X

La moartea Mariei Ventura

La Bacău, prin 1875, în mahalaua Calicimii. Căsuţe vârâte mai mult în pământ (…) într-o asemenea casă, în cele două odăiţe din dreapta tindei, peste drum de biserica Sf. Nicolae, locuia familia profesorului Iosif Vermont, care preda franceza şi germana la un pension particular unde materiile de bază erau „limbile străine şi clavirul”.

A fost un militant pentru Unirea din 1859. Vecin cu familia profesorului era pictorul Nicolae Grigorescu, venit în târgul de pe malul Bistriţei pentru căutare de modele. Băiatul şi fata profesorului veneau deseori în atelierul artistului. Fiica, Fanşeta, va absolvi conservatorul la clasa profesorului Ştefan Vellescu, posedând un repertoriu vast, în special de tragedie şi dramă, şi o memorie dintre cele mai bune. Fiul va deveni pictor, unul dintre valoroşii noştri artişti plastici — Nicolae Vermont. Fanşeta se va căsători cu publicistul şi dramaturgul Grigore Ventura. În ziua de 13 iulie 1886 s-a născut în oraşul Bucureşti Aristiţa Maria. Aristizza Romanescu a fost naşa noii născute, astfel că ea o botează pe mica Marioara adăugându-i, după obicei, numele de Aristiţa, fără să bănuiască în pruncul pe care-l ţinea în braţe pe viitoarea mare artistă Maria Ventura.

“Parcă o văd pe Marioara Ventura cum alerga printr-o curte lungă din strada Labirint. Cădea în brânci şi se ridica, era un noduleţ de copil, de vreo trei anișori poate, care în loc să plângă, ca toţi copiii care fac „buf”, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea straşnic pământul cu tălpile, până ce izbutia să alerge fără împiedicare, până la zăbrelele de la stradă, și, atunci victorioasă, se întorcea spre noi, care stăm pe scaune la taifas și ne spunea, cu o bucurie covârșitoare de isprava ei.

Obstinaţia aceasta era primul indiciu de voinţă și energie spre a zori menirea ce îi era însemnată de fire și care fără sforţare nu și-ar fi manifestat așa de timpuriu aste daruri nepreţuite. Multe năzbâtii mai făcea copila: îi plăcea, mai ales, să se amestece în repetiţiile pe care le făceam eu și cu maica sa, Fanșeta, la piesa „Mărturisirea”, o dramă de Sarah Bernhardt, pe care am jucat-o la Eforie.

Se amesteca în repetiţii: făceam noi în mişcare de mise-en-scenă un pas, doi, spre dreapta, ori spre stânga, cât colea și dânsa cu pașii ei mărunţi. Dădea mumă-sa un accent de durere sau de groază, se căznea să-l dea și dânsa. Îndată Calotescu, un prieten al familiei, o lua de mână și-o da afară. Atunci tărăboia, ţipete, plânsete, protestări, voia să deschidă ușa, dar nu putea, fiindcă nu ajungea cu mâna până la clanţă. În fine, mamă-sa o aducea din nou în odaie, o dojenea frumos, o făcea să promită că va fi cuminte, o săruta pe amândoi obrajii şi o punea să stea pe un scaun, în vreme ce papa Ventura, care făcea pe sufleurul de complezenţă, vocifera desnădăjduit:

– Dumnezeule, asta nu mai e repetiţie!

Şi copiliţa se ţinea de vorbă, asculta cuminte la noi, cum repetam; numai uneori, când mumă-sa făcea unele gesturi mai pronunţate, se trezea deodată că dădea și ea din mâini, dar se stăpânea repede și se uita pe furiş la Calotescu. În pauză însă, ori după ce isprăveam repetiţia, se repezea de pe scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini și din picioare, își da ochii peste cap, făcea schime cu mutra, scotea fel de fel de ţipete, zicea că face și ea teatru, și era așa de comică, așa de mucalită, încât cu toţii nu mai puteam de râs și o aplaudam voios. Această mică parodie, pe care copiliţa o dădea inconştient, dintr-un îndemn instinctiv, era mişcarea talentului, care simţea nevoia de expresiune, ca şi picăturile de apă limpede ce ţâşnesc prin crăpăturile stâncilor și se preling pe lângă firele de iarbă. Şi când, mai târziu, talentul Marioarei Ventura s-a manifestat în întregimea lui, și când a venit să înveţe Arta Teatrală, la noi la Conservator, a fost pildă de sârguinţă și de exactitate, adevărata cale a propăşirii. Aceste însuşiri se ţin și acum strâns legate de cariera ei și o slujesc minunat în creaţiunile măreţe ce le înfăptueşte, fie la Comedia Franceză, fie la Teatrul nostru. Artistul care se lasă pe tânjeală și îţi dă prea mult răgaz, când activitatea e în toi, să nu se mire de povara ce-i apasa intelectul. Activitatea teatrală e o maşină, care, cu cât merge mai încet, cu atât se oţereşte și produce mai mul, și în angrenajul ei se frământă producţii variate, care dau la iveală inovaţii măreţe, dovadă Fedra, pe care Marioara Ventura a înfăptuit-o într-un chip cu totul deosebit și care constituie tiparul cel mai personal din activitatea ei teatrală.

*** Memoriile maestrului Constantin Nottara, Realitatea Ilustrata, 1935

Ion Manolescu: „De statură potrivită, mai degrabă scundă, slabă, cu ochii mari şi expresivi, cu faţa uscăţivă, Marioara Ventura, fără să fie o frumuseţe strălucitoare, cu silueta ei de miniatură fină, avea o graţie, un farmec şi o feminitate care o făceau să cucerească, de la primele replici, publicul. Talentul ei bogat şi nuanţat, temperamentul puternic, învăţătura şi experienţa ce îşi însuşise la şcoala teatrului francez, toate o ajutau să facă din fiecare rol o creaţie. Succesele ei din străinătate nu numai că nu o făceau să ia „uşor” spectacolele din ţara noastră, dar dimpotrivă, îi creau o mai mare responsabilitate faţă de publicul românesc. Repetând şi jucând alături de ea în toate piesele, am avut prilejul să văd câtă muncă şi câtă râvnă depunea. Nu neglija niciun detaliu şi fiecare moment din desfăşurarea piesei, fiecare replică, fiecare gest erau studiate cu atenţie neobosită.

— La Paris se munceşte enorm, fără muncă nu poţi face nimic, ne spunea adesea, la repetiţii.

Deşi plecase foarte tânără din ţară şi în tot timpul acesta vorbise şi jucase în limba franceză, vorbea o limbă românească desăvârşită, până la cele mai mici intonaţii şi fără urmă de accent străin.

— Am păstrat mereu legăturile cu cercurile româneşti — mi-a explicat o dată, când mi-am manifestat admiraţia pentru limba neaoş românească pe care o stăpânea de minune. Şi apoi, citesc mereu cărţi româneşti, iar versurile care îmi plac nu numai că le citesc, dar le şi memorez.

Într-adevăr, pe lângă marele nostru Eminescu, cunoştea pe de rost multe din poemele lui Şt. O. Iosif, D. Anghel.

Dintre rolurile pe care le-am jucat alături de ea, cel mai drag mi-a fost Claude, nefericitul profesor de pian din Marşul nupţial, în care Ventura (în Grace) şi Tony Bulandra (în Lechatelier) a fost, într-adevăr, extraordinară. Astfel, piesa pe care o acceptasem cu ezitări, pentru că — jucată cu alţi actori — nu avusese succes la Teatrul Naţional, a fost în această nouă interpretare un adevărat triumf”.

J. Paul-Boncour: „Patriotă”, jucând deopotrivă în România şi Franţa, s-a lăsat ispitită de dobândirea unui teatru la Bucureşti. Să conduci un teatru! Să-l faci să trăiască? Atunci cînd locuieşti în Franţa? în zadar bunii ei prieteni, şi eu însumi, am sfătuit-o să renunţe. Eu singur, cred, am fost la curent cu suferinţele ei. Când mă gândesc că în unele nopţi am văzut-o luând avionul după ce jucase la Comedia Franceză pentru a apărea în seara următoare pe scena teatrului din Bucureşti… Lucrul acesta a istovit-o; şi-a pierdut toţi banii pe care îi câştigase, astfel încât această femeie curajoasă, dar neprevăzătoare, a murit săracă.

A jucat până în ultimele ei clipe. A jucat cu ajutorul injecţiilor ce i se făceau zilnic înainte de a-şi îndeplini datoria la Teatrul Atelier sau la Comedie des Champs-Élysées, care i-au prilejuit ultimele-i succese. Stătea lungită în pat toată ziua pentru a-și recupera puterile. Doar tinerele ei eleve, eu, medicii ei, de Gennes şi Legendre, veneam s-o vedem.

Toţi aceştia i-au rămas credincioşi. De câte ori mă duc la mormântul ei — şi mă duc des — în micuţul cimitir de la Passy, unde îşi odihneşte trupul, găsesc câteva flori sau coroane frumoase pe care colegii ei din Bucureşti, când trec prin Paris, se gândesc să i le ofere. Nu e dată uitării!”

George Vraca: „Preocupările mele erau cu totul altele: jucam rugby şi învăţam la Şcoala de agronomie. Visam ca, după absolvirea acestei şcoli, să plec în Franţa, la o facultate vestită pe vremea aceea, pentru a mă întoarce de acolo inginer agronom. Eram convins că voi schimba faţa pământului şi voi reuşi să cresc nu ştiu ce specie rară, aşa, un fel de floare a fericirii oamenilor.

Dar războiul a bătut peste anii noştri tineri, a îngropat mijite visuri… sau, cel puţin, pentru cei mai norocoşi, a amânat toate planurile de viitor.

Războiul, cu toate nenorocirile şi umilinţele lui, cerea noi sacrificii. Şi, deşi abia împlinisem douăzeci de ani, iată-ne peste noapte făcuţi sublocotenenţi şi trimişi în linia întâi, numai buni de hrană pentru tunurile nemţeşti. Oituzul, Mărăşeştii au însemnat pentru mulţi din generaţia mea încheierea tuturor socotelilor. Pentru alţii — între care m-am numărat şi eu —, lungi şi agonizante zile de spital. Dar acolo, în lazaretul acela de la Iaşi, în încăperea în care zăceau treizeci de oameni, în care miasmele de rană infectată se îmbinau cu izul usturător de sudoare — acolo, atunci, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat, care avea să-mi schimbe pe de-a-ntregul rostul vieţii. Această întâmplare atât de hotărîtoare a fost întâlnirea mea cu Maria Ventura, cu Nottara şi George Enescu. Mi-aduc aminte ca acum: era o după-amiază încinsă, de sfârşit de august. Toropeala ne cuprinse într-atât încât până şi gemetele şi suspinele amorţiseră. Dar, pe neaşteptate, s-a deschis uşa şi a intrat mai întâi Enescu, urmat de Maria Ventura şi de Nottara. Vizita avea scopul să încerce — cu ajutorul artei acestor mari maeştri — să ne mângâie suferinţa noastră. Enescu a cântat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri… Mai pe urmă au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupație am și m-au pus să le povestesc ceva.

— La teatru nu te-ai gândit niciodată?, a întrebat așa, din senin, Maria Ventura.

— La teatru?, m-am minunat eu.

Apoi am bâiguit, puţin cam încurcat. N-am fost decât de vreo două ori la teatru…

Iar bătrânul Nottara mi-a mărit stânjeneala râzând cu poftă de uriaș.

— Nu asta te-am întrebat, a urmat Maria Ventura. Voiam să știu dacă nu te-ai gândit niciodată să devii actor.

— Actor? M-am minunat, mai tare ca la început. Dar pentru asta mai trebuie și talent. Maestrul a râs iar, la fel de uriaș, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit:

— Tocmai!

Şi atât de simplu şi liniştit, a spus ea vorba asta, încât parcă m-a înfiorat.

Când am părăsit spitalul, în loc să plec la Bucureşti, la părinţi, am rămas în oraşul refugiului şi seară de seară urcam scările Naţionalului ieşean. N-am pierdut niciunul din spectacolele pe care Maria Ventura, secondată de actori bucureşteni şi ieşeni, le-a dat în capitala Moldovei. În toamnă, nu întâmplător, am uitat să mai plec în Franţa, la facultatea aceea vestită de agronomie şi tot nu întâmplător — m-am dus să-l caut pe Nottara”.

Lucia Sturdza Bulandra: “Rămânea totuşi nelămurit pentru noi de ce, după ce ne făcuse propunerea de a fi angajată în Compania Bulandra, se eschivase, gândindu-se să se angajeze la Naţional. În privinţa asta am primit o explicaţie — dacă nu pe deplin convingătoare — totuşi de înţeles. …Maria Ventura s-a temut — după cum mi-a şi spus-o — că venirea ei ar putea să nu fie cumva pe plac unei anumite actriţe. Mai mult, am înţeles că se făcuseră intervenţii pe lângă dânsa în acest sens. Bârfeala i-a atras atenţia asupra greutăţilor pe care ar avea să le întâmpine şi din partea unei directoare… geloase — adică din partea mea. Am râs cu poftă. I-am spus că eu cunoşteam idila din tinereţe dintre ea şi Tony, pe timpul când amândoi studiau la Conservatorul din Bucureşti şi că ştiam de asemenea de întâlnirea lor, ulterioară, la Paris… după care Tony, preocupat de arta lui, revenise potolit la Bucureşti. Am adăugat că în căminul meu aveam un mare tablou înrămat, reprezentînd-o pe ea stând alături de Tony — tablou în care o porumbiţă poartă în cioc o frunză cu următoarea inscripţie: „îndrăgostiţi pentru întotdeauna”.

Câtă apă se scursese de atunci pe sub punţile Senei şi ale Dâmboviţei! Cât de îndepărtate erau ţintele şi posibilităţile fiecăruia! Era oare posibil ca o idilă tinerească să fie socotită stavilă de netrecut în faţa scopurilor noastre artistice?”

Victor Eftimiu: „Statuare, feline, graţioase, atitudinile Marioarei Ventura sunt, întotdeauna, o împăcare şi o desfătare a ochiului”.

Camil Petrescu: „Eleganţa gestului, calitatea vocii, ştiinţa de a spune versul fac din Maria Ventura o superioară tragediană”.

Constantin Nottara: „Marioara Ventura este un talent superb. Pe lângă învăţătura şi experienţa meşteşugului, mai posedă şi darul puterii creatoare care a aşezat-o pe un piedestal de glorie. Ea este artista genială care de-a pururi va lăsa dâră de lumină fermecătoare”.

Edouard Bourdet: „Versurile armonioase, mişcătoare, cu adevărat sfâşietoare din Berenice de Racine nu cred să le poată spune cineva mai bine decât domnişoara Ventura… De când doamna Bartet s-a retras de pe scenă, Maria Ventura este desigur marea noastră tragediană, singura care a rămas teatrului francez”.

Edmond See: „Din primele scene şi până la sfârşit, doamna Ventura a comunicat eroului o viaţă intensă şi zguduitoare, o ardoare concentrată, o biciuitoare ironie, exact aidoma cu gândurile poetului; ea ne-a făcut să pătrundem în fundul sufletului întunecat, complex, chinuit a lui Lorenzaccio… Doamna Ventura l-a interpretat cu o flacără interioară, o putere patetică, o inteligenţă a celor mai mici nuanţe ale personajului, cu totul şi cu totul admirabile…“

Ioan Massoff: „Dispariţia Mariei Ventura în vârstă de şaizeci şi opt de ani a produs un adânc regret în lumea artelor. Presa pariziană i-a consacrat articole elogioase, în care era redată cu amănunte cariera-i bogată, subliniindu-se originea română a marii artiste, cât şi prezenţa-i îndelungată pe scena Comediei Franceze. Un ziar de după-amiază, într-un articol intitulat „Marea artistă Maria Ventura nu mai este”, consemna dubla carieră pe scenele franceze şi bucureştene. De îndată ce a fost încunoştiinţat de moartea actriţei, Pierre Descaves, administratorul general al Comediei Franceze, a venit să se încline în faţa rămăşiţelor pământeşti ale Mariei Ventura.

Aceea care fusese Maria Ventura, după o viaţă agitată şi o carieră glorioasă, murea, aşa cum se spune, ca o „săracă în haine negre”, după ce dusese în ultimii ani o viaţă modestă şi decentă, trăind până în ultima clipă din banii ce-i câştiga muncind.

Câţiva ani mai târziu, la 9 ianuarie 1959, în sala de vânzări publice din Hotelul Drouot, se lichida prin licitaţie publică „succesiunea Mariei Ventura”. Un ziarist redă în cuvinte emoţionante această apariţie publică a numelui ce încântase o vreme publicul: „Amintirea Mariei Ventura, ani îndelungaţi societară a Comediei Franceze… a fost evocată ieri la Hotelul Drouot. Marele afiş galben, care anunţa pe uşa sălii 13 câteva bijuterii, cărţi, mobile, un mantou de vizon şi covoare, purta în litere groase menţiunea: Succesiunea domnişoarei Ventura de la Comedia Franceză… Paul Boncour a cumpărat ceasul de aur al Mariei Ventura: un ceas pentru brăţară, cu un mecanism de întoarcere în spate, l-a plătit cu 120 de franci noi. Scaunele şi mobilele au atins sume mari: două scaune de acaju din secolul al XIX- lea, dintre care unul rupt, 1500 de franci noi, o mobilă secretaire stil Ludovic al XVI-lea, 2500 de franci noi, totul la vedere. Dar amintirile au oare un preţ?”

Într-un colţ din cimitirul Passy, sub lespedea înconjurată de un grilaj mărunt, Maria Ventura se odihneşte. Fiinţa ei dinamică şi neobosită care a dat viaţă atâtor personaje şi-a aflat acum liniştea pe care de atâtea ori în existenţa ei trudită a căutat-o, fără s-o găsească.

Când trupa Teatrului Naţional I. L. Caragiale s-a aflat în capitala Franţei, făcând să glăsuiască la Teatrul Naţiunilor limba nemuritorului creator al Scrisorii pierdute, actorii români s-au dus să depună o coroană pe mormântul Măriei Ventura. Unii dintre ei îi fuseseră parteneri, alţii, mai tineri, o aplaudaseră, şi învăţaseră de la ea arta pe care aveau s-o ilustreze mai târziu; tânăra generaţie n-o ştia decât din auzite. Dar toţi aduceau un omagiu sincer şi emoţionant aceleia care, într-o carieră unică, a izbutit să cucerească gloria în două ţări şi s-o menţină intactă până la moarte”.

Marea actriță a murit pe 3 decembrie 1954, la vârsta de 68 de ani

Sursa:

Ateneu, 1986

Articolul La moartea Mariei Ventura apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 02-12-2022, 12:01:30 • 578 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12472 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri