X

Moartea lui Mihail Săulescu, poetul-erou căzut la Predeal

Mihail Săulescu s-a născut pe 23 februarie 1888 la București, a urmat Liceul la Sfântul Sava şi Matei Basarab, iar în 1906, la vârsta de 18 ani, a debutat cu primul său volum, “Versuri”, ce avea coperta desenată de pictorul şi profesorul Eduard Săulescu, fratele său.

În 1904 a devenit student la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, iar în 1907, în timpul revoltelor ţărăneşti, a plecat în Gorj, unde a rămas timp de şase luni. Impresionat de “lumea chinuită a opincarilor” descrie tabloul unei înmormântări săteşti:

“Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână

Şi seara ce coboară, pe toate ’ncet stăpână

Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,

Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât… E tot ce poate să ’nsemne-o îngropare!

Pe nas îngână popa o rugăciune-arare.

Bătrâna plânge ’n poală şi boii merg la pas,

Încet, cu gândul poate c’aproape-s de popas…

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,

Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,

Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug

Trag boii ’n jug nainte, aşa cum trag la jug…”

În 1911, poetul a trecut munţii şi a ajuns la Sibiu, unde a rămas timp de câteva luni, periodă în care a lucrat la “Luceafărul”, revista condusă de Octavian Goga. Revenit în Capitală, Săulescu a devenit, la sfârşitul anului, redactor la “Rampa” și bibliotecar la Socec.

Confruntat cu probleme financiare, pentru că leafa pe care o primea de la gazetă și de la bibliotecă era mica, tânărul scriitor s-a concentrat pe activitatea literară, scriind, la începutul anului 1913, într-o singură noapte, “Săptămâna luminată”. Pe 20 Iunie 1913, când armata română a fost mobilizată pentru cel de-al Doilea Război Balcanic, s-a înrolat ca voluntar în regimentul 21 infanterie, cerând să fie trimis pe front. Dintre scriitori, au mai pornit atunci spre unităţile lor Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, I. A. Bassarabescu, Al. Davilla, N. Davidescu, Emil Gârleanu, Radu D. Rosetti, D. Nanu, N. N. Beldiceanu, Vasile Pârvan, Corneliu Moldovanu, I. Minulescu și Petre Locusteanu.

Tatăl lui, maiorul Nicolae Săulescu, a intervenit însă și i-a oprit avântul patriotic, spre marea supărare a poetului. În perioada neutralității, Mihail Săulescu a devenit funcţionar la Ministerul Instrucţiunii şi, mai târziu, impiegat la Casa Bisericii, continuându-și activitate literară şi publicistică. A scris în această perioadă la Flacăra, la Noua Revistă Română, la Capitala, la Universul literar, a colaborat cu cotidianul Seara, alături de Tudor Arghezi, D. Karnabatt și Emil Isac.

În august 1916, când România a declarat război Austro- Ungariei, în Capitală a izbucnit o adevărată explozie de entuziasm. “Trâmbiţa mobilizării, scria Corneliu Moldovanu în ziarul Viitorul, l-a surprins la cafenea, unde, în tovărăşia sărăciei, îşi petrecea toate nopţile şi după-amiezile. Iluminat de puterea supraomenească a jertfei, s-a ridicat pe dată şi a pornit drept la cazarmă, întorcându-se a doua zi pentru un sfert de ceas printre noi, ca să ne spuie bucuria de a fi fost primit în unul din regimentele care pornesc imediat pe front şi a-şi lua rămas bun pentru totdeauna de la acei cari îl iubeau”.

“Poetul a trecut, cu regimentul 46, munţii. Şi, cu toate că raniţa îi apăsa umerii, cu cât i se va fi părut mai cu rost trecerea, decât înainte cu atâţia ani, când se îndrepta spre Sibiu fără arme, dar cu infinit mai puţin entuziasm!…  În primele zile, comunicatele de pe front sunt pline de veşti bune. Regimentul din care făcea parte soldatul Mihail Săulescu ajunge mult dincolo de Braşov.

Apoi, listele ostaşilor morţi sau răniţi pornesc să umple coloanele ziarelor, începe retragerea. Şi, în timp ce Braşovul e incendiat, iar coloanele trupelor noastre se înapoiază, încetul cu încetul, dar luptând cu disperare, Mihail Săulescu se urneşte, cot la cot cu camarazii de arme, nu însă înainte de a arunca o ultimă privire înapoi. Pe Valea Timişului, rezistenţa armatei noastre în retragere mai durează câteva zile. Pe urmă, trupele se opresc pe linia frontierei. Sunt zilele, în care comunicatele anunţă laconic: «La Predeal, bombardament intens». Forţele sufleteşti ale poetului sunt, în acele zile, în plină desfăşurare. Niciodată nu s-a simţit Săulescu mai la largul său decât atunci. (…)

În zorii unei zile, când zarea era, așa cum o cântase poetul, «de sânge și de fum», începe atacul care urma să pună capăt vieţii lui Mihail Săulescu.

Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici astăzi. Se ştie doar că, prevăzând o zi de luptă grea, comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie.

— E atât de frumos, ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale granatelor și ale obuzelor ce explodau și s’a rugat să fie lăsat acolo, în tranşee.

“Când ofiţerul (povesteşte Corneliu Moldovanu), într’un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale şi cald încă, rezemat pe spate de peretele şanţului, cu ochii pe jumătate închişi şi cu zâmbetul neşters pe buză, ca în luminişul unei supreme inspiraţii».

Un glonţ îl lovise în frunte. Era în Septembrie 1916, într-o dimineaţă, nu se cunoaşte nici locul unde a fost îngropat. Poetul-erou dispărea la 28 de ani. Trupul lui va fi fost înmormântat în vreo groapă comună, din acelea săpate în grabă şi despre care versurile-i profetice amintesc…”, povestea Eugen Jebeleanu într-un articol omagial publicat în 1941 în Revista Fundațiilor Regale.

Prozatorul Mihail Sorbul își amintea cu gingășie în 1963, la 75 de la nașterea poetului:

“Călătorii ce intră în Predeal pe şoseaua naţională dinspre Braşov sunt surprinşi la un cot al drumului de apariţia neaşteptată a unui monument oarecum  bizar. Pe un soclu de vreo trei metri înălţime stă o pasere uriaşă cu aripile pleoştite. Pe soclu se mai găseşte un medalion în basorelief cu chipul unui tînăr. Acest monument este opera sculptorului O. Han şi este ridicat de către fosta Societate a Scriitorilor Romîni în memoria poetului Mihail Săulescu.

Poetul Săulescu? Pentru noi, contemporanii săi, Mihail Săulescu nu a fost numai un poet, ci un prieten, un frate pierdut. Pentru cei mulţi, pentru cei de după războiul din 1916 şi mai cu seamă pentru cei de după al doilea război mondial,  Mihail Săulescu este un necunoscut aproape tot atât de necunoscut ca „Eroul” din fostul parc al Expoziţiei din 1906, cu care se înfrăţeşte prin aceeaşi moarte pe câmpul de luptă. Iar dacă „Eroul necunoscut” din Bucureşti simbolizează şi sintetizează jertfa unui popor întreg, eroul de la Predeal, mai puţin „necunoscut”, sintetizează şi simbolizează jertfa şi eroismul unor anumiţi oameni, care în fostul regat de odinioară şi în ţara tuturor au visat şi au cântat gloria în toate chipurile şi idealurile omeneşti în feluritele lor înfăţişări.

Prin moartea lui Mihail Săulescu, poezia românească a pierdut cu adevărat un autentic cântăreţ, o aleasă sensibilitate şi o minte iscoditoare. Şi aceasta se poate dovedi uşor atât prin cele două volume de versuri „Departe” şi „Viaţa”, prin alte multe poezii răvăşite prin diverse reviste şi manuscrise nepublicate, cât şi prin drama într-un act Săptămâna luminată. În afară de poezii, poetul a mai scris o sumedenie de articole prin o mulţime de reviste şi ziare şi mai ales în Rampa şi Facla.

Dar scopul acestor câtorva rînduri nu este câtuşi de puţin un studiu critic asupra operei sale, ci povestirea câtorva aduceri aminte despre acest dispărut atât de timpuriu dintre noi.

Mihail Săulescu era înalt de statură, mai bine zis, potrivit de înalt, aşa cum unui bărbat îi stă mai bine. Era şi binişor legat, cu mişcări vioaie, nervoase. Avea o faţă ovală, o frunte largă, ochi verzui, păr castaniu dat pe spate şi mustaţă tunsă scurt pe buză. O dată şi-o răsese. Văzându-l astfel, mi-a amintit de figura lui Eminescu la 20 de ani. În sfârşit, deşi nu e obligatoriu, Săulescu avea înfăţişare de poet. Dealtminteri a fost un autentic poet. Irascibil, capabil de elanuri măreţe, capabil şi de izbucniri violente fără rost, caracteristica firii sale era onestitatea şi dezinteresarea. Nici că se putea o alcătuire omenească mai izbutită. Dar cea mai frumoasă trăsătură a caracterului său era faptul că avea curajul să-şi recunoască greşelile. Nu pot să-i uit — deşi de atunci sunt ani — ieşirile violente din te miri ce, când deodată se ridica de la masa noastră de cafenea, şi cu vorbe necugetate, în culmea indignării, ne părăsea. Asta se petrecea de obicei vara, la fosta celebră Terasa Oteteleşeanu. Mă rog nici nu-l mai zăreai la ce masă îndepărtată se aşeza, frământând în palmele sale nervoase cine ştie ce revistă în care probabil îşi publicase o poezie. Dar nu treceau multe minute şi Săulescu apărea deodată la o masă ceva mai vizibilă, aruncând spre noi o privire ceva mai puţin aspră, iar pe buzele sale parcă parcă se contura un zâmbet. Şi iarăşi peste câteva minute îl vedeai nu mai departe de două-trei mese, de rândul acesta trimiţându-ne ochiade prieteneşti, parcă ar fi făcut curte unei femei. Se scula, în sfârşit, brusc şi fără ceremonie îşi relua locul la masa noastră, aşezându-se în scaunu-i părăsit.

— Aşa-s eu, ce să-i faci! Era de prisos să ne-o spună şi să se scuze, râdeam cu toţii, râdea şi ei şi discuţiile întrerupte un moment îşi reluau cursul lor.

Şi mai avea, între altele, Săulescu o calitate. Nu era gelos de izbânzile confraţilor, cu atât mai puţin de cele ale prietenilor săi. De altfel, el nu iubea decît pe aceia pe care-i aprecia. Pentru rest, avea un dispreț de bonom, ce se trăda printr-un surâs special al lui, din care reieșea că-l compătimește.

— „Săracul!” cam așa îl califica pe câte unul ce se trudea să facă ceva în literatură și i se părea lui că natura nu i-a dat picul acela numit „talent”.

Nu voi uita iarăși bucuria lui impetuoasă după reprezentarea piesei mele, “Patima roşie”. A şi scris peste două zile un articol „violent”, iar mai târziu am aflat că între pauze la premieră era gata-gata să se încaiere cu unul ce şi-a permis să nu-i placă lucrarea mea.

Iubitor de prieteni şi cu temperamentul său de autentic poet desigur Săulescu era şi un sentimental, dar un sentimental naiv, ce se aprindea la prima chemare a femeii şi era gata să izbucnească la primul semn de afecţiune.

În scurta lui viaţă — 27 de ani — nu a fost eroul multor iubiri, mai ales că era o fire constantă, un caracter cavaleresc. Era recunoscător unui semn cât de mic de iubire, pe care nu l-ar fi trădat pentru nimic. Altminteri, rolul femeii în viaţa lui îl mărturiseşte în poezia “Eva”:

“Femeia mea de toate zilele,

De toate fericirile

Şi toate suferinţele”,

iar mai departe cântă:

“Femeia mea, of, pâinea mea de toate zilele”.

Dar am spus că Săulescu a fost un naiv, poate un mare naiv. Îmi amintesc un caz. Aici am fost eu provocatorul.

L-am făcut să se îndrăgostească de o artistă. Pe atunci nu cunoşteam acea comedie a lui Shakespeare în care doi inşi sfârşesc prin a se iubi la intervenţia altora. Într-o zi, l-am tras pe Săulescu la o masă de alături şi i-am suflat la ureche că este iubit de o artistă ce frecventa Terasa şi deci şi cercul nostru. Bineînţeles, fără să fiu Shakespeare, m-am gândit că trebuie sugestionată şi artista şi atunci m-am dus şi la masa ei şi i-am suflat tot la ureche că Săulescu o iubeşte, hai, să zic vorba banală, la nebunie…

Rezultatul? A doua zi i-am văzut braţ la braţ, tăinuind nu ştiu ce… După câteva zile, Săulescu a început să sufere şi a suferit multă vreme, pentru că dintr-un capriciu sau înălţare sufletească, artista a răspuns dragostei sale numai pe calea poeziei! Două din aceste poezii au şi fost publicate în revista “Arta”, cu portretele autorilor în peniţă.

E de prisos să vă mai certific, având în vedere exuberanţa lui Săulescu, că n-am îndrăznit să-i mai spun că amorul acesta „Eminescu—Veronica Micle” sau „Alfred de Musset—Georges Sand” a fost opera mea. Dar această anecdotă sentimentală dovedeşte că, dacă Săulescu a fost un naiv, nu-i mai puţin adevărat că era un suflet recunoscător şi prin aceasta deschis şi sensibil la cea mai mică afecţiune. Era setos de viaţă în formele ei cele mai nobile.

Şi pentru că am început această sumară evocare, amintind de războiul din 1916, să spun câteva cuvinte şi despre sfârşitul poetului.

Pentru mine, moartea lui Săulescu a fost o surpriză. Când am venit într-o zi de pe frontul transilvănean am aflat această dureroasă ştire. Cum şi ce fel?

La Predeal… Poetul Mihail Săulescu, deşi era un tânăr trupeş, nu ştiu prin ce împrejurări fusese scutit de serviciul militar. Cum însă pe toţi aceşti scutiţi „mobilizarea” i-a recrutat ca „auxiliari”, Săulescu s-a aflat printre ei. Mândru de uniforma lui, venea la cafenea bine dispus şi foarte războinic. Dar pînă la trimiterea lui pe front mai era destul timp. Deodată însă a dispărut din Bucureşti. Ce se întîmplase? Cu firea lui n-a fost de mirare că s-a certat cu caporalul său instructor şi atunci a cerut să fie trimis pe front şi bineînţeles în linia de bătaie.

De obicei, comandantul său, când luptele erau mai înverșunate, îl trimitea cu rapoarte în dosul frontului. O dată, însă, Mihail Săulescu l-a rugat pe locotenent să trimită pe un altul în locul său.

— E atât de frumos! ar fi exclamat dânsul. Sigur… O luptă reală, ce putea fi mai emoționant pentru un poet! Dar acestea au fost ultimele sale cuvinte.

La o altă întrebare a ofiţerului, Mihail Săulescu n-a mai răspuns. Monumentul îl ştim unde este, dar mormântul?

(Mihail Sorbul, Revista Steaua, 1963)

Memoria poetului-erou nu a fost uitată. În 1930, după 14 ani de la dispariția sa, autoritățile au ridicat un monument la inaugurarea căruia a participat regele Carol al II-lea. Ziarele epocii au relatat pe larg evenimentul:

“Pitoreasca staţiune din Carpaţi a fost azi teatrul unor manifestări variate, începând cu desvelirea monumentului Mihail Săulescu şi terminând cu serbarea sportivă, localitatea a adunat mii de persoane venite din toate unghiurile ţării.

De bună seamă că vizita făcută cu ocazia unei triple ceremonii de regele Carol al II-lea, a contribuit în măsură largă la mărirea cadrului în care s’au desfăşurat festivităţile.

În ordinea importanţei, programul zilei a fost hărăzit desvelirii monumentului ridicat de Societatea Scriitorilor Români răposatului autor al „Săptămânii Luminate”. Mihail Săulescu a fost răpus în timpul războiului de gloanţele inamice, chiar pe locul unde sugestia sculptorului Han şi străduinţa soldaţilor din batalionul 4 V. M. au ridicat dovada de recunoştinţă a unor colegi de la S. S. R.

Suveranul a dat o pildă frumoasă, luând personal parte la cinstirea memoriei unui scriitor. În aceeaşi zi regele a prezentat pe principele Nicolae batalionului 4 V. M. al cărui cap a fost numit.

Regele Carol soseşte de la Sinaia la ora 3 d. a. însoţit de principele Nicolae, de d-nii general Condeescu, maior Fundăţeanu, etc. În faţa batalionului e primit de domnii generali Ionescu, comandantul corpului de vânători, Nicolau, comandantul diviziei a Il-a, Bădescu, comandantul brigăzii a Il-a. O mulţime imensă aclamă pe suveran. Drumul e parcurs anevoie, printre zeci de automobile venite de prin Valea Prahovei. Şoseaua are un aspect de autodrom. Regele pare încântat. E îmbrăcat în noua uniformă a vânătorilor, cu tunică deschisă, cu rever, iar pe cap poartă bereta vânătorilor. În stadionul batalionului trece în revistă trupele. În faţa ofiţerilor, dl. general Ionescu dă cetire decretului prin care principele Nicolae este numit cap al batalionului. Suveranul felicită pe principe, după care au loc prezentările oficiale. Peste drum de cazinou are loc defilarea trupelor. În fruntea lor se află principele Nicolae. Ofiţerii sunt în fruntea companiilor respective. Defilarea a fost reuşită din toate punctele de vedere.

În alaiul unei mulţimi entuziaste, suveranul, principele şi întreaga asistenţă pornesc pe jos spre monumentul lui Săulescu, la o distanţă de circa 500 de metri de localul batalionului. Monumentul e situat pe şoseaua ce duce spre Timiş la cotitura Keli.

În drum, suveranul e întâmpinat de domnii Liviu Rebreanu şi Ion Minulescu, din partea societăţii scriitorilor. Mai iau parte d-nii Costăchescu, ministrul instrucţiunei, Jean Bart, Basarabescu, Tudor Arghezi. Publicul înconjoară tribuna în care se oficiază un serviciu divin de părintele Cercel din Predeal, asistat de parohul Atanasiu din Azuga şi de călugărul Nicandru. Asistenţa trece peste drum de tribună, unde în centrul unui scuar a fost înălţit monumentul. Dezvelirea lui e făcută de suveran.

Domnul Liviu Rebreanu, luând cuvântul în numele Societăţii Scriitorilor Români, rosteşte în esenţă următoare:

“Cel a cărui memorie se cinsteşte astăzi la cotitura drumului ce împreună Muntenia cu Ardealul în vârful Carpaţilor sub ochii protectori ai Maiestăţii Sale Regelui a fost un tânăr poet, care şi-a dăruit viaţa pentru unirea neamului nostru. Ca toţi creatorii adevăraţi, Mihail Săulescu a fost un mare frământat şi sbuciumat al vieţii. Două volume de poezii şi un act de teatru sunt mărturia vieţii poetului.

Ceea ce a rămas de la Săulescu e de-abia o fărâmă din ceea ce avea el de spus. Glonţul vrăjmaş care l-a ucis a sfărâmat una din cele mai frumoase speranţe ale poeziei noastre. Moartea lui Mihail Săulescu e glorioasă fiindcă el şi-a jertfit viaţa pe altarul patriei cu generozitate. El, care nu a fost luptător, şi-a părăsit poezia şi simplu, şi-a oferit inima gloanţelor duşmanului fără speranţă la vreo răsplată.

Poeţilor luptători o ţară întreagă le slăveşte gloria, le plânge pierderea şi le perpetuează amintirea. Cu mijloacele noastre modeste am căutat să ne facem datoria faţă de Mihail Săulescu prin monumentul înălţat din iniţiativa fostului preşedinte al Societăţii Scriitorilor.

Adaug că sufletul lui Săulescu acuma în Înălţimile albastre, de unde ne priveşte, trebuie să tresalte de fericire văzând cum însuşi regele tuturor românilor, cel visat de el, n-a pregetat a cinsti cu prezenţa sa serbarea desvelirii monumentului ridicat de noi în memoria poetului soldat. Domnule general, în numele scriitorilor români vă predau monumentul poetului erou Mihail Săulescu. Ne-aţi dat un sprijin frăţesc ca să-l putem aşeza cum se cuvine aici, în preajma locului unde s-a stins viaţa lui. Vă mulţumesc din toată inima. Încredinţându-l grijei d-voastră, vrem ca monumentul să amintească veşnic trecătorilor că locurile acestea sunt stropite cu valuri de sânge care au şters pentru todeauna rănile graniţelor brăzdate în trupul pământului nostru.

Suveranul, în cuvinte limpezi, rare, încheie discursurile: „Am răspuns cu deosebită bucurie şi emoţie la invitaţia ce mi s-a făcut de a veni la inaugurarea acestei amintiri pe care o ridică „Societatea scriitorilor români” unui camarad. Aci, în creierul Carpaţilor, nu putea fi loc mai frumos pentru un poet, pentru un suflet cu avânt, simbol al credinţei şi al năzuinţei unui neam. Aci, pe creştetele unde sbor şoimii, alături de camarazii Iui, căpitan Mulovici şi Petrică Ştefănescu, să ridicăm sufletele noastre la înălţimea idealurilor la care poeţii au vrut să le ridice. Am venit eu, ca rege, să mă închin în faţa celor cari s-au jertfit pentru Idealul neamului”. (ziarul Adevărul, septembrie 1930)

 

Surse:

Revista Fundațiilor Regale, Realitatea Ilustrată, Adevărul, Steaua, Universul)

Articolul Moartea lui Mihail Săulescu, poetul-erou căzut la Predeal apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 30-09-2022, 00:01:09 • 1061 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14009 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri