindu-l, în aparenţă, fără motiv…

*** Realitatea ilustrată, 1929, Sandu Vornea, Viața romantică a lui N. Leonard

Puteți citi și:

Nae Leonard, prințul operetei: Copilăria (Partea I)

Nae Leonard, prințul operetei: Foamea neagră (Partea a II-a)