X

Miracolul Aura Buzescu. Omagiu la 30 de ani de la dispariția unei mari doamne

Aura Buzescu (Aura Almăjan înainte de căsătoria cu Alexandru Buzescu) s-a născut pe 26 august 1894 la Caransebeș într-o familie numeroasă și nevoiașă. Ajunsă la București împreună cu părinții, viitoarea actriță a fost înscrisă la școala profesională de croitorie și întâmplarea a făcut, deși până atunci nu fusese niciodată la un spectacol de teatru, să meargă cu colegele la Național, unde l-a văzut pe Aristide Demetriade. Din acel moment, unicul vis al Aurei Buzescu a fost teatrul. Devenită studentă la Conservator, la clasa Luciei Sturdza Bulandra, tânăra a învățat cât de importante sunt disciplina, seriozitatea, onestitatea, răspunderea faţă de arta căreia i-a dedicat întreaga viață, pentru că, va spune mai târziu, “eu am trăit numai pentru artă”.

În 1949, a fost numită la catedra de artă dramatică a Institutului de teatru şi a parcurs una din cele mai fericite etape ale vieţii sale: “Am avut o serie de elevi foarte buni: Victor Rebengiuc, un artist cu însuşiri mari, cred că e şi un deosebit de dotat actor de comedie; Mircea Albulescu — ale cărui calităţi nu le-am întrezărit de la început, astăzi un mare actor al teatrului românesc; Gheorghe Cozorici, azi printre actorii importanţi ai Teatrului Naţional; Vasile Niţulescu, realizatorul unor roluri de seamă; Matei Alexandru, foarte laborios şi înzestrat, pe care-l apreciez în chip deosebit; Gina Patrichi, un mare şi frumos talent; Sanda Toma, despre care de la început mi-am dat seama că e un autentic talent; Eugenia Bosinceanu, Aurelia Sorescu — şi alţii, aflaţi în Bucureşti şi în teatre din ţară. Aveam deci un material uman de o valoare răscolitoare. I-am simţit pe mai toţi nu numai ca elevi, tineri învăţăcei, ci şi ca pe nişte copii ai mei. A fost o mare încântare să-i pregătesc pentru carieră, să-i îndrum”.

Despre debutul său și primii ani pe scenă a vorbit într-un interviu publicat în 1931 de revista Ilustrațiunea română:

“Pătrund în casa doamnei Aura Buzescu. Un Interior artistic prin însăşi compoziţia lui. O atmosferă plăcută ce-ţi dă posibilitatea să te gândeşti că toate aceste obiecte trăiesc tainic viaţa zbuciumată şi frământată a artistei, fiind animate de însăşi suflul ei.

Doamna Buzescu mă primeşte amabilă, cu un surâs binevoitor, parcă acelaşi surâs drăgălaş şi cald cu care i se adresează lui Pierrot, întrebându-l dacă vrea ca „Manichia” lui dragă să-ți mai facă o tumbă.

Învăluită în noianul de amintiri teatrale ce o face să tresară, pătrunsă de fiorii puternici şi emotivi ce-i pun toată sensibilitatea ei prea ascuţită la încercare, ea începe să-şi depene şirul gândurilor şi să ne facă să pătrundem în colţurile tăinuite ale adevăratei arte.

Obrazul i se luminează tot, o metamorfoză din ce în ce mai spiritualizată a trăsăturilor, şi iată femeia transformată brusc în marea artistă, care îşi istoriseşte cariera:

— Familia mea îşi are obârşia la Caransebeş, ceea ce poate lămuri numele de Almajan, care a nedumerit cândva mulţi oameni. Chiar eu sunt născută în Banat, dar la patru ani — cu vaporul pe Dunăre— am venit la Bucureşti. Acesta ar fi primul turneu al vieţii mele. Era să cad în Dunăre şi atunci am rămas cu o adevărată groază de apă.

Nimic în familia mea de oameni aşezaţi nu era de natură să mă îndrepte spre artă, şi mai ales spre teatru. Părinţii mă pregăteau pentru îndeletnicirile obişnuite ale femeilor din lumea mea: gospodină, soţie şi mama a doi copii. Cred că acestei pregătiri îi datorez buna organizare a vieţii mele de dincolo de scândurile scenei. Zic buna organizeire, şi sper că soţul şi copiii mei n-ar avea cruzimea să mă dezmintă. Căci îmi ador copiii şi ţin la casa mea ca o femeie tihnită care n-ar fi avut în viaţă alt ideal decât casa şi familia ei. Iar dacă în liniştea cămimului se furişează câteodată, pe ușa care dă spre teatru, câte o adiere de vânt e un motiv mai mult să mă reîntorc spre ai mei cu mai multă inimă şi să-mi caut în apropierea lor liniştea pe care scena, cu freamătul ei, nu poate să mi-o dea.

— Dar ce miraj v-a ispitit spre teatru?

— Ce m-a ispitit spre teatru? Pesemne ceva care dormea amorţit în sufletul meu, ceva care făcea din mine, în şcoală, cea mai neascultătoare făptură, cea mai jucăuşă şi neastâmpărată şcolăriţă a clasei mele.

În orice caz, ca totdeauna, gustul de teatru mi l-a deschis şi mie un spectacol. Eram ca un ceasornic învârtit. O mică lovitură şi porneşte. Lovitura asta mi-a dat-o „Ovidiu”, cu răposatul Demetriade.

Ştiu că era o zi de clasă. Câteva colege fără ştirea şi fără voia părinţilor, au fugit de la şcoală şi s-au dus la Teatrul Naţional. M-au luat cu ele, dar cred că nici una n-a bănuit că vor aduce înapoi o altă fiinţă. Sufletul mi-a rămas în teatru.

Câteva săptămâni am fost cu adevărat bolnavă. Se zice în popor
“bolnav de friguri”, asta ar fi expresia exactă a bolii pe care a pus-o în mine spectacolul binecuvântat şi blestemat. Nu mai visam decât teatru. Nu mai doream decât teatru Nu mai înţelegeam decât teatru. Cum puteau părinţii mei să-mi dea drumul spre o viaţă necunoscută şi neplăcută la principial? M-am lovit de rezistenţa lor, ca orice făptură din lumea mea.

Dar norocul s-a înfăptuit la timp, sub chipul unui bănăţean, prieten de-al tatălui meu — venit de-acolo, din Banatul lui şi-al nostru, să-şi aducă o fată la Conservator. Pilda lui a fost marele meu noroc. Am căpătat încuviinţarea dorită.

— Mă întreb şi vă întreb: talentul care covârşeşte pe un actor e suficient pentru a ajunge în ierarhia teatrală la treptele cele mai înalte sau pe lângă talent mai trebuie ucenicia cea mai mică şi migăloasă, ca în orice banală meserie? Şi, mai ales, este nevoie poate şi de un îndrumător, de un înger bun, care să vegheze şi să te conducă, ajutând ca însuşirile artistului să se poată afirma?

— Primul drum teatral l-am făcut la Tina Barbu, înţeleagă cine poate de ce m-am dus tocmai la dânsa când erau în Bucureşti atâţia alţi actori şi actriţe mari.

Şi pentru întâia oară în viaţa mea am ştiut să stăruiesc, căci Tina Barbu nu m-a primit. Adică nu m-a primit odată, de două ori, de trei ori. Dar vorba Bibliei n-a dat greş. Uşa mi s-a deschis. Şi s-a închis iarăşi. Dar acum aveam făgăduiala Tinei Barbu că va vorbi cu Ion Livescu să mă prepare pentru Conservator. Şi cu asta făcusem încă un pas spre teatru. Ion Livescu m-a preparat şi am fost primită, cred că fără entuziasm. Era şi firesc. Ce căuta între atâtea cucoane elegante un biet copil stângaci venit dintr-o lume care nu avea nimic comun cu teatrul?

Am fost repartizată la clasa doamnei Lucia Sturdza Bulandra. N-aş putea spune că eram o elevă fericită. Straşnică profesoară, care a scos atâtea rânduri de elevi străluciţi! Dar era de o severitate care mă paraliza. Nu odată, ducându-mă spre Conservator, mă rugam de Dumnezeu să fiu în întârziere, ca să am motiv să nu mai intru în clasă.

Sunt azi departe de vremurile acelea și-mi dau seama mai mult ca oricând că severitatea aceea a profesoarei a lăsat în mine tot ce formează azi temelia carierei mele teatrale: îndârjită pornire de lucru şi o neîndurată severitate cu mine însămi.

De altfel, profesoară mea de atunci s-a transformat în prima mea directoare şi prima mea directoare de scenă. Sub supravegherea ei am făcut primii mei paşi pe scenă şi am cunoscut primele succese. Şi tot prin ea am cunoscut omul de care mi-am legat mai târziu zilele vieţii mele. Astfel soarta mea bună a trecut prin mâna d-nei Bulandra.

— Aruncaţi o privire asupra tuturor rolurilor dragi pe care le-aţi creat şi care vibrează şi astăzi în memoria spectatorului. Şi care din aceste roluri iubite a fost cel mai iubit de dumneavoastră?

— Primul meu rol a fost băiatul dim Ana Karenina și primul meu rol mare a fost Hedwiga din „Luminătorii” de Bataillte. Roata teatrală s-a pornit apoi şi azi nu aş şti să spun nici toate rolurile pe care le-am jucat, nici în ce ordine le-am interpretat. Şi iarăşi n-aş şti să spun dacă am un gen precis. Între rolul din „Fecioara rătăcită” şi cel din „Karl şi Ana” e o cale destul de largă, pe care au putut să încapă şi Julietta, şi Ofelia, şi Mira din „Meşterul Manole” şi Viorica din „Molima”.

Totuşi, cred că impresia mea e o indicaţie de care poate să se ţină seama, chiar dacă nevoile teatrelor în care sunt cer altceva. Şi impresia mea e ca sunt mai în largul meu în teatrul modern, de oarecare adâncime şi sensibilitate. Aş zice un teatru static şi de interiorizare, dacă nu mi-ar fi teamă de pedanterie.

În orice caz, de prefer vreun rol, nu prefer roluri din trecut, ci pe cele din viitor. Mă ispitește necunoscutul, lupta cu rolul, ca pe oricine de altfel. Odată jucat, odată ce nu mă mai chinue, orice rol își pierde farmecul. Asta nu înseamnă că după premieră joc fără emoţii.

— Vă întrerup, doamnă. Despre emoţie să-mi vorbiţi, despre emoţia actorului care-şi trăieşte rolul şi care se confundă cu el. Despre emoţia care face din teatru viaţa mai puternică decât viaţa, făcându-te să crezi că clipele trăite de oameni simbolizează scenele reale văzute în teatru şi care a îndreptăţit pe Wilde să spună că „viaţa imită arta”.

— Fiecare spectacol e pentru mine o premieră şi cred că oricât aş juca, oriunde şi oricând, emoţia are să-mi fie aceeaşi. Cred că aş ieşi din scenă şi pentru totdeauna din teatru în clipa când la o replică m-ar părăsi tremurat minunat, tracul, cum i se spune prozaic, care dă valoare şi vibraţie fiecărei fraze, fiecărui gest.

Ştiu că sunt nu numai actori, dar o şcoală de teatru care vor ca actorul să-şi debiteze rolul rece şi calculat.

E o chestiune de temperament. Eu nu înţeleg şi n-aş putea să intru în scenă fără un rol învăţat desăvârşit, aproape mecanizat, peste care emoţia şi sentimentul să vină apoi să adauge o culoare de simţire şi adevăr omenesc. Fără de asta nu cred că arta este posibilă.

Îmi studiez rolul cu o încăpăţânare şi o străduinţă de începătoare. Sunt de o docilitate surprinzătoare şi sunt accesibilă bunului sfat.

Toţi directorii mei de scenă pot s-o mărturisească. Cât priveşte nervii mei de actriţă chinuită, cine nu-i are în teatru? Mi-i descarc pe camarazii de e nevoie, pe oricine din jurul meu, dar niciodată pe rol. Îmi dibuiesc personajul în mine, îl caut, îl încerc, mi-l potrivesc ca pe un rând de haine şi mi-l îmbrac.

Sunt mereu îndoită, mereu nemulţumită, mereu doritoare să dau mai mult, să conturez mai precis forma ceţoasă, de atâtea ori, a textului Pentru asta sacrific tot şi odihna mea şi a altora, de la cei din preajma inimii mele, copii şi soţ (Alexandru Buzescu, absolvent de Conservator și organizator de spectacole), până la croitoreasa care trebuie să adauge, cu rochile ei, o trăsătură în plus pentru desenarea unui suflet omenesc. De acest amarnic egoism nu-mi dau seama.

Şi, fie-mi îngăduit s-o spun, nu regret decât atunci când socot că rezultatul nu cântăreşte cât sacrificiile ce le-am făcut şi pe care le-am cerut.

Dar sunt mândră când îi pot răsplăti pe toţi cu ceva adânc, stors din inima mea. E ca un omagiu adus trudei tuturor.

Emoţia ultimelor sale cuvinte o copleşise. Aura Buzescu era în clipa aceea marea artistă de pe scenă, pe parcă dădea o replică simţită unui partener… Şi totuşi nu era teatru.

Erau spovedaniile unei mari artiste, spovedanii ale căror vibraţiuni mi-au rămas profund sădite în suflet”.

*** De vorbă cu Aura Buzescu, Ilustratiunea Română, 1931

Devenită profesoară la Institutul de Teatru și Film, Aura Buzescu spunea în 1963: “Nu este bucurie mai mare ca aceea a unei mame care conduce primii paşi ai fiului ei. Şi nu este egalată decât de bucuria profesorului când apare în lume alături de elevul său. Acesta este sentimentul pe care îl încerc alături de tinerii interpreţi, elevi ai mei sau ai altor colegi de-ai mei. Încurajez paşii tineri, dar uneori mă şi încrunt. Aş vrea să aud totdeauna nota justă”.

În 1968, N. Carandino a scris despre marea actriță și profesoară în revista Gazeta literară:

“Nu s-a făcut niciodată remarcată prin înfăţişare: o statură mijlocie, un trup bine proporţionat, un mers aproape furiş, trăsături lipsite de relief… Figura smeadă ar putea fi a unui paj medieval, a unui copil slav, a unei măşti commedia dell’arte sau a unei mame plângând lângă o cruce.

Când imobilitatea ei nu se află pe scenă, trece neobservată. Pe stradă, în mulţime, nimeni n-ar întreba cine este! Nici privirea, care altminteri străpunge, nu reţine atenţia trecătorilor grăbiţi la toate marile actriţe. Aura Buzescu nu joacă decât pe scenă.

Doar vocea strică, involuntar, echilibrul spontanelor ei modestii și îi interzice anonimatul. Fie că vorbește, fie că spune un text, în calitatea emotivă a timbrului, Aura Buzescu începe să devină, pentru oricine o aude… Aura Buzescu.

Intrarea ei în scenă anunţă drama. Este în atitudinea, în concentrarea ei nervoasă, prevestirea nenorocirii. Un fior trece prin sală şi acest fior este decisiv pentru ca să dispară rampa, pentru ca publicul să participe. Puţini actori au acest dar şi mai ales dintre ai noştri. Avem numeroşi interpreţi dotaţi pentru comedie, dar câţi într-adevăr calificaţi să exprime drama? Fiindcă drama nu cere doar vioiciune, mimetism şi oarecare haz — drama cere adâncime de suflet, simţul vieţii înalte, nobleţea angajamentului şi a riscului.

Nu numai prin timbrul vocii, prin atitudini, prin gesturi, joacă Aura Buzescu. Ea este dintre rarele noastre actriţe care posedă şi practică ştiinţa suverană a pauzei — pauză care-şi întinde stăpânirea de la graniţa tăcerii, iar tăcerea, la rândul ei, de la marginile vidului sonor. Cine a văzut-o în Sonia din „Unchiul Vania” şi-a putut da seama de cele mai fine cute ale scrisului cehovian şi a păstrat pentru totdeauna amintirea acelui sfâşietor final care trage cortina deznădejdei peste o întreagă lume; tăcerile ei aveau elocvenţa cuvintelor, iar cuvintele cădeau ca frunzele de argint peste un lac stropit de lună…

Atmosfera — iată piatra de încercare a marelui regizor şi a marelui interpret. Aceleaşi cuvinte care altminteri par anodine, rostite de ea evocă timpuri uitate, creează legături invizibile, înalţă punţi deschise spre viitor. Un mister al vieţii, al oamenilor şi al lucrurilor se strecoară pe scenă şi tot ceea ce se spune şi tot ceea ce se face capătă o cutremurătoare dimensiune de suflet.

Se ştie că interpreţii verişti nu urmăresc efecte de plastică. Pentru ei adevărul, pe care trebuie să-l exprime în mod nemijlocit, precede frumosului. Istoria teatrului contemporan cunoaşte eşecuri răsunătoare de actori verişti în repertoriul clasic şi de actori artişti în piese naturaliste. Aura Buzescu a rezolvat în sens optim această dificultate, ori de cîte ori i s-a ivit în cale. Am văzut-o în piese în care — furie dezlănţuită — zguduia fără să placă, şi în altele în care mişcarea ei pe scenă rezuma poezia clasicelor armonii. Era felul ei de a demonstra că didacticele clasificări sunt bune doar pentru scuza mediocrilor…

Este greu să menţionez roluri din cariera unei actriţe care a strălucit cu lumină egală în cel puţin cincizeci de piese.

Teatrul naturalist german, verismul francez, de la „Dama cu camelii” la „Fecioara nebună”, au adus pe scena noastră, prin glasul ei, adevărurile patimii. Dar şi Ibsen şi Strindberg şi Dostoievski au vibrat în sufletul publicului nostru prin mesajul patetic al acestei actriţe. Era prin mlădierea talentului, în arta desăvârşită de a exprima uneori alternativ, extremele — interpreta ideală a expresioniştilor şi a tuturor vestitorilor lumii abisale. Ceea ce nu o împiedica de altfel să realizeze în Shakespeare (Ofella, Julietta) desăvârşite creaţii, să biruie în „Sfânta Ioana“ a lui Shaw şi să izbutească în „Maria Stuart“ a lui Schiller poate cel mai frumos rol din carieră. Fiindcă principala ei însuşire tehnică este diversitatea. De la tragedia clasică până la piesa modernă, Aura Buzescu a exprimat cu egală intensitate patima răzbunătoare a Electrei, ca şi dulceaţa supraterestrei Violaine.

Capacitatea ei de a exprima toate asprimile urii şi toate suavităţile dragostei ţine de miracol.

Dar actriţă veristă din familia Eleonorei Duse, ea şi-a schimbat la un moment dat repertoriul — în aşa măsură încât pe plan modern şi artistic nici O’Neill, nici Claudel, nici clasicii reactualizaţi nu au avut pe scena noastră o mai desăvârşitâ interpretă. Mai mult, ea devine cea mai mare actriţă lirică a ţării. Pentru întâia oară în istoria Teatrului Naţional faţă de declamaţia tradiţională, ilustrată cu strălucire de Agepsina Macri, se ridică un nou fel de a spune versurile, al emoţiei muzicale, al expresivităţii, al poeziei pure. Toate acestea fără să sacrifice cât de puţin teatralitatea spune adică, tot atât de frumos „Lacul“ lui Eminescu, pe cât joacă endecasilabele lui Alfieri — reuşind să împace pe oamenii de gust cu ideea de a socoti şi pe actori printre iubitorii de poezie.

În ciuda atâtor daruri şi a unor împrejurări obiective aparent favorabile, cariera Aurel Buzescu a fost foarte anevoioasă.

A jucat rar, a jucat puţin. După Primul Război Mondial climatul teatral se resimţea de ecourile inflaţiei, de năvala noilor îmbogăţiţi la spectacole, de triumful frivolităţii, de atracţia fastului, de pasiunea pentru „păpuşile fără suflet”. Chiar publicul care ar fi fost în măsură să-i aprecieze seriozitatea, adâncimea, stilul de interpretare, era dezorientat de campaniile de presă, de presiunea reclamei şi de valul copleşitor de superficialitate. Ceva mai târziu, chiar în epoca „Teatrului Ventura”, când atât Victor Ion Popa, cât și societara Comediei Franceze o apreciau, cariera Aurei Buzescu nu s-a putut desfășura în voie. Spectacolele cu Marioara Ventura în rolul principal alternau pe aceeași scenă cu cele în care ea era protagonistă. Pe când la primele nu se găseau locuri, la cele cu Aura Buzescu, abia se adunau câteva rînduri de spectatori. Venea lumea la Marioara Ventura atrasă nu atât de jocul ei excepţional, cât de toaletele ei pariziene şi de toată legenda de erotism, de politică, de artă şi de viciu care se înfiripase în jurul aceleia pentru care oameni de stat iscăleau tratate şi scriitori capodopere.

În piesele în care apăreau amândouă (în „Carnavalul copiilor”, în „Secretul”) Aura Buzescu obţinea uşor sufragiile cunoscătorilor. Era de ajuns în perspectiva timpului, dar era prea puţin în actualitatea eficientă. Glasurile favorabile din presă erau destul de rare şi limitate doar la cadrele efemere ale cronicii. Puţini se ridicau împotriva coruperii sistematice a gustului public, iar părerea lor nu clintea nici echilibre, nici inerţii.

Din fericire, marele ei talent nu avea nevoie de exerciţii pentru ca să atingă desăvârşirea. Fiecare rol nou era un pretext pentru desfăşurarea unor posibilităţi artistice, în perfecţia lor, preexistente. Trecerea timpului îi căptuşea parcă jocul cu nuanţe, cu artificii, cu arome, cu emoţii…

Din cei cincizeci de ani de scenă ai Aurei Buzescu păstrăm amintirea spectacolelor în care înaintea ei cele mai mari se înclinau, şi în care viața nemuritoare a teatrului ardea cu flacără de geniu”.

N. Carandino, Gazeta literară, august 1968

“Nu-şi încheiase încă „ucenicia” de sub îndrumarea Luciei Sturdza-Bulandra când a urcat, pentru prima dată, pe scenă. Era în stagiunea 1914—1915, în cadrul companiei Voiculescu-Bulandra, în spectacolul “Anna Karenina”. O distribuţie de nume răsunătoare — Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Lucia Sturdza-Bulandra şi alţii, pe măsură… În rolul Serioja — fiul Annei Karenina — o fată, o debutantă. Chip de porţelan transparent. Siluetă gracilă. Apariţie deloc frapantă, s-ar fi zis, la prima vedere. Dar jocul sobru şi reţinut, concentrarea neobişnuită au surprins, deopotrivă, publicul şi pe specialişti.

Impresia neaşteptată produsă de această elevă a Conservatorului din Bucureşti a făcut ca, foarte curând, să fie din nou solicitată să apară pe scenă. O dată. Şi încă o dată. De mai multe ori.

Apoi, în 1918, Katerina din “Fraţii Karamazov”, regia fiind girată de Tony Bulandra, iar parteneri fiindu-i Ion Manolescu, Gh. Storin, Al. Mihalescu — este o revelație. Un obraz palid. Frânturi de gesturi parcă neduse la capăt. Şi vibraţia lăuntrică a interpretei stârneşte, în sală, un freamăt de pădure vrăjită…

În stagiunea următoare (1919), i se încredinţează rolul titular din “Evantaiul doamnei Windermere” (Oscar Wilde). A fost un triumf. De ce? Cum? Paradoxal, actriţa nu părea să facă vreun efort anume. Se mişca în scenă cu un firesc aproape şocant pentru stilul teatral al epocii. Gesticulaţie abia sugerată. Pe faţa eroinei, în priviri, în glas, dulceaţa se îmbina, imperceptibil, cu ironia… Dar magnetismul pe care-l emana făptura creatoarei rolului şi fiorul pe care-l inocula spectatorilor erau irezistibile.

Anul 1920 o impune definitiv. Aura Buzescu este consacrată, fără nici o putinţă de tăgadă, drept o artistă de excepţională valoare. Şi aceasta, datorită unei noi creaţii. Pe scena campaniei “Excelsior”, întemeiată de Elvira Popescu. Propunându-se o piesă de succes sigur, “Fecioara rătăcită” (H. Bataille) se alcătuieşte şi o distribuţie de „capete de afiş“: Gh. Storin, Maria Filotti, Al. Mihalescu… Pentru rolul principal — Diane de Charance —, se caută o actriţă tânără, capabilă să redea stările paroxistice ale „fecioarei rătăcite”. Nu poate fi decât Aura Buzescu. Şi, într-adevăr, cu aceeaşi nemaivăzută economie de mijloace de expresie… doar un tremur interior, o respiraţie adâncă, întretăiată… licăririle unui foc înăbuşit… îi duce pe spectatori la incandescenţă. Aceeaşi incandescenţă în care creatoarea se consumă. Deşi pare că necontenit se străduieşte să-şi tăinuiască stările prin care trece. Şi cu atât mai precis, mai viguros aceste stări se comunică în public.

În 1923, „magiciana“ acestui stil cu totul nou în epocă debutează pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în “Hedda Gabler” (Ibsen), dă viaţă personajului Iulia. Şi străluceşte, alături de consacraţii N. Soreanu, Aristide Demetriade, Ion Livescu… Străluceşte printr-un joc interiorizat, turnat în forme desăvîrşit stilizate.

Şi, iată, încă de pe acum, se conturează una dintre „cheile” care duc la descifrarea „miracolului”. Sinceritatea, chiar violenţa trăirii, în contrast cu neobişnuita economie a mijloacelor de expresie artistică. Puterea de a se autocontrola, de a ţine în frâu tumultul lăuntric, pentru ca acesta, „sublimat”, să treacă în forme stilizate, reduse la esenţă. Pentru ca, aşa, „transfuzia” în public să fie şi mai eficientă.

Cu acest joc sobru, care comunică o tensiune sinceră, adevărată, Aura Buzescu incită, emoţionează, cucereşte, deopotrivă, pe parteneri, publicul, pe cronicari.

Aşa a fost în “Ofelia”, într-un spectacol în care Hamlet era Tony Bulandra. O Ofelie care rupea cu tradiţia. Nimic din baletul braţelor, din frângerea mâinilor, din zguduirile de plâns cu care ne obişnuiseră alte interprete. Niciun detaliu care ar fi putut să strice linia simplă a rolului. Dar coarda aceea întinsă, peste măsură de sensibilă, vibra. Zvonul trăirilor din adânc se comunica spectatorului cu o inegalabilă intensitate. Şi sentimentele contradictorii ale eroinei shakespeareene, iubirea şi nădejdile ei, îndoiala şi deznădejdea erau receptate acut de cei din sală. Tot astfel a fost în Melo (Bernstein), pe scena Teatrului „Maria Ventura”, întruchipând-o pe Maniche, între V. Valentineanu, de o rară rigoare, în rolul soţului, şi G. Vraca, interpretând rolul unui tânăr şi frumos violonist… Aura Buzescu a jucat mai reţinut, mai puţin „spectaculos” decît aceştia. Dar a fost cea mai emoţionantă.

Pentru ca Ana, din “Ion” (după Liviu Rebreanu, în dramatizarea lui Mihail Sorbul), să-i prilejuiască artistei realizarea unui portret redus la câteva trăsături, ca o efigie, în spatele căreia ardea un foc mistuitor.

În ajunul ultimului răboi mondial şi în anii conflagraţiei, stăpânind perfect tainele acestei arte subtile, rafinate, dar şi cu o inegalabilă putere de transfigurare, a creat personajele cele mai diferite ca temperament, reprezentând epoci deosebite, realizate de dramaturgi cu concepţii şi stiluri diametral opuse. Electra din “Atrizii” lui V. Eftimiu… Ifigenia, în viziunea lui Mircea Eliade… Mirra, ambigua fiinţă a romanticului Alfieri… A purtat şi povara fecioarei Violaine din “Îngerul a vestit pe Maria” (Paul Claudel).

Cea care, dând un sărut nevinovat lui Petru, ziditor de catedrale, lepros, este nedrept judecată şi osândită să-l urmeze în leprozerie. În creaţia Aurel Buzescu, o făptură pură, naivă, dar de magnifică forţă morală… Pentru Elisabeta, regina Angliei (“Maria Stuart” de Schiller), chipul de porţelan se preface în piatră cioplită de dalta setei de mărire şi răzbunare. Glasul cu sonorităţi şi modulaţii învăluitoare e tăiat, pe alocuri, de notele aspre ale ferăstrăului. Tensiunea nervoasă are un permanent crescendo, atingând, în scena confruntării cu Maria Stuart (Marioara Zimniceanu), un voltaj maxim, care electrizează sala… Replica modernă a Electrei antice, Lavinia (“Din jale se întrupează Electra” de O’Neill), trăieşte, prin Aura Buzescu, o existenţă stranie… E tulbure şi tulburătoare… Afund du-şi ardenţa dorurilor sub nisipuri, aparent potolite, de fapt mişcătoare… O alunecare ca de umbră de-a lungul zidurilor, şoapte înfrigurate, lungi tăceri grăitoare, care înfiorează amurgurile… Atât, pentru a comunica o tumultuoasă viaţă, Esther (“Frenezie” de Charles Peyret Chappuis), fata bătrână, trezită la viaţă, înfrumuseţată de dragoste, duce cel mai departe, „miracolul“. În scena în care încearcă să-l cucerească pe omul îndrăgit, e ingenuă. Poartă o rochie de un alb imaculat. Gesturile îi par timide. Şi totuşi „frenezia” care o bântuie, patima care o stăpâneşte se revarsă clocotitor în sală. Publicul este fascinat, copleşit. După ani şi ani, spectatorii de atunci mai poartă în ei imaginea şi emoţiile trezite de Esther-Aura Buzescu…

Şi, de la neuitata eroină din “Frenezie”, la Olga, cea mai vârstnică dintre cele “Trei surori” (Cehov), de aici la Maria Buznea, cu ţipătul ei răscolitor… Apoi remarcabilele prezenţe din “Lear” şi “Regele moare”… Doamna Bohn, tiranica stăpînă din “Cei din Dangaard”… Clara din “Vizita bătrânei doamne”, cu umor sinistru, glas aci mieros, aci ucigător, zâmbet indescifrabil…

Desigur, prin chemare şi formaţie, orice actor adevărat ştie să „intre în pielea” celor mai diverse personaje, ştie să-şi „facă” gesturi şi mers, ştie să „compună”. Dar nimic „făcut”, nimic „compus” nu apare în arta Aurei Buzescu. Nici un efort pentru a intra în pielea eroinelor cărora le dă viaţă. Fiindcă întotdeauna este „de acolo”. Fiindcă, de fiecare dată, pare născută în respectiva „piele”.

Să fie aici, în această putere de transfigurare, o altă cheie a „miracolului”? Fără îndoială. Căci străină de Aura Buzescu este lucida alegere a unor „reţete” îndelung verificate. Străină, calcularea efectelor scenice. Un talent autentic, o intuiţie genială au condus-o mereu pe artistă la adevărul adânc al personajelor create. Dar nu fără trudă a ajuns Aura Buzescu la cunoaşterea acestor caractere dramatice. Nu fără un consum nervos nemăsurat şi neprecupeţit se poate realiza acea desăvârşită contopire cu ele. Dimpotrivă, o combustie istovitoare a dus mereu la acea trăire sinceră, adevărată. O jertfă de zi de zi, de seară de seară, a înfăptuit „miracolul”.

Se mai adaugă haloul de poezie care învăluie creaţiile Aurei Buzescu — până şi în cazul rolurilor negative.

Este, de fapt, poezia pe care o emană întreaga fiinţă a acestei mari doamne a teatrului românesc… Şi nu numai atunci când se află în scenă şi oficiază. Dar şi în viaţa de toate zilele, pe stradă sau în casă… Te întâmpină cu acel zâmbet de o cuceritoare tinereţe. Adesea, cu o glumă, umorul subţire fiindu-i o preţioasă zestre. E îmbrăcată în alb, în gri perlat, în tonuri pastelate… Veşmintele au o tăietură elegantă tocmai prin nemaipomenita lor simplitate. Aşa cum, de altfel, i-au fost şi costumele purtate pe scenă, la a căror concepţie şi realizare a contribuit direct, în totul, o apariţie dintr-o lume nespus de poetică. Şi, ca o melopee, pe strunele glasului cu neputinţă de confundat, intonează câteva — rare şi zgârcite — destăinuiri…

— Muncă, muncă, muncă… Asta e viaţa de teatru…

— Ca să poţi crea un personaj, de fapt un om, trebuie să-l înţelegi, să-l simţi mereu lângă tine… Să te obsedeze.

— Teatrul nu e o glumă, o joacă, un divertisment… Teatrul e un lucru foarte grav… — La întâlnirile mele cu scena, nu mi-am îngăduit, niciodată, niciun fel de trădare, nici măcar o secundă de întârziere…

— Când auzeam prima sonerie, inima începea să-mi bată cu putere… Niciodată n-am izbutit să-mi înfrâng emoția care mă stăpânea.

Sunt gânduri pe care le-a împărtăşit mai cu seamă celor ce doreau să-i pătrundă tainele artei, învățăceilor săi, în sala de curs, în locul unor teoretizări, nu întotdeauna eficace, Aura Buzescu a arătat, pe viu, ce înseamnă teatru. Teatrul adevărului.

Astăzi, dragostea de teatru o poartă, mereu, în sălile de spectacol. Şi, uneori, faţă de foştii elevi sau de colegii mai tineri, îşi mărturiseşte deschis impresiile. Preţioase şi binevenite. Rostite cu simplitate şi graţie. Cu o putere de comunicare unică. Purtând mereu, în toate împrejurările şi în toate ipostazele, aura unei personalităţi cu totul şi cu totul deosebite”.

*** Sanda Diaconescu, revista Teatrul, iulie 1984

În "Vizita bătrânei doamne"

Aura Buzescu a încetat din viață pe 22 decembrie 1992, la vârsta de 98 de ani, la București. Un an mai târziu, regretatul George Constantin constata cu tristețe: “Mi-e groază de bătrâneţe. E inadmisibil ce se întâmplă cu actorii în vârstă, cu artiştii în vârstă. Amintiţi-vă de Aura Buzescu. Ea a fost o mare personalitate a acestui popor şi a murit ca o necunoscută. Ani de zile, nimeni n-a mai pomenit de ea. Tragic este că nu ştim să ne apreciem valorile. Îmi amintesc de vorbele maestrului Vraca, care spunea cât de important este ca banii să-i ai la bătrâneţe. Medicamentele, dorurile, nevoia de un trai decent sunt mult mai acute şi necesare unui om în vârstă. Sărăcia ne face coruptibili, ne transformă într-o marfă cu preţ redus şi asta este dramatic pentru actori, pentru artişti, în general. Pentru cei care au dat, cu patimă, totul. Sărăcia nu poate duce decât la compromis. E o constatare tristă!”

Surse:

Realitatea ilustrată (1935, 1939)

Ilustrațiunea română (1929, 1931)

Rampa (1930, 1932)

Flacăra (1957)

Teatrul (1984)

Articolul Miracolul Aura Buzescu. Omagiu la 30 de ani de la dispariția unei mari doamne apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 22-12-2022, 12:01:24 • 1085 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14246 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri