X

Grila unică de salarizare: istoria unui eşec politico-sindical şi cum ar trebui procedat corect

Avem în România o administraţie publică stratificată precum castele din India, în care brahminii din Finanţe, Justiţie sau ăia cu epoleţi n-au nimic de-a face cu paria de prin Cultură sau primăriile de comună; viaţa lor decurge după alte reguli. Ultimii – sau noi, cetăţenii – nici măcar nu putem afla care e nivelul real de salarizare în instituţiile binecuvântate ale statului, pentru că el e escamotat deliberat după un paravan de aranjamente complicate, bonusuri şi sporuri greu de cuantificat, tocmai ca să nu avem o dezbatere publică raţională şi un consens asupra unor reguli transparente şi acceptate.

Nici măcar pentru funcţionarii publici – care în România reprezintă doar puţin peste 10% din cei vreo 1.3 milioane de bugetari, deoarece, spre deosebire de Franţa, universitarii sau medicii din spitale de stat nu sunt consideraţi la noi fonction publique – nu avem o grilă unică şi transparentă a lefurilor. Deşi am copiat în principiu sistemul administrativ francez, noi avem de fapt atâtea corpuri de funcţionari publici câte ministere şi agenţii există, mai bine sau mai prost plătite în funcţie de influenţa pe decizia bugetară, descurcăleala şefilor sau greutatea lor în partide şi, probabil, numărul de acoperiţi la vârf puşi în coasta ministrului ca să-l ghidoneze şi/sau spioneze. Iar dacă asta e adevărat pentru cei 10% funcţionari publici, ce să mai discutăm despre restul de 90% bugetari non-funcţionari, între care grosul sunt cadrele didactice şi cele medicale?

Sunt zero şanse să ajungi la un aranjament al lefurilor în sectorul public corect, acceptabil pentru oameni şi suportabil pentru buget pe calea pe care s-a mers de vreo douăzeci de ani încoace, de când economia României s-a stabilizat după oscilaţiile tranziţiei şi s-a intrat pe traiectoria de creştere determinată de atracţia gravitaţională a UE. Adică cu cârpelile periodice pe care le vedem, băgarea gunoiului sub preş, jocuri de forţă între ministere, în care cel cu putere politică mai mare îşi face propriile şmecherii salariale pe sub masă, în vreme ce alea mai amărăştence trag targa pe uscat, totul punctat din când în când cu mari explozii de nemulţumire ca cea de acum.

Care ar fi alternativa? În teorie e simplu, e aritmetică de şcoală generală: în fiecare an există o anvelopă salarială dată de încasările la buget, care evident nu poate fi depăşită. Să o notăm cu 100%. Ştim câţi bugetari avem în plată; să zicem 1.3 milioane. Împărţim suma la numărul de persoane şi avem salariul mediu pe sistemul bugetar, notat cu coeficientul 1. De aici pornim marea negociere naţională ca să stabilim cine va fi sub medie şi cine va fi peste medie, şi anume cu cât, aruncând pe masă toate argumentele pe care le-aţi mai auzit: vechime, studii, importanţa domeniului, riscuri, gradul de concurenţă pe care îl exercită sectorul privat pentru profesia respectivă etc. Tot ce e factor legitim se pune în această oală comună şi se lasă la foc mic de negocieri între instituţii şi cu partenerii sociali şase luni, un an, cât e nevoie. Să fie Justiţia cu coeficient mediu 3, Sănătatea cu 1.5, Educaţia cu 1 fix, iar funcţionarii de primărie comunală cu 0.85? Să fie altele nivelurile? Iar apoi cât să fie pe fiecare diferenţa între debutanţi şi seniori? Nu ştiu, dar e nevoie să decidem împreună toate astea, la vedere, nu pe după perdea.

Nu e simplu, e cu multă ciorovăială şi ipocrizie – dar astea le avem oricum permanent, nu? Ideea e că la capăt obţii o matrice de coeficienţi, unii sub-unitari, alţii supra-unitari, care înmulţiţi cu numărul de poziţii echivalente şi salariul mediu din anul acela va da fix suma de 100%. Logica acestui sistem e una de fier, de la ea oricum nu te poţi abate, pentru că nu poţi plăti nici azi mai mulţi bani decât ai. Diferenţa uriaşă faţă de ce se întâmplă în prezent e că matricea ar fi una transparentă, deschisă discuţiei şi agreată de toţi (mă rog, majoritatea). În loc de asta, azi aceeaşi sumă totală e împărţită haotic şi opac, cu alocări peste rând, dat la gioale între instituţii, grupuri care trag în jos pe altele ca să se căţere ele mai sus în piramida salarială etc. Aşa arată concurenţa distrugătoare a jocului de sumă nulă şi fără reguli, în care forţa întodeauna câştigă. Iar perdanţii aici vor fi sistematic, mă tem, exact cei care sunt acum în stradă, deoarece concesiile pe care le vor obţine eventual vor fi curând erodate ori prin inflaţie, ori prin depăşiri pe turnantă în miez de noapte ale sectoarelor bugetare influente, ca de fiecare dată.

Un alt avantaj al grilei salariale exprimate în coeficienţi, nu în sume RON, ar fi că nu trebuie modificată de la an la an: dacă încasările la buget cresc o dată cu PIB-ul, atunci creşte proporţional valoarea în bani a coeficientului 1, deci şi funcţionarul cu leafă 0.75, şi cel cu leafă 1.25 va şti imediat cât primeşte în plus. Dacă vrem măriri absolute ale salariului mai rapide decât atât, calea e una singură: reducerea numărului celor 1.3 mil angajaţi, pentru ca valoarea coeficientului 1 să fie mai mare; dimpotrivă, dacă angajăm mai mulţi, valoarea lui 1 scade. E ca pe salteaua cu apă.

În fine, sistemul transparent şi raţional ne-ar permite să proiectăm deliberat un nivel rezonabil de diferenţiere: să zicem un raport 1:6 între leafa cea mai mică şi cea mai mare din sistemul bugetar. Sau altul; cât vreţi voi, sau mai bine zis cât ne înţelegem cu toţii în marea negociere naţională. Astăzi, în sistemul bazat pe haos inter-instituţional, trafic de putere şi opacitate programată, nici măcar nu putem calcula acest raport cu precizie. E nevoie mereu de câte un proiect de cercetare, smulgerea datelor cu forţa din diverse surse, ameninţări cu tribunalul şi Legea 544 – şi nici atunci nu poţi fi sigur la final că ai descoperit toate învârtelile cu salarii şi beneficii colaterale din prin ungherele birocraţiei româneşti.

Paradoxul e că logica de fier a constrângerilor bugetare funcţionează oricum tot timpul, fiindcă n-are cum fi altfel: totalul lefurilor trebuie să se încadreze în anvelopa naţională, că bani din cer nu pică; iar distribuţia banilor între cei 1.3 milioane de bugetari are evident o medie, un raport min/max sau ce alte măsuri ale dispersiei preferă cineva. Doar că ele sunt invizibile, acoperite de o ceaţă groasă întreţinută şi din delăsare guvernamentală, dar şi intenţionat: de ce să ne batem capul să clarificăm nişte lucruri, doar ca să ne punem oamenii în cap? Dacă vor cere apoi un loc la masa deciziei? Nu mai bine îi ţinem ca acum în întuneric, ceea ce ne permite să promitem fiecăruia chestii care, însumate, trec bine de totalul de 100%, deci e clar că nu se vor aplica decât aleator şi temporar, dar ei vor observa asta abia mai târziu, şi preferabil nu pe mandatul meu?

Cu alte cuvinte, regulile aritmeticii bugetare funcţionează indiferent ce strigă unul sau altul, doar că politicienii şi comentatorii le ascund într-un ocean de gargară populistă, isterii şi afişarea demonstrativă a virtuţii, până nu se mai înţelege nimic. Cetăţenii sunt trataţi ca nişte copii care trebuie feriţi de decizii grele, deşi inevitabile, pentru că sunt prea imaturi ca să le ia, deci sunt legănaţi cu cântecele şi dulciuri ca să nu se obosească gândind. Cum să mă apuc eu, ministru, să explic unei categorii de angajaţi că ei au coeficient salarial 0.7 sau 0.8 deoarece argumentele x, y, z, ce, am înnebunit? Dar, evident, ştie toată lumea că unii vor fi totdeauna sub medie; e imposibilitate matematică să fie toată lumea peste medie.

Acest eşec jenant de a trata cu maturitate chestiunea salariilor publice în România are, cum spuneam, o istorie lungă, punctată cu promisiuni guvernamentale ferme, memorandumuri şi proiecte cu bani şi asistenţă tehnică, experţi străini care au venit cu modele comparative din Vest şi au ajutat cu simulările: programul PAL al Băncii Mondiale acum două decenii; PHARE al UE în pre-aderare; OECD şi prima rundă de fonduri structurale după aceea; şamd. De fiecare dată guvernele au dat îndărăt şi au lăsat şantierul de izbelişte, neterminat, şi uneori chiar banii neluaţi, doar ca să nu-şi asume genul ăsta de răspundere colosală. Şi mă tem că nici sindicatele n-au presat cine ştie în direcţia corectă, ori din neştiinţă, ori din propriile lor calcule sectoriale similare cu ale ministerelor: au cerut măriri de lefuri (absolut normal, în democraţie) dar nu şi limpezirea mecanicii după care să se facă aceste măriri într-un fel echitabil pentru toată lumea, nu doar pentru o categorie sau alta.

Rezultatul? Cel de azi, în care cei cu pâinea şi cuţitul (justiţia, instituţiile de forţă) sunt unde sunt cu schemele salariale, decuplate de realitatea economică şi bugetară dar acoperite de proceduri beton şi limbă de lemn, în afara oricărui sistem imaginabil de coeficienţi acceptabili; iar cei de la baza piramidei nu mai găsesc scara pe care să se urce şi ei vreo două trepte, pentru că au tras-o ceilalţi la ei în barcă şi au fugit cu ea. PNRR e probabil ultima ocazie de a face un pic de ordine în acest viespar de interese şi e de apreciat curajul (sau inconştienţa) întregului guvern din 2021 care a trimis asemenea angajamente de reformă la Bruxelles. Numai că de atunci se fac deja doi ani iar succesorii de la Finanţe şi Muncă trag de timp şi se uită la calculele de genul ăsta precum curca-n-lemne. Dacă nici acum, sub ameninţarea nucleară a tăierilor severe de fonduri UE, nu ne vom putea pune ordine în buget şi salarii, astfel încât unu plus unu să facă doi, şi nu trei, atunci chiar că nu vom mai reuşi niciodată.

Contributors • 31-05-2023, 00:00:07 • 1564 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14009 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri