X

Grigore Vieru, un poet mesianic

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935 în satul Pereriţa de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin, și a fost fiul țăranilor Pavel şi Eudochia Vieru. Viitorul poet a făcut șapte clase în satul natal, apoi a urmat şcoala medie din orășelul Lipcani, pe care a încheiat-o în 1953. Cinci ani mai târziu, a absolvit Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea Filologie şi Istorie, apoi a devenit redactor la revista pentru copii “Noi” şi ziarul “Florile dalbe”, iar pe 8 iunie 1960 s-a căsătorit cu Raisa, profesoară de limba română şi latină. La scurt timp după aceea s-a angajat la revista “Nistru”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova, iar între anii 1960-1963 a fost redactor la editura “Cartea Moldovenească”.

Grigore Vieru, Ion Vatamanu și Serafim Saca, sursa: Ion Chibzii, Chișinău

Grigore Vieru a debutat editorial în 1957, în perioada studenției, cu o plachetă de versuri pentru copii, “Alarma”, care a fost apreciată în lumea literară, dar în 1967, când a publicat în Revista Nistru poemul “Bărbaţii Moldovei”, întregul tiraj a fost oprit. Recunoașterea sa a venit un an mai târziu, odată cu volumul de versuri “Numele tău”, care a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatură contemporană. Trei poeme din volum au fost numite “Tudor Arghezi”, “Lucian Blaga”, “Brâncuşi”, iar alte două erau închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu, asemenea dedicaţii apărând pentru prima dată după război în Basarabia.

În 1970, după o lungă dispută privind oportunitatea, Editura Lumina a publicat “Abecedarul” semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru, lucrare considerată naţionalistă de către autorităţi și în același an a fost tipărit volumul de versuri pentru copii “Trei iezi”, dar după câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, a fost retras din librării. Motivul a fost poemul “Curcubeul”, în care cenzura a găsit “ascuns” tricolorul românesc.

În 1974, Grigore Vieru a venit pentru prima dată în România, cu o delegaţie de scriitori sovietici, a participat la întâlniri cu redactorii revistei “Secolul 20”, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban și Tatiana Nicolescu și a vizitat mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratec. S-a întors la Chişinău cu un sac de cărţi românești, iar mai târziu a mărturisirit: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”.

În anul 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, i-a făcut o invitaţie oficială, poetul i-a dat curs și a vizitat Transilvania, iar în 1977 a venit din nou în țară, împreună cu soţia sa, Raisa.

Poetul este autorul versurilor de pe coloana sonoră a filmului pentru copii “Maria Mirabela” (muzica este semnată de Eugen Doga, iar vocea le aparține Andei Călugăreanu și lui Mihai Constantiniu). Pelicula este o coproducție româno-sovietică realizată în 1981 de regizorul Ion Popescu-Gopo, rolurile fiind interpretate de Gilda Manolescu – Maria, Medeea Marinescu – Mirabela, Ingrid Celia – Zâna Pădurilor și Ion Popescu-Gopo – Moș Timp.

La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru s-a aflat printre susținătorii Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, poemele și cântecele pe versurile lui având un rol major în mobilizarea conştiinţei naţionale, dar într-un interviu din 1991, era sceptic cu privire la visul unionist.

“- Dumneavoastră aţi devenit un simbol pentru români, un simbol în ceea ce priveşte cultura, limba maternă şi mişcările politice. Ce înseamnă pentru un poet să fie simbolul unei întregi etnii?

– Eu nu ştiu dacă sunt un simbol. Sunt o lacrimă a acestui popor dintre Nistru şi Prut. Iar dacă am devenit simbol înseamnă o mare povară, înseamnă a fi pândit la orice pas de mari pericole, înseamnă a-ţi risca viaţa, propria ta viaţă şi a copiilor tăi.

– Risc care provine din partea cui?

– Risc care provine din partea regimului pe care îl consideram dispărut, dar rădăcinile lui sunt încă adânci şi multe. Rădăcinile regimului totalitar încă nu au dispărut. Risc care provine şi din partea ostilităţii străinilor care au venit în Basarabia după o viaţă uşoară, pentru care şi-au lăsat propria lor ţară.

– Prin străini înţelegeţi celelalte naţionalităţi conlocuitoare?

– Da, în primul rând pe cei care au venit după război. Şi când spun străini, nu mă refer la toţi, deoarece printre ei au venit şi oameni cumsecade, însă sunt foarte multe lepădături din cauza cărora suferă, aş zice, şi naţiunea lor întreagă.

– Deci, părerea românilor, a basarabenilor despre celelalte naţiuni sau minorităţi nu este chiar pozitivă?

– Oamenii sunt tentaţi să-şi formeze o părere şi să o treacă apoi asupra unui întreg popor, după comportamentul acelora cu care intră în contact. Ţăranii noştri n-au posibilitatea să călătorească. (…) Să luăm de pildă pe maică-mea sau pe soră-mea care sunt ţărănci, care aproape că n-au ieşit din satul nostru. Deşi au muncit o viaţă întreagă, sunt scuipate de unul, de doi, de zece, de o sută, de o mie, scuipate la fiecare pas, şi înjosite, şi umilite. Li se spune că sunt nespălate, că le îmbracă, că le hrăneşte şi că le-au adus libertatea, iar ele sunt nerecunoscătoare. După atâta umilinţă n-ai cum să-ţi formezi o impresie bună.

– Vă aflaţi acuma în România. Ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul “ţară-mamă”?

– Mă simt mai bine printre fraţi; mă simt mai bine atunci când aud graiul meu vorbindu-se pe stradă, în alimentară, la teatru. Suntem atât de dornici de istoria noastră, de limba noastră, toate acestea au fost oprite, interzise atât de mult… Eu mi-am văzut ţara abia în ’74. Foarte târziu. Vă rog să mă credeţi, treceam prin parcul Herăstrău şi citeam tăbliţele cu inscripţiile “Nu călcaţi pe iarbă!”, “Nu rupeţi florile!” şi le citeam cu lacrimi în ochi. Le citeam ca pe nişte poezii şi mă uitam şi la litere. Că atât de frumoase erau!… Noi pe atunci scriam încă cu alfabet chirilic…

– Pe 27 august (1991) aţi proclamat independenţa şi aţi format Republica Moldova.

– Da, am declarat independenţa, dar din păcate mai mult simbolic. Ziua independenţei a fost ca o nuntă, o frumoasă nuntă românească. Dar, ca după orice nuntă, încep grijile cele mari, lipsurile şi necazurile. Suntem simbolic independenţi, deoarece atâta timp cât pe teritoriul nostru mai există trupele militare sovietice, atâta timp cât frontiera nu este a noastră, eu cred că nu ne putem considera independenţi şi poate că greul cel mare abia acum începe, pentru că va trebui să ne cucerim cu adevărat această atât râvnită independenţă.

– Dacă s-ar face acum un referendum pentru unirea cu România ar fi şanse de câştig?

– Dacă s-ar face un referendum cred că am pierde. Românii din Basarabia sunt foarte sensibilizaţi şi chiar rătăciţi. Vina nu este a lor, bineînţeles. Pe lângă asta, avem şi foarte mulţi străini. Străinii e clar că vor vota contra unirii, însă avem şi foarte mulţi români care mi-e teamă că vor vota şi ei contra. Pentru că 50 de ani s-a picurat în suflet şi-n creier otrava uitării, a urii faţă de tot ce este românesc.

– După câte înţeleg, chiar românii ar fi împărţiţi?

– Românii din Basarabia sunt fraţii mei, dar mă îndurerează că mulţi dintre ei se împart în cel puţin şase categorii.

– Care sunt ele?

– Sunt români care îşi spun deschis, îşi strigă durerea naţională în auzul tuturor şi dorul pentru tot ce este românesc. A doua categorie o formează românii care nu sunt mai puţin patrioţi ca cei din categoria întâi, numai că ei dorul de patrie şi-l plâng în suflet. În categoria a treia sunt românii rătăciţi. În legătură cu ei sunt unele speranţe să-i smulgem din întuneric. Categoria a patra o formează românii indiferenţi, care după mine sunt mai periculoşi decât cei rătăciţi, deoarece ei se află la un pas de a dispera. După ei vin “mancuţii”, acesta este un termen pe care l-am împrumutat din romanul marelui poet kîrgîz Aimatov (Cinghiz Aitmatov). Sunt cei care se lasă de mamă, de tată, de graiul matern, de strămoşi. Din păcate, şi aceştia sunt “străini”. Ultima categorie este formată din români pe care i-aş asemăna cu unele femei care, cu cât sunt mai zdrobite, mai bătute de bărbaţii lor, cu atât sunt mai fidele şi se ţin de ei. Deşi suntem foarte împărţiţi, eu cred că va veni timpul când chiar românii cei indiferenţi, rătăciţi sau împotrivă vor dori să se unească. Mai ales când li se va lua lumina, căldura şi vor suferi de foamete…

– Aceste sancţiuni au şi început…

– Aveţi dreptate. Cu astfel de sancţiuni ne sperie, dar eu sunt optimist în ceea ce priveşte dezvoltarea economică a ţării-mame. România va înflori şi românaşii noştri vor trage spre ea. Unirea este visul meu, şi eu cred că se va realiza până la sfârşitul acestui secol.

*** Ana Hoţopan, Foaia noastră, decembrie 1991

Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău în stare critică, cu politraumatisme, contuzia cordului şi a plămânilor şi contuzia organelor abdominale, având şanse minime de supravieţuire. Accidentul rutier a avut loc în noaptea de 15 spre 16 ianuarie, la ora 01.30, pe traseul Chişinău – Hânceşti – Cimişlia – Basarabeasca. La volanul autoturismului se afla directorul adjunct al Ansamblului de dansuri populare “Joc” din Chişinău, care a fost rănit uşor.

Poetul s-a stins din viață pe 18 ianuarie, la două zile după accident, în urma unui stop cardiac, și a fost înmormântat pe 20 ianuarie, declarată zi de doliu în Republica Moldova, în cimitirul central din Chișinău.

La dispariția sa, regretatul critic literar Eugen Simion, la acel moment preşedintele Secţiei de Filologie a Academiei Române, spunea: “Grigore Vieru este perceput de către cei care vor să judece obiectiv nu numai ca un poet esenţial pentru literatura română din Basarabia, ci şi ca un simbol al luptei naţionale din Basarabia postbelică. Avea un spirit tare. A fost un spirit mesianic, prieten cu Marin Sorescu şi Nichita Stănescu. A visat de la începutul până la sfârşitul vieţii sale ca românii să trăiască toţi la un loc”.

Scriitorul și criticul literar Gheorghe Grigurcu scria în România literară: “Moartea e o stihie în faţa căreia sărmana inteligenţă umană nu e în stare decât să alcătuiască mici baraje aidoma unor grămăjoare de nisip pe o plajă pe care valul marin le spulberă într-o clipă. Emoţia e singura replică substanţială ce i se poate da depărţirii de aproapele nostru, o nespus de dureroasă emoţie care se întreţese cu marea enigmă. Te pregăteşti să te aperi pe-o parte şi te vezi lovit dintr-o direcţie impredictibilă. Bolnav ani, decenii de-a rândul, cu spitalizări şi tratamente mediatizate, Grigore Vieru a fost răpus de molohul automobilistic.

La prezentul început de an, când atmosfera sărbătorilor încă nu s-a risipit, când tonica urare “La mulţi ani!” încă se mai aude, vestea are un aer contrastant ce-i adânceşte relieful. Am polemizat cu poetul basarabean în chestiuni politice, însă n-am încetat niciodată a-i preţui mult creaţia. Caz dramatic, copâmânteanul şi colegul meu de generaţie a înălţat un fanion al verbului românesc deasupra marasmului sovietizării care urmărea să suprime, în ciuda “internaţionalismului” de care făcea paradă, caracterul naţional al urgisitei provincii dintre Prut şi Nistru, parte a firescului simţirilor şi reacţiilor omeneşti în genere, neadmise în paradisul sacrileg al totalitarismului.

La începuturile sale scriitoriceşti, Grigore Vieru a fost silit şi el a-şi muia de câteva ori condeiul în călimara cu noroi a propagandei bolşevice. Putem presupune că s-a distanţat cu dezgust de acea silnică prestaţie. Să nu uităm nici faptul că Basarabia, ruptă de trupul Moldovei în 1812, ilustra un hiat cultural ce nu putea fi anulat decât treptat. Ceea ce implica o situaţie specială, reluarea în prealabil a unor fire ale tradiţiei cu aer mai mult ori mai puţin anacronic în raport cu evoluţia literaturii române, fire compunând o textură de o înduioşătoare autenticitate morală prin chiar defazarea lor de limbaj…

Omul avea o înfăţişare aparte. O faţă prelungită, stoarsă, sugerând o suferinţă ancestrală, plete romantice tot mai vestejite către bâtrâneţe, o frunte neverosimil de largă, selenară, buze subţiri, fin contractate, parcă în aşteptarea unei rostiri ce se amâna. Vorba domoala îi era înclinată spre efuziune, spre amicală, caldă deschidere, cu toate că o aproape imperceptibilă ezitare trăda un substrat secret, circumspect, doar iluzoriu comunicativ. Momentele de exhibiţie temperamentală disimulau o inhibiţie. La interiorizarea structurii lirice se adăuga probabil şi un amar scepticism ţărănesc, cu seculare ecouri retrospective. În producţia poetică a lui Grigore Vieru întâlnim doi curenţi ce pot fi socotiţi antitetici, însă a căror colaborare a reprezentat o necesitate. Pe de o parte, avem a face cu o undă de melancolică, radioasă visare, de contemplaţie a lucrurilor “simple”, de tremurata evocare a evenimentelor de temelie ale existenţei, nu în ultimul rând a fiinţelor dragi, indisociabile de inimă, precum mama căreia i-a închinat stihuri antologice. Pe de altă parte, consemnăm atitudinea combativă, postura de oştean pururi în stare de veghe pentru a-şi apăra vatra ameninţată. (…)

Trebuie spus că, în calitatea sa de herald al românilor basarabeni oprimaţi, supuşi riscului de a-şi pierde identitatea, Grigore Vieru a slujit cu stăruinţă şi abnegaţie o cauză nobilă. Împrejurarea că uneori s-a apropiat de demagogii naţionalismului de stirpe ceauşistă nu-i scade nici valoarea operei, nici bilanţul vieţii, în faţa cărora ne descoperim acum smeriţi. Să ni se îngăduie ca în încheiere să repetăm întrebarea pe care Arghezi o pune morţii, închipuindu-şi-o ca pe-o prinţesă perversă: “Alteţă, care-ţi va fi logodna următoare?”.

*** Gheorghe Grigurcu, România literară, 23 ianuarie 2009

Surse foto:

discogs.com

Foaia românească (1991)

Ramuri (1982)

România literară (1989)

Articolul Grigore Vieru, un poet mesianic apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 18-01-2023, 12:01:32 • 396 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12472 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri