X

Medicul diabetolog Ion Pavel despre alimentația viitorului

Medic la căpătâiul bolnavului, lucrând în spital sau policlinică, în timp de pace sau în condiţii de campanie — în Moldova în Primul Război Mondial —, prezent la catedră pentru studenţi sau predând medicilor cursuri de specializare sau perfecţionare, creator de şcoală medicală şi organizatorul unei întregi reţele medicale, Ion Pavel a fost membru al numeroase societăţi medicale şi al unor academii din ţară şi străinătate.

Născut în Bucureşti pe 27 martie 1897, Ion Pavel a absolvit liceul la Sf. Sava (1914) şi, ulterior, Facultatea de Medicină din Bucureşti (1922). Ca student, şi-a completat studiile în Germania, lucrând ulterior alături de medici şi cercetători din Franţa.

Reîntors în ţară în 1925, şi-a luat teza de doctor docent şi a fost angajat, sub conducerea profesorului Ion Nanu-Muscel, la clinica medicală a Spitalului Colţea. Tânărul și-a început ucenicia dedicându-se studierii bolilor ficatului și pancreasului şi, implicit, diabetului zaharat şi bolilor de nutriţie.

Colegii săi spuneau că nu există capitol din diabetologie în care doctorul Pavel să nu-şi fi spus cuvântul și că lucrările sale au reprezentat materialul didactic de bază utilizat decenii întregi de şcoala românească de diabetologie şi criterii de orientare pentru cercetătorii din lumea întreagă.

În plus, medicul a înfiinţat o serie de instituţii printre care Punctul de consultaţii pentru diabet la Spitalul Colţea (1936), Centrul antidiabetic (1941) la Spitalul Cantacuzino, Serviciul de nutriţie şi diabet (1949), Clinica de nutriţie şi diabet, Centrul de obezitate (1961) și reţeaua medico-sanitară cu profil nutriţional, extinsă în toată ţara.

Bibliografia completă a profesorului Pavel cuprinde peste 500 de lucrări, dintre care peste 30 de volume. Ştiind bine că Nicolae Paulescu a fost descoperitorul insulinei, medicul şi-a dedicat o bună parte din ultimii 30 de ani ai vieţii restabilirii acestui adevăr, pe care l-a impus cu argumente concludente.

Foarte apropiat de generația tânără, Ion Pavel le spunea deseori tinerilor medici care au fost principiile lui în viață:

– Orice obstacol poate fi învins, cu condiţia să-l cunoşti bine şi să găseşti formula cea mai potrivită pentru depăşirea lui.

– Marile adevăruri sunt simple. Ele nu trebuie inventate, ci doar descoperite. La aceasta ajungem prin preocupare permanentă, muncă intensă şi deschidere către metode ştiinţifice corecte.

– Distingeţi între esenţial şi secundar! Cultivaţi munca şi perseverenţa şi combateţi aparenţa şi impostura.

– Feriţi-vă de interpretarea simplistă a lucrurilor, analizate insuficient sau unilateral. Orice adevăr parţial trebuie integrat într-un context general.

– Când cercetezi o problemă, e bine să ai documentaţia la zi, să ştii practic tot ce au făcut alţii, dar asta să nu-ţi influenţeze concluziile tale. Numai aşa vei putea adăuga un plus la ce se ştia până atunci.

– Verifică şi cele mai evidente adevăruri. Cu asta vei putea pune la încercare propriul tău etalon, metoda de care te foloseşti.

– Cum cunoaşterea este nelimitată, orice concluzie trebuie luată ca premisă pentru noi cercetări. Numai aşa se poate asigura un progres continuu.

 

Într-un amplu articol publicat în revista Cutezătorii în 1968, eminentul profesor a pus în discuție o temă de actualitate și astăzi: Alimentația viitorului:

“Datele problemei sunt simple. Populaţia globului este azi de 3,5 miliarde locuitori. Ea va fi, în ritmul de creştere actual, de 6,7 miliarde la sfârşitul secolului, adică peste circa 30 de ani. Este evident că în aceste împrejurări trebuie căutate şi găsite noi şi mari resurse alimentare. Necesităţile viitorului sunt previzibile. Dar soluţiile?

Se vorbeşte uneori de o alimentaţie în pilule sau comprimate şi alimentaţia cosmonauţilor este făcută să stimuleze această iluzie. Nu cunoaştem aproape nimic din secretele alimentaţiei acestora, dar ni se pare că problema este cu totul specială şi că nu are specificul unei alimentaţii de durată; ca atare, ea nu poate fi privită ca o veritabilă alimentaţie a viitorului.

Valoarea calorică necesită şi o anumită cantitate, iar dacă volumul alimentaţiei cosmonautului trebuie să fie mic, el este obligat să preia diferenţa din propriile sale rezerve corporale. Ce-i drept, este posibil ca omul să poată trăi, în condiţii de activitate redusă, timp de 15—20 de zile fără alimente externe, preluând cantitatea necesară din rezervele corporale, la care se adaugă lichide şi câteva comprimate de vitamine sau biscuiţi cu proteine. Minimul de alimente, protide în particular, pe care spaţiul redus dintr-o astronavă îl poate adăposti, permite dublarea acestui răgaz. Nu avem însă de-a face cu o alimentaţie a viitorului, care comportă înainte de toate durată şi anumite variaţii de activitate şi climat.

În aceste împrejurări, efortul contemporan a fost îndreptat spre găsirea de surse noi de hrană. Alimentele sintetice formează ţelul principal către care se îndreaptă cercetările savanţilor. Dacă grăsimile au putut fi sintetizate şi glucidele sunt pe cale să fie şi ele realizate in laborator, proteinele, substanţe cu rol plastic reparator deosebit de important în alimentaţia omului şi a vieţuitoarelor în genere, formează azi obiectul studiilor celor mai susţinute. Un număr de aminoacizi, componenţii proteinelor (între care lizina) au fost de pe acum sintetizaţi. Aceasta constituie, fără îndoială, un mare progres. Deşi producţia actuală este mică, nu ne este interzis să visăm o mare industrie a proteinelor.

Necesităţile de azi vor deveni foarte mari într-un viitor pe care trebuie să-l socotim apropiat. Dacă o dată cu progresele medicinei dublarea populaţiei se face azi în 30 de ani, în 100 de ani se va

ajunge la cifra de 45 de miliarde locuitori, populaţie pe care economistul american Clark crede că, bucurându-se de ajutorul ştiinţei şi tehnologiei, Pământul o va putea asigura cu alimentele necesare. În aceste împrejurări, sinteza principiilor alimentare pe cale industrială este indispensabilă. În așteptare, goana după proteine a dus la descoperirea de surse naturale susceptibile să acopere mai repede nevoile viitorului apropiat.

Natura s-a dovedit mult mai generoasă decât se credea până nu demult. Se pare, de pildă, că ne aflăm în pragul unei adevărate revoluţii în alimentaţie, că în deceniile următoare vor apărea noi alimente provenite din surse naturale nefolosite până acum. Acest lucru nu este de mirare dacă ţinem seama că s-a stabilit că dintre cele 350.000 de specii vegetale cunoscute în prezent nu sunt cultivate decât 600, iar din aproape două milioane de specii de animale, doar 50 sunt domesticite şi contribuie la alimentaţia omului.

Un exemplu în acest sens este edificator. O sursă abundentă de proteine animale ar putea-o constitui marile turme de ierbivore care trăiesc în Africa şi care ar putea fi domesticite. Interesul acestei soluţii rezidă şi din faptul că procentul de carne utilizabilă furnizată de antilope, gazele, girafe variază între 57% şi 63%, faţă de numai 50% în cazul raselor domestice, în timp ce la acestea din urmă grăsimile ating 28% din greutate, speţele sălbatice menţionate nu conţin decât circa 0,3%. Carnea lor e deci mai bogată în proteine, ceea ce le face mai apte pentru împlinirea lipsei acute de proteine din aceste regiuni ale globului.

Cercetările se îndreaptă, de asemenea, spre găsirea unor noi alimente cu valoarea nutritivă a laptelui, a cărnii, a ouălor şi a peştelui. Este evident că producţia de lapte şi de carne nu poate fi sporită substanţial în decursul câtorva ani, mai ales în ţările situate la tropice, unde se pun probleme deosebite de aclimatizare a animalelor. lată de ce cercetările nutriţioniştilor s-au îndreptat în alte direcţii. Astfel, s-a ajuns la utilizarea unei alge monocelulare, Chlorella, cultivabilă în bazine de lemn şi în terenuri mlăştinoase ori bălţi secate. Bogăţia în proteine a acestor alge depăşeşte pe cea a laptelui. Rentabilitatea culturilor experimentale este foarte ridicată, deoarece cultivarea necesită puţină mână de lucru, valorifică terenuri considerate nefertile şi furnizează anual circa 44 de tone de materie nutritivă la hectar. Utilizate în laborator ca unică sursă de proteine, vitamine şi grăsimi, aceste alge au permis creşterea în bune condiţii a câtorva generaţii de animale de experienţă, fără să apară nici o tulburare de nutriţie. A fost demonstrată deci valoarea nutritivă a chlorellei, care în viitor va putea fi consumată în mari cantităţi.

Şi unele specii de microorganisme, ca de pildă levurile de petrol, ar putea constitui o nouă sursă alimentară, datorită creşterii lor rapide şi calităţii proteinelor obţinute pe mediu cu bază de petrol. (Experienţe făcute într-o rafinărie din Franţa par s-o demonstreze).

O altă sursă de proteine o constituie frunzele verzi şi mugurii unui mare număr de plante neutilizate până acum în alimentaţie. Valoarea nutritivă a acestei surse alimentare se bazează pe principiul binecunoscut în igiena alimentară, potrivit căruia mai multe proteine alimentare cu valoare nutritivă mică dau un amestec cu o valoare superioară, apropiată de cea a laptelui sau a cărnii. Recoltarea acestor plante prin secerare înainte de coacere este urmată de supunerea lor la o prelucrare industrială care nu necesită instalaţii complicate şi în cursul căreia li se extrage sucul. Acesta e apoi filtrat şi încălzit la 80°C. La această temperature, proteinele vegetale coagulează. Produsul final este o masă de culoare verde închis, fără miros şi fără gust, de consistenţa drojdiei de bere. Ea poate fi încorporată în aluaturi şi a fost încercată experimental în hrana unor oameni din diferite ţări, care au consumat-o fără dificultate.

în America Centrală, după investigarea obiceiurilor şi a surselor alimentare locale, cercetătorii s-au oprit la un amestec de porumb, sorgho, grăunţe de bumbac şi drojdie de bere care are aspectul făinei şi se numeşte incaparină. Amestecat cu apă, fiert şi asezonat cu zahăr, scorţişoară sau vanilie, acest nou aliment are un gust agreabil şi aceeaşi valoare nutritivă ca laptele. Prelucrarea industrială puţin pretenţioasă i-a asigurat un preţ foarte scăzut şi o largă difuziune, încă din 1959. O încercare similară a dus la valorificarea alimentară a turtelor rămase după extragerea uleiului din seminţele oleaginoase (arahide, susan, dovleac).

Pornind pe aceeaşi linie a preţului de producţie redus şi a valorii nutritive maxime, alte grupe de oameni de ştiinţă au luat ca materie primă peştele de calitate inferioară. Acesta e sfărâmat, degresat, dezodorizat şi livrat sub forma unei pudre. Acest preparat constituie unul din alimentele cele mai bogate în proteine realizate industrial. El se poate încorpora în diferite preparate culinare, cărora le ridică mult valoarea nutritivă.

Apa mărilor şi a oceanelor furnizează în prezent în fiecare an tone de substanţe organice. În afară de peşte, miriadele de organisme microscopice vegetale şi animale numite plancton, care populează zone imense din oceane, au furnizat în Extremul Orient materie primă pentru fabricarea unei paste alimentare foarte hrănitoare. Consumul de plancton se ridică, de pildă, în Thailanda la circa 5.000 de tone anual.

Nu trebuie să se creadă că o alimentaţie industrială sau semiindustrială ar fi mai puţin gustoasă decât alimentaţia curentă. Ea poate fi chiar foarte rafinată, judecând după caviarul sintetic realizat de Nesmeianov.

Pe de altă parte, lărgirea spaţiului productiv, ameliorarea terenurilor neproductive vor îmbunătăţi şi ele alimentaţia viitorului. La o recentă conferinţă internaţională s-a propus, în vederea creşterii randamentului în pescuitul oceanic, cultivarea în crescătorii a peştelui mic până ce devine suficient de robust, pentru ca apoi, aruncat în ocean, să se poată apăra. Pentru acelaşi motiv s-a propus răscolirea cu ajutorul unor echipamente telecomandate a compostului bogat în elemente nutritive de pe fundul mării.

Unele interdicţii religioase care, din nefericire, dăinuie şi azi în anumite regiuni ale globului, privind consumarea ouălor, a peştelui, a unor cărnuri, alimente care, din această cauză, sunt înlocuite cu altele având un conţinut sărac în proteine, vitamine, fier, trebuie reconsiderate şi îndepărtate. Tot cu mijloace educative se cere împiedicată irosirea vinovată a alimentelor. Este cazul excesului de alimentaţie. Supraalimentaţia şi urmările ei, obezitatea, guta, diabetul trebuie combătute cu aceeaşi energie ca şi subnutriţia şi carenţele vitaminice din ţările nedezvoltate. Se va tinde astfel la un echilibru salutar pentru populaţia planetei noastre”.

Eminentul profesor Ion Pavel a încetat din viață pe 6 martie 1991, la vârsta de 94 de ani.

Articolul Medicul diabetolog Ion Pavel despre alimentația viitorului apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 06-03-2023, 00:01:25 • 1042 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 13481 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri