Blogosfera

Petre Ivanovici, neînfricatul cuceritor al văzduhului Africii născut la Băilești, în Oltenia, a decolat pe 3 ianuarie 1935 de pe aeroportul Băneasa cu un avion monoplan I.A.R. construit de inginerul Elie Carafoli. Împreună cu Irina Burnaia, Petre Ivanovici a traversat Africa până la Entebbe, aterizând victorios la începutul lunii martie pe aerodromul Băneasa, după un zbor de 16.000 km realizat fără parașute.

La plecarea celor doi aviatori, în ianuarie 1935 ziarul Adevărul nota:

“Între piloţii brevetaţi recent de şcoala „Mircea Cantacuzino” se află şi Irina Burnaia. După obţinerea brevetului, ea şi-a cumpărat o avionetă de la uzinele I. A. R. cu care şi-a propus să întreprindă diferite raiduri.

Domnișoara Burnaia a fost iniţiată în arta pilotajului de cunoscutul pilot de linie al aviaţiei civile, domnul Petre Ivanovici, și şi-a ales ca ţintă a primului său raid Cairo. Neavând încă suficientă experienţă pentru zboruri de lungă durată, şi-a ales ca însoţitor pentru acest raid pe profesorul său.

Echipajul Ivanovici-Burnaia s-a hotărât să ia plecarea în cursul zilei de ieri, la ora 5 dimneaţa. La acea oră, însă, nu au avut buletinele meteorologice, astfel că şi-au amânat plecarea până la ora 10. Între timp, dl. Troenaru de la postul meteorologic de la Băneasa a aflat că condiţiunile de zbor până la Istanbul sunt excelente.

În urma acestei comunicări, echipajul Ivanovici-Burnaia a decolat de pe aeroportul Băneasa, luând direcţia spre Bulgaria, de unde, de-a lungul Mării Negre, s-a îndreptat spre Istanbul.

În vederea efectuării acestui raid, Petre Ivanovici ceruse şi obţinuse un concediu de 45 de zile de la subsecretariatul de stat al aerului. Din mai multe motive, dl. Radu Irimescu, subsecretar de stat al aerului, hotărâse însă să anuleze acest concediu și să ceară lui Ivanovici să amâne raidul. Ordinul de contramandare a concediului a fi fost trimis spre aeroportul Băneasa, dar între timp Ivanovici cu eleva sa decolaseră. Cum avionul nu are radio la bord, ei nu au mai putut fi reîntorși”.

*** Adevărul, 6 ianuarie 1935

Călătoria a fost descrisă cu multe amănunte la revenirea temerarilor la București:

“Duminică după amiază au aterizat pe aerodromul Băneasa aviatorii Irina Burnaia şi Ivanovici, care au întreprins un interesant raid în Africa la bordul unui avion românesc.

Domnișoara Burnaia poate fi cu drept cuvânt socotită ca prima aviatoare româncă de lungă cursă. Raidul în Africa pe care l-a întreprins a fost semănat cu numeroase accidente şi multiple „ghinioane”, ca să vorbim în limbaj aviatic. A durat 80 de zile, din care numai 16 au fost de zbor, restul fiind pierdute din pricina timpului nefavorabil şi a numeroaselor reparaţii ce le-a necesitat motorul. Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine şi aviatorii noştri s-au întors sănătoşi şi veseli în Bucureşti după o lipsă de aproape trei luni.

Irina Burnaia e înnegrită de soarele Africii şi de bătaia alizeelor. Numai în jurul ochilor păstrează un petec de piele mai alb, urma ochelarilor. E bine dispusă, veselă chiar, deşi oficialitatea ii păstrează încă o mică ranchiună şi nu a venit să o primească pe aerodrom.

Se supune cu plăcere întrebărilor noastre şi povestea acestui raid plin de peripeţii se înfiripă încetul cu încetul pe firul cu icoane vii al glasului tinerei aviatoare.

— Am plecat din Bucureşti în ziua de 3 ianuarie, după o amănunţită cercetare a motorului şi a avionului, ne spune aviatoarea. Până la Istanbul totul a mers bine. Am fost bine primiţi acolo. La plecarea din Istanbul, o turcoaică bătrână care ghicea în palmă mi-a spus să mă feresc de un om gras, roşcovan şi vesel, că o să-mi poarte nenoroc. În acel moment a venit să ne salute un reprezentant al nu ştiu cărei companii de avioane, care era gras, roşcovan şi vesel. Cât m-am ferit, n-am putut scăpa de el până nu ne-a strâns mâinile.

Abia plecasem, când lângă localitatea Adabazar ni se sparge țeava de ulei. Am aterizat la repezeală și, ca printr-o minune, datorită sângelui rece al lui Ivanovici, nu ni s-a sfărâmat avionul. După ce am reparat țeava, am încercat să decolăm. Ne-am lovit însă de un dâmb de pământ; ni s-a rupt roata şi elicea.

Am aşteptat şase zile la Adabazar, adăpostiţi de un mic prefect al locului care se extazia în fiecare zi în faţa bucăţei de elice frântă. Cu chiu cu vai, avionul a fost transportat la Eskişeh, la arsenalul aviatic al armatei, unde i s-au făcut reparaţiile necesare.

La Damasc am avut a doua pană a motorului. Am aşteptat aci 12 zile până ni s-a adus piesa de schimb din Anglia. În ziua accidentului nostru se sărbătorea „ziua dervişilor” şi am asistat acolo la spectacolul înfiorător al biciuirii extazice şi înjunghierii acestor fanatici care alergau pe străzile murdare ale oraşului, cu şiroaie de sânge pe trupurile lor goale, proferând ameninţări cerului pentru ploaia care nu mai venea.

În patru zile am ajuns de la Cairo la Ecuator. Am atins localitatea Entebbe Campena de lângă Lacul Victoriei, chiar în inima Africii. Localitatea se află la 1.000 de metri înălţime şi e populată numai de negri doborâţi de boala somnului.

În fiecare zi cădea între 1 şi 4 după amiază o ploaie torenţială. Apoi plantele monstruoase ale Ecuatorului îşi desfăceau florile imense, sorbind putreziciunea aerului.

Am stat aici cinci zile aşteptând un vânt favorabil pentru a putea decola. Căldura insuportabilă nu ne permitea să ieşim mai mult de 2 – 3 ore din colibele ce ni se puseseră la dispoziţie.

Motorul nostru avea o capacitate prea redusă pentru a ne putea continua raidul. Am decis deci să ne întoarcem. Ca prin minune, nu am avut nici un accident la întoarcere. Numai deasupra Palestinei ne-a prins o furtună groaznică, silindu-ne să aterizăm la Haifa, pe un teren cu totul desfundat.

La Alep am avut aceleaşi dificultăţi cu decolarea. De aici încolo am zburat normal, până la Bucureşti. Am zburat numai 16 zile, parcurgând 15 mii de kilometri, cu o viteză de 160 km. pe oră.

După cum vezi nu am avut prea mult noroc în efectuarea raidului nostru. Ne-am dat însă toată silinţa să realizăm ceva pentru aviaţia românească”.

Irina Burnaia, pe numele său real Irina Cioc, s-a născut în anul 1909 în satul Ciurari din Teleorman. Numele sub care a devenit cunoscută, Burnaia, provine de la numele râului care străbătea localitatea natală. Tânăra a absolvit Facultatea de Drept la București, apoi a fost admisă în baroul Ilfov. În 1933, a călătorit la Constanța cu un avion al Liniilor Aeriene Române pilotat de Petre Ivanovici și, fascinată de zbor, și-a propus să devină ea însăși pilot. A urmat cursurile organizate de Școala de pilotaj civil patronată de Asociația Română pentru Propaganda Aviației, unde instructor i-a fost chiar Ivanovici, și a obținut brevetul de pilot gr. I (pilotaj) cu nr. 3 din 27 octombrie 1933, devenind a doua aviatoare brevetată în România, după Ioana Cantacuzino.

În noiembrie 1934, ambițioasa Irina Burnaia și-a cumpărat propriul aparat de zbor, pentru achiziție beneficiind de o subvenție din partea statului, 50 % din valoarea avionului, sumă care se acorda persoanelor particulare care aveau deja brevet și doreau să-și achiziționeze un avion personal.

Monoplanul înmatriculat Y.R.-I.N.A. era un avion simplu, uşor, cu planul central metalic şi restul din lemn, fără elice cu pas variabil, fără tren escamotabil, fără radio şi mijloace de radionavigaţie, deci nu se putea stabili în zbor nici un contact cu vreo staţie sau aşezare omenească, orientarea făcându-se după repere terestre şi cu o busolă. Hărţile nu prea corespundeau cu realitatea, fie nu indicau toate localităţile, fie aveau cotele incorecte, fie unele lacuri sau râuri indicate erau secate.

Din 80 de zile, cât a durat raidul, Irina Burnaia și Petre Ivanovici au zburat numai 16 (23 de zile au aşteptat în Turcia să le sosească o elice de schimb care a venit prin Cairo, 14 zile au durat repararea carterului şi apoi schimbarea acestuia cu unul adus de la Londra, 6 zile a durat înlocuirea elicei la Cairo, 5 zile au stat la Entebbe din cauza timpului nefavorabil pentru decolare, 3 zile la Juba şi una la Khartoum pentru repararea bechiei, 6 zile a durat o revizie completă la Cairo, 4 au rămas la Haifa din cauza unei ploi torenţiale, una din cauza timpului nefavorabil la Alep şi una la Istanbul).

Traseul parcurs a fost: Bucureşti – Istanbul – Eskişehir – Adana – Alep – Damasc – Haifa – Tel – Aviv – Gaza – Cairo – Khartoum – Juba – Entebbe. În total au fost parcurşi în zbor 16.000 de kilometri cu o viteză medie de 160 km/h.

La o remarcă făcută de cineva că la plecare avionul era vopsit alb, iar la venire avea alte culori, Irina. Burnaia a explicat: „Observaţi, partea dinaintea avionului e de culoare albastră, apoi aici galben, iar restul fuzelajului şi aripile roşii! Aşa am voit să intru în Africa, cu tricolorul nostru. Ne-am dat toată silinţa să realizăm ceva pentru aviaţia românească. Preparaţia raidului necesită mare cheltuială de energie şi bani. Trebuie să faci o corespondenţă întinsă cu oficialităţile peste teritoriul cărora urmează să zbori, spre a obţine îngăduinţa. Procurarea hărţilor speciale costă o sumă destul de importantă.

Echiparea specială a avionului este, de asemenea, destul de costisitoare. Din cauza lipsei de fonduri, nu am mai putut să asigur avionul şi nici măcar să pot cumpăra paraşutele necesare şi nelipsite de pe nici un avion, mai ales într-un raid aşa de lung. Trebuie să aduc mulţumiri d-lui ministru al aerului şi d-lui colonek Beroniade, la care am găsit toată înţelegerea. Amândoi fiind aviatori de război ştiu că, odată suiţi pe avion, stăm cu moartea în spate în fiecare clipă.

Aducem cu noi cele mai bune amintiri de la aviatorii turci şi englezi. Am găsit atâta camaraderie printre ei încât îmi este foarte greu s-o exprim aşa repede. Azi, când am părăsit Istanbulul, doi aviatori turci, ne-au însoţit mai bine de 50 de km în drumul nostru.

M-a uimit, continuă domnișoara Burnaia, starea de civilizaţie întinsă de englezi până în cele mai depărtate colţuri pe unde au pătruns în Egipt. Indigenii, la care am constatat o vie inteligenţă, s-au adaptat foarte bine civilizaţiei engleze. La aterizările noastre, băştinaşii nu au dat nicăiri buzna peste avion, aşa cum se face la noi bunăoară, se apropie numai dacă-i chemi.

Între Malakal şi Juba este totuşi un trib sălbatic şi refractar până acum civilizaţiei. Cu toate sforţările englezilor, ei n-au putut să-i desbare de obiceiurile sălbatice. De aceea ni s-a recomandat foarte multă atenţie la prepararea etapei, căci pe distanţă de 500 de km. trebuia să ne ferim cu orice chip de aterizare. Altfel nu garanta nimeni de viaţa noastră.

Cu cât se înaintează în regiunea tropicală, cu atât pădurile devin un pericol, nu numai pentru aviatori, ci şi pentru localnici. Aici este raiul leilor, tigrilor, elefanţilor, leoparzilor, hienelor, etc. Toate aceste animale vin până în marginea aerodromului.

Englezii au început să dea foc acestor păduri, atât pentru a goni aceste animale, care pun viaţa paznicilor în pericol, cât şi pentru a obţine teren de cultură.

Acum am văzut cât de mult şi pătimaş îmi iubesc eu ţara. E prima oară când verific acest lucru. Aşteptam aşa de arzător să-mi revăd glia strămoşească încât fiecare zi de întârziere îmi provoca adevărate dureri fizice. Când din depărtare am zărit Dunărea, am simţit cum un val de sânge mi-a năpădit în faţă, asemenea unui copil ce-şi revede părinţii de care a fost despărţit cu forţa”.

Surse:

Universul, 1935

Realitatea ilustrată, 1935

Puteți citi și:

George Bănciulescu, primul pilot fără picioare, a adus glorie aripilor româneşti