X

Mark Twain despre… Mark Twain

Mark Twain a încetat din viață pe 21 aprilie 1910, la vârsta de 74 de ani. În autobiografia publicată postum, în 1924, scria:

M-am născut la 30 noiembrie 1835, în Florida, un sat aproape invizibil din districtul Monroe, statul Missouri… Satul avea o sută de locuitori, iar eu i-am sporit populaţia cu unu la sută. E mai mult decât ar fi putut face pentru un târguşor mulţi dintre cei mai vrednici bărbaţi din istorie… Eu, însă, am făcut-o pentru Florida, ceea ce dovedeşte că aş fi putut s-o fac pentru orice localitate – chiar şi pentru Londra, presupun…“

COPILĂRIA

În târguşorul Hannibal din Missouri, unde am copilărit, toţi oamenii erau săraci, dar nu ştiau, şi toţi o duceau bine, dar n-aveau habar… Dar viaţa unui băiat nu e doar comedie; în ea încap şi multe întâmplări tragice. Vagabondul beat care a ars în închisoarea târguşorului mi-a apăsat conştiinţa o sută de nopţi la rând

Învăţătura şi educaţia primite mă făceau să pătrund mai adânc în aceste tragedii decât erau în stare nişte oameni neştiutori. Eu ştiam de ce se întâmplau… Aceste întîmplări erau scornite de Providenţă anume pentru a mă convinge să mă îndrept… Nu m-aş fi mirat şi nu m-aş fi simţit din cale-afară de măgulit dacă Providenţa ar fi ucis întreaga populaţie a târguşorului, pentru a salva un bun atât de preţios ca persoana mea…

Când aveam doisprezece ani şi jumătate, tatăl meu a murit. Era într-o primăvară. A venit vara, aducând cu ea o epidemie de pojar. Câtăva vreme, aproape în fiecare zi murea câte un copil. Satul era paralizat de spaimă, durere, deznădejde. Copiii care nu erau atinşi de boală erau închişi în case, pentru a-i feri de molimă… În aceste condiţii mizerabile, viaţa nu merita să fie trăită, aşa că, în cele din urmă, mi-am pus în gând să prind boala şi să isprăvesc odată, într-un fel sau altul. Am fugit de-acasă şi m-am dus la locuinţa unui vecin, unde un camarad de joacă era foarte bolnav de pojar. Când mi s-a ivit prilejul, m-am furişat în odaia lui şi m-am vârât în patul bolnavului. Maică-sa m-a descoperit şi m-a trimis înapoi in captivitate. Aveam însă boala – nu mi-o puteau lua…

UCENICIA DE TIPOGRAF

Aceasta a fost o cotitură a vieţii mele. Fiindcă, atunci când m-am făcut bine, maică-mea a pus capăt carierei mele şcolare şi m-a tocmit ucenic la un tipograf. Obosise să tot încerce să mă împiedice de a mă ţine de pozne, iar păţania cu pojarul o făcuse să ia hotărârea de a mă da pe mâini mai puternice decât ale ei. Am devenit tipograf şi am început să adaug verigi după verigi lanţului care-avea să mă ducă la profesiunea literară. Un drum lung, dar eu nu aveam de unde să ştiu asta…

Un tânăr tipograf umblă mult, căutând şi găsind de lucru şi căutând iarăşi, când îl mâ nevoia. Am pribegit vreme de zece ani, sub călăuzirea şi dictatura întâmplării…

UCENICIA DE PILOT FLUVIAL

M-am hotărât să pornesc spre izvoarele Amazonului şi să recoltez coca, pentru a mă îmbogăţi din vânzarea acestei plante. Stăpânit de această idee măreaţă, m-am îmbarcat pe vasul Paul Jones, cu destinaţia New Orleans. Unul din piloţii acelui vas era Horace Bixby. Am făcut cunoştinţă cu el şi, nu peste multă vreme, am ajuns să-l înlocuiesc la timonă o bună parte din carturile de peste zi. Când am sosit la New Orleans, m-am interesat de vasele care plecau spre ţară, dar am constatat că nu existau asemenea vase…

Aşadar, nu mai puteam porni spre Amazon. La New Orleans n-aveam prieteni, și nici bani. M-am dus la Horace Bixby și l-am rugat să facă din mine pilot. Mi-a răspuns că acceptă, dacă-i plătesc cinci sute de dolari – dintre care o sută avans. Am stat la timonă pentru el pâ la Saint Louis, am împrumutat banii de la cumnatul meu și am încheiat târgul. Făcusem rost de acest cumnat cu vreo câțiva ani înainte.

E vorba de William A. Moffett, un negustor din Virginia, un om deosebit din toate punctele de vedere. Se căsătorise cu sora mea, Pamela. În decurs de optsprezece luni, am devenit un pilot competent, şi am lucrat în această calitate pâ când izbucnirea Războiului Civil a pus capăt traficului fluvial pe Mississippi….

Cu timpul, suprafaţa apei deveni o carte minunată – o carte care era literă moartă pentru pasagerul needucat, dar care-mi vorbea fără nici o reţinere mie, dezvăluindu-mi limpede cele mai scumpe taine, ca şi cum le-ar fi rostit prin viu grai. Şi nu era o carte pe care s-o poţi citi o singură dată şi s-o arunci după aceea, pentru că în fiece zi avea de spus o altă poveste. De-a lungul celor o mie două sute de mile, nici o pagină a ei nu era lipsită de interes, nici una pe care s-o poţi lăsa necitită fără a pierde ceva important…

Ei bine, după ce am ajuns să-mi însuşesc limbajul acestei ape şi să cunosc fiece trăsătură, cât de măruntă, a malurilor fluviului cu aceeaşi familiaritate cu care cunoşteam alfabetul, am simţit că dobândisem ceva de preţ. Dar, în acelaşi timp, pierdusem ceva. Pierdusem ceva ce nu mi se mai putea restitui niciodată în viaţă. Toată frumuseţea, tot farmecul, toată poezia pieriseră din maiestuosul fluviu…

ÎN VESTUL SĂLBATIC

Ne aflăm într-o regiune fabulos de bogată în aur, argint, cupru, plumb, cărbune, fier, mercur, marmu, granit, cretă, ghips, tâlhari, ucigaşi, bandiţi, cucoane, copii, avocaţi, creştini, indieni, chinezi, spanioli, cartofori, pungaşi de buzunare, coyoţi, poeţi, predicatori şi iepuri.

Deunăzi l-am auzit pe un domn spunând că-i «ăl mai afurisit loc sub soare» – subscriu total la această cuprinzătoare definiţie. Aici nu plouă şi nu cade rouă niciodată. Nu cresc flori, şi nici un pic de verdeaţă nu-ţi încântă ochiul. Păsările care zboară deasupra acestui ţinut îşi duc şi proviziile cu ele. Numai cioara şi corbul zăbovesc pe la noi…

La început am cutreierat ţinutul căutând argint, dar pe la sfârșitul anului 1862, sau poate la începutul lui 1863, am plecat din Aurora pentru a începe o carieră de ziarist la Enterprise din Virginia City; ziarul m-a trimis curând la Carson City să scriu despre sesiunea Adunării Legislative. Am scris câte o corespondentă pe săptămână, apărea în fiece duminică, iar lunea dezbaterile legislative erau, în consecinţă, tulburate de plângerile deputaţilor. Aceştia, invocându-şi privilegiile speciale, răspundeau cu furie la criticile corespondentului, gratificândul de obicei cu insulte lungi şi complicate, în lipsa unui stil mai concis.

Pentru a le face economie de timp, am început să-mi semnez corespondenţa «Mark Twain», una din chemările marinarilor sondori de pe Mississippi (însemnând doi stânjeni)…

…M-am dus în Virginia City şi mi-am îmbrăţişat noua vocaţie. Eram un gazetar fioros la înfăţişare, mărturisesc, fără haină, cu o pălărie pleoştită, cu o cămaşă de lâ albastră, cu nădragii vârâţi în cizme, cu nişte favoriţi lungi pâ la piept, şi cu un pistol marinăresc atârnat la brâu. Dar mi-am făcut rost de un costum mai creştinesc şi am lepădat pistolul…

DE LA VIRGINIA CITY LA SAN FRANCISCO

După ce-am plecat din Nevada, am lucrat ca reporter la ziarul Morning Call din San Francisco. Am fost mai mult decât un simplu reporter, am fost reporterul. Nu exista altul…

Pe la nouă dimineaţa trebuia să fiu la tribunalul corecţional pentru o oră, ca să fac o scurtă cronică a încăierărilor de peste noapte… Cronica fiecărei zile era în esenţă o copie fidelă a cronicii zilei precedente, astfel încât faptele diverse erau obositor şi ucigător de monotone…

După ce lucram din greu de la nouă sau zece dimineaţa pâ pe la unsprezece noaptea adunânnd material, puneam mâna pe condei şi împrăştiam acest gunoi în cuvinte şi fraze, pe care le lăţeam pe o suprafaţă cât mai mare. Era o corvoadă îngrozitoare, inumană şi total neinteresantă, o robie cumplită pentru un om leneş, iar eu eram leneş din născare…

Cândgândesc că, după atâtea articole, pe care autorul lor poate, cu oarecare temei, să le considere bune, newyorkezii ăştia au ales tocmai o schiţă infamă dintr-un fund de pădure pentru a mă lăuda!

Jim Smiley şi Broasca lui săltăreaţă” nu-i decât o glumă scrisă anume pentru a-l distra pe Artemus Ward…

Mi-am început cariera de conferenţiar prin 1866, în California şi Nevada; în 1867, am vorbit o dată la New York și de câteva ori în orășelele din valea fluviului Mississippi; în 1868, am făcut un turneu prin vest, iar în următoarele două sau trei sezoane am adăugat itinerarului meu circuitul răsăritean.

Sistemul «ateneelor» era pe vremea aceea în floare, fiind condus de James Redpath, a cărui agenţie de pe School Street din Boston dirija întreaga reţea din statele nordice şi din Canada. Redpath trimitea conferenţiari în grupuri de câte şase sau opt la ateneele din întreaga ţară, pe care le plăteau câte o sută de dolari pe seară pentru fiecare conferinţă. El personal îşi oprea un comision de zece la sută…

În turneele mele de conferinţe aveam parte de o societate plăcută; oriunde poposeam, eram aşteptat de un comitet de iniţiativă care mă ducea la un han, unde stăteam la taclale şi fumam trabuce bune. Membrii comitetului purtau de obicei o cocardă de mătase ca semn distinctiv; mă întâmpinau la gară şi mă duceau la sala de conferinţe; se aşezau roată în spatele meu, pe scenă, ca nişte lăutari, iar într-o vreme şeful lor obişnuia să mă prezinte publicului; dar introducerile astea erau atât de măgulitoare, încât îmi crăpa obrazul de rușine ascultându-le…

Prezentarea n-avea nici un sens, iar prezentatorul era mai întotdeauna un dobitoc, textul dinainte pregătit fiind îndeobşte un ghiveci de complimente banale amestecate cu nişte glume penibil de nesărate; de aceea, după primul meu turneu, am luat hotărârea de a mă prezenta singur.

ARTA LITERARĂ

În ultimii treizeci şi cinci de ani n-a existat nicio perioadă în care şantierul meu literar să nu fi avut pe schele două sau chiar mai multe vase pe jumătate terminate, dar lăsate în părăsire, să se coacă la soare… Aparent, faptul acesta denotă o lipsă de spirit practic, dar implică un scop, o anumită intenţie… Numai întâmplarea m-a făcut să aflu că o carte, când ajunge cam pe la mijloc, aproape întotdeauna începe să dea semne de oboseală şi refuză să meargă mai departe, pâ ce puterile şi interesul ei faţă de sine însăşi se vor fi împrospătat prin odihnă şi pâ ce rezerva ei de materie primă, aproape secătuită, se va fi primenit prin trecerea timpului…

Manuscrisul (Aventurile lui Tom Sawyer) zăcea pe un raft de vreo doi ani, când, într-o zi, l-am scos de acolo şi am recitit ultimul capitol pe care-l scrisesem. Atunci am făcut marea descoperire că, dacă s-a golit rezervorul, trebuie să-l laşi în plata Domnului pâ se va umple din nou, de la sine, în timp ce dormi sau lucrezi la altceva, fără să-ţi dai seama de desfăşurarea acestui proces de gândire inconştient şi folositor.

Acum aveam materie primă din belşug, astfel încât cartea s-a scris şi s-a încheiat de la sine, fără nici o piedică…

Criticii pornesc întotdeauna de la ideea că, dacă o carte nu atinge nivelul claselor cultivate, înseamnă că-i lipsită de orice valoare… Dacă un asemenea critic ar iniţia o religie, aceasta n-ar avea alt ţel decât acela de a-i converti pe îngerii care n-au nevoie să fie convertiţi…

În ce mă priveşte, n-am fost înţeles încă de la bun început; eu n-am încercat niciodată, nici măcar într-un singur caz, să contribui la cultivarea claselor cultivate. Nici talentul, nici educaţia mea nu mă făceau apt pentru aşa ceva. Şi n-am avut niciodată această ambiţie, ci am urmărit un vânat mai mare: masele.

Există un singur expert calificat să cerceteze sufletul şi viaţa unui popor şi să întocmească un raport valabil: romancierul autohton. Acest expert se iveşte atât de rar, încât chiar ţara cea mai populată nu poate dispune nici de cincisprezece asemenea oameni, vizibil competenţi şi recunoscuţi ca atare, într-o epocă dată. Expertul autohton nu e calificat să-şi înceapă lucrarea înainte de a fi trecut, timp de douăzeci şi cinci de ani, printr-un proces de absorbţie…

DESPRE BĂTRÂNEŢE ŞI MOARTE

Un om care e pesimist înainte de a împlini vârsta de 48 de ani ştie prea mult; dacă e optimist după acea vârstă, ştie prea puţin… Întreaga schemă a lucrurilor e greşită. Viaţa ar trebui să înceapă cu bătrâneţea, cu privilegiile şi achiziţiile ei, şi să se termine cu tinereţea şi cu capacitatea ei de a se bucura din plin de asemenea avantaje… Sunt avertizat în fel şi chip că timpul mă împinge inexorabil înainte. Mă apropii de pragul bătrâneţii. În 1977 voi avea 142 de ani. Nu e momentul să mai cutreier lumea… Să ne străduim să trăim în aşa fel încât, atunci când murim, pâ şi cioclului să-i pară rău…

Sursa:

Mark Twain‘s Autobiography, 1924 (non-ficțiune, volum publicat postum)

Articolul Mark Twain despre… Mark Twain apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 30-11-2023, 12:01:12 • 184 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12675 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri