X

Mircea Albulescu: Simţim cu toţii nevoia ca binele să triumfe

Mircea Albulescu, pe numele adevărat Iorgu V. Albulescu, s-a născut pe 4 octombrie 1934 și a absolvit Şcoala Medie de Arhitectură în anul 1952. Despre acea periodă spunea: “N-am vrut să fac nimic, n-am vrut să ajung nimic. În timp ce eram elev la şcoala de arhitectură, iubeam o fată, care fată era la Ateneul Popular «Ana Ipătescu». Acolo puteai să cânţi în orchestră, să fii în cor sau în echipa de dansuri; dacă nu erai bun la nici una din astea, erai trecut la echipa de teatru. Exact cazul meu”. Albulescu și-a început astfel cariera ca artist amator, iar în 1950 a fost angajat la Teatrul Naţional, ca «artist corp ansamblu», adică figurant. În 1951, pe când era încă elev la școala de arhitectură, a dat examen la Institutul de teatru, dar maestrul Bălțăţeanu l-a sfătuit să termine întâi şcoala şi pe urmă să se prezinte la examen, ceea ce a şi făcut un an mai târziu, în 1952, când a devenit student la clasa Aurei Buzescu.

După patru ani a încheiat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde mai târziu a devenit profesor. Mircea Albulescu jucat, de-a lungul timpului, la Teatrul Municipal din Bucureşti, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional şi a fost distribuit în peste 80 în filme, a fost realizator la Teatrul Naţional Radiofonic, a colaborat frecvent cu televiziunea și a publicat mai multe volume de poezie, printre care „Vizite”, „Pajura singurătăţii”, „Bazar sentimental”. „Bilete de favoare”, “Bunicii mei” şi „Baraka”.

“Îmi amintesc de începuturile mele: proaspăt absolvent, jucam foarte mult, cam trei, patru premiere pe an, la un mare teatru bucureştean, şi totuşi nu scăpăm nici un prilej ca să nu fac un imens scandal, ţipând că nu joc! Atunci, doamna Bulandra m-a chemat la ea. Ca orice tânăr absolvent, gândeam obraznic despre ea. Totuşi, i-am făcut „hatârul” să-i ascult cuvintele, jucând, ca la Institut, „momentul atenţiei”.

Şi doamna Bulandra mi-a spus: „Băiatule, primii 15 ani din cariera unui actor nu contează! Pentru că: ori ajungi un foarte mare actor şi după 15 ani nimeni nu-şi va mai aminti de debut, de încercările tale; ori nu ajungi nimic şi nimeni nu-ţi va recunoaşte debutul şi încercările. Stai blând”. Astăzi, la vârsta şi experienţa mea (în sfârşit am acumulat cei 15 ani cu pricina), îi cer scuze, peste timp, doamnei Bulandra. Dar de voi avea prilejul să repet aceste vorbe unui tânăr coleg, le-aș aduce un mic corectiv: într-adevăr, 15 ani nu contează, dar joacă! Joacă, băiete, pe rupte! Pentru că numai aşa, bătrâna doamnă, „experienţa”, îţi va da braţul în carieră.

Să revenim la etapele actorului, la căutarea drumului propriu, adică momentul adevărului. E perioada în care actorul devine el sau ajunge doar o utilitate. De la Talma până la mine, o, Doamne (ştiu că sunt retoric!), câte oseminte de actori! Dar dacă unii s-au dus, Ei au rămas; ştim că nimic nu e mai perisabil ca arta actorului de teatru; ştim despre toţi înaintaşii că au fost foarte mari la vremea lor, deşi fiecare generaţie a fost vehement contestată de următoarea. Şi asta este, cred, trăsătura caracteristică şi totodată definitorie a fiecărei generaţii de actori: a nega generaţia anterioară, căutând cu talent drumul propriu către artă…”

Într-un interviu din 1971, actorul mărturisea: “Caut. Mă caut. Caut să mă clarific. Să mă descopăr. Caut să desprind din gesturile mele artistice concrete, cotidiene, nişte idei, nişte principii teoretice cu care să mă reîntorc poate mai în cunoştinţă de mine însumi, la practică.  Am norocul să trec de la un film la altul, am avut norocul unor roluri—în «Mihai Viteazul» şi «Canarul şi viscolul», în «Prea mic pentru un război atât de mare» şi în «Printre colinele verzi», în care mi-am încercat, de fiecare dată în alt mod, puterile. Deşi marea, încăpăţânata mea experienţă, e una şi aceeaşi…

Vreau să creez psihologii umane, nu acţiuni. Nu mă interesează atât situaţiile unui film, întâmplările unui film, epicul unui film, ci omul care transpare din toate acestea.

E interesant să construieşti «negativi», sunt o pâine bună pentru actori, dar, cum să-ţi spun eu, în tine rămâne după aceea o urmă de urât, o drojdie de tristeţe. Cunosc mari actori care nu acceptau decât roluri de frumoşi şi buni ca să nu-i urască publicul — mai ales feminin — la terminarea spectacolului. Un rol mare, un rol generos — şi cum mai pândim noi, actorii, un asemenea rol, pe scenă sau în faţa camerei de luat vederi, cum îl mai jinduim şi cum ne mai trec anii fără a-l întâlni — rolul unui personaj uman splendid, acţionează magnetic asupra spectatorilor. Simţim cu toţii nevoia ca binele să triumfe, ca adevărul să iasă la lumină, şi oamenii nu mai acceptă să scormonească în şapte westernuri şi cinci filme poliţiste ca să găsească o picătură de dreptate.

În ce mă priveşte, cred cu tărie în primatul suspansului psihologic. De o parte sau de alta a rampei sau ecranului, actor sau spectator, mă pasionează evoluţia caracterelor, surprizele de tragic sau comic ce mi le pot oferi, infinit mai mult decât ţeava colţului ce apare în penumbră. Gândeşte-te bine şi vei recunoaşte că, o dată sfârşit spectacolul, ţii minte doar destinul eroului. Restul se pierde. Ani şi ani de zile îţi rămân în minte stările eroului, acel suspans psihologic de care spuneam şi care singur transmite mesajul educativ al unui fapt de artă. De-ar fi din simplu egoism, din socoteala aritmetică de a rămâne în mintea şi inima spectatorului cât mai mult, prefer caracterele, evoluţiile psihologice, epicului oricât de epic…”

*** Flacăra, septembrie 1971

Mircea Albulescu a încetat din viață pe 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani, la Spitalul Floreasca și a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Reînvierea din București.

 

Surse:

Cinema, 1972, 1980

Flacăra, 1972, 1973

Teatrul, 1972, 1974, 1988

Articolul Mircea Albulescu: Simţim cu toţii nevoia ca binele să triumfe apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 08-04-2023, 12:01:18 • 182 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12675 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri