X

Gheorghe Cozorici: muncitorul de la Vulcan ajuns “Ștefan cel Mare”

Născut pe 16 iulie 1933 în comuna Arbore din Suceava, Gheorghe Cozorici a devenit actor datorită unei întâmplări. Era muncitor la Uzinele Vulcan când a fost descoperit de Ștefan Ciubotărașu, care se ocupa de trupa de teatru amator a tinerilor de la Vulcan. El a fost cel care l-a îndemnat să dea admitere la Institut, iar Cozorici a devenit studentul Aurei Buzescu, la vârsta de 24 de ani primind, datorită ei, rolul lui Hamlet.

Într-un interviu acordat în 1979 revistei Cinema, Gheorghe Cozorici mărturisea:

“Actorul este o mare ciudăţenie. În clipa în care îi spui: «Vei juca — la toamnă, la vară, la iarnă — vei juca şi uite ce şi în ce — din acea clipă (am şi ajuns la clipă, vedeţi, şi ce repede) el începe să caute, să scormonească în el, în cărţi, în viaţă, începe să fie, să devină personajul acela. Dacă-l iei prin surprindere, nu are timp să devină decât cel mult o schiţă, o schemă. Iar mie nu-mi plac schemele. Nu-mi place sistemul: «Las’că vedem noi, numai să fii mai spontan, mai firesc». Ce înseamnă spontaneitate când nu ştii ce faci? Când există comanda aceea: Motor! şi oamenii din spatele aparatului de filmat care îmi vânează expresia în timp ce eu rostesc un text învățat cu o oră înainte ca nu cumva să-l tocesc, ca să fiu spontan.

După părerea mea, însă, astfel nu se creează spontaneitate, ci doar golul acela din privire pe care pelicula îl înregistrează — pelicula nu iartă nimic — golul şi panica, frica de a nu găsi cuvântul, verbul, panica lipsei timpului de gândire. Teama că înşir vorbe pe care nu am avut timp să le gândesc. Sigur că mie mi-a mai dispărut acea frică de aparat şi nu pot să trec peste asta fără să-l amintesc pe Mircea Drăgan şi “Fraţii Jderi” şi “Ştefan cel Mare”. Dar chiar şi aşa, mi se pare că un actor trebuie să ştie cu precizie matematică ce are de gândit, pentru ca să ştie cum să spună acele gânduri. Textul — piesa sau scenariul — care se presupune, reprezintă bagajul de gânduri al personajului, trebuie visat. Pentru că acolo, pe platou, ştiu că-mi vine travelling-ul peste picioare, că-mi intră reflectoarele în ochi, că strigă regizorul: «Intră, Ghiţă!» şi de toate astea trebuie să fac abstracţie şi să ţin cont în acelaşi timp. Spontaneitatea vine pe urmă. Ea face parte dintr-o muncă de elaborare, ea face parte din arta actorului. Iar arta actorului nu se face pe moment şi cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator, de studio”.

Cozorici a debutat în cinematografie în 1961 în filmul “Mândrie”, jucând alături de Victor Rebengiuc, Constantin Codrescu și Ilinca Tomoroveanu. Au urmat, apoi, “Partea ta de vină” (1963), “Pădurea spânzuraților” (1965), “Procesul alb” (1965), “Răscoala” (1966), “Gioconda fără surâs” (1968), “Prea mic pentru un război atât de mare” (1970), “Ciprian Porumbescu” (1973), “Trecătoarele iubiri” (1974), “Frații Jderi” (1974), “Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” (1975), “Patima” (1975), “Urgia” (1977), “Aurel Vlaicu” (1978), “Clipa” (1979), “Capcana mercenarilor” (1981), “Detașamentul „Concordia” (1981), “Un petic de cer” (1984), “Imposibila iubire” (1984), “Din prea multă dragoste” (1985), “Ciuleandra” (1985), “Trenul de aur” (1986), “Moartea unui artist” (1989).

În 1986, actorul a vorbit despre debutul său într-un interviu acordat revistei Teatrul:

“— Un interviu despre întreaga mea carieră? Dar „cariera” mea nu s-a încheiat! Şi nici măcar nu consider că s-a cristalizat pe deplin!

— Acum, când vă am în faţă, întrebările pe care le-am pregătit mi se par banale, nesemnificative…

— Cea mai banală întrebare din partea unui reporter, o întrebare pe care ar trebui nici să nu o pună, sună cam aşa: „Cum aţi făcut rolul cutare?“ Numai dacă ar fi alături de noi de la prima lectură până în seara premierei, abia atunci — poate — ar căpăta răspunsul cel adevărat… La întrebarea asta, maestrul Calboreanu a dat cel mai succint şi mai laconic răspuns posibil: „Cum l-am făcut pe Ştefan cel Mare ? Cum l-ai văzut!”

— Spuneţi-mi totuşi, dumneavoastră cum v-aţi apropiat de personalitatea marelui domnitor?

— Când m-a distribuit în acest rol, regizorul Mircea Drăgan şi-a luat o mare răspundere… Despre Ştefan ştiu şi copiii de şcoală, fiecare are o părere, fiecare îl vede într-un anume fel. Dar el a fost un om ca toţi oamenii, cu virtuţile, cu lipsurile, cu greşelile lui. Important era modul în care trebuiau să-l privească cei din jur… Pentru că şi Gheorghe Cozorici este şi el un om ca toţi oamenii… În primul rând conta comportamentul partenerilor faţă de „erou”.

— Dipticului cinematografic Fraţii Jderi — Ştefan cel Mare i s-a reproşat faptul că nu a izbutit să fie la înălţimea capodoperei sadoveniene…

— Ecranizarea unor pagini de literatură reprezentând chintesenţe de simţire românească îşi are doza ei de risc. Mai puţini sunt cei care citesc sau recitesc cărţi, în schimb milioane de oameni se duc la cinema sau privesc la televizor. E drept, ecranizările uneori pot fi infidele, dar omul de cultură medie ia contact cu marea literatură. Şi aceasta e un bun câştigat…

— Pe scenă mai dăduserăţi viaţă o dată domnului Ştefan…

— De fapt, suita de personaje inspirate din istoria neamului am început-o cu “Tudor din Vladimiri”, în piesa cu acelaşi titlu de Mihnea Gheorghiu, la Teatrul Naţional din Craiova. M-am întâlnit apoi cu Ştefăniţă din trilogia lui Delavrancea, iar în 1971 începeam să joc “Săptămâna patimilor”. Paul Anghel avusese curajul de a-l aduce pe Ştefan la rampă într-un moment dificil al tumultuoasei, vijelioasei sale vieţi. Când eroul era înfrânt…

— Pentru rolul acesta aveaţi să primiţi premiul I la Concursul naţional de creaţie.

— …Munca de laborator în profesia noastră mi se pare cea mai interesantă, munca de elaborare, de construire a personajului. Perioada aceea când intervine efortul de judecată, când se drămuiesc şi se decantează ideile, când se stabilesc sensurile şi când se află dimensiunea exactă a unui gest… N-aş putea spune că sunt un actor cerebral, nici un actor de intuiţie. Doar în repetiţii eşti lucid. Pe scenă, la căldura, la incandescenţa trăirii, a dăruirii reciproce, conceptele se topesc în stări, în sentimente, în spectacol, când spectatorii sunt în sală şi mii de ochi te privesc, „uiţi“ ce-ai făcut şi, prin emoţia pe care ţi-o dă publicul (şi nu mă gîndesc la ceea ce se cheamă trac, pentru că atunci când eşti bine pregătit tracul nu există), capeţi puterea necesară de a te transpune în personaj… Napoleon — parcă — a spus „Cu cât mai multă transpiraţie la instrucţie, cu atât mai puţin sânge în război“… Să ştiţi, n-am să pot sta prea mult de vorbă, pentru că am obiceiul să mă mai uit o dată pe text înainte de a intra în în scenă. Joc Cheile oraşului Breda în seara asta şi e de datoria mea să fac cât mai inteligibile, cât mai sensibile ideile generoase ale piesei profesorului Ştefan Berceanu, care pledează pentru dreptate şi adevăr. Altfel, degeaba joc…

— Cum v-aţi hotărât să deveniţi actor?

— „Hotărât” e un fel de a spune… Prima mea profesiune a fost alta… Eram mecanic şi în orele libere cântam în cor. Mă cam plictisisem de cântat, când, într-o zi, maestrul Ştefan Ciubotăraşu, instructorul echipei artistice de la „Vulcan“, a venit şi a întrebat dacă e vreun tânăr de douăzeci de ani care să mai fi spus o poezie. M-am trezit deodată zicând „Eu”. Mi s-au dat două roluri în nişte piese într-un act. Le-am învăţat şi m-am prezentat la repetiţie. Maestrul Ciubotăraşu m-a descusut ce studii am. I-am spus că am şcoala medie metalurgică şi că mă pregătesc pentru Politehnică. „De hatârul meu, du-te şi dă întâi la Institut!” mi-a spus el. Fiindcă îndemnul venea de la maestrul Ciubotăraşu, am zis şi eu să încerc… Dovada, o aveţi! S-a dus şi politehnică şi tot…

— Aţi fost elevul Aurei Buzescu…

— De la această mare actriţă am învăţat să joc fără niciun artificiu, atent doar la esenţa rolului…

— Dar ştiinţa frazării inteligente, subtile, a textului şi mai ales echivalarea scenică a nobleţii rimei şi ritmului poetic, cum le-aţi deprins?

— Vocea reprezintă dintotdeauna atributul esenţial al actorului, iar poezia nu face decât să-l ajute să-şi cultive deopotrivă mintea, inima şi… glasul. Norocul meu a fost că am avut o bună impostaţie naturală. Profesorul de tehnica vorbirii îmi spunea mereu „Pleacă de aici că te stric”. Omul se naşte cu nişte daruri de la natură… Când ne-a vizitat ţara, Cerkasov a fost întrebat de către Eugenia Popovici de unde vine talentul. Marele actor a dat din umeri, a privit la dreapta, la stângă, şi apoi şi-a îndreptat privirea spre tavan… Într-adevăr, rămâne un mister… În anul III, doamna Buzescu a venit la clasă şi mi-a cerut să spun o parte din actul III din Hamlet. M-a anunţat apoi simplu: „O să-l joci pe Hamlet”. Parcă m-ar fi lovit cu o măciucă în moalele capului. „Nu pot”. „De ce?” „N-am curaj, nu mă încumet!”

Citisem de zeci de ori textul şi nu mă gândisem niciodată că aş putea fi eu Hamlet… Când, după ani, în 1958, la Naţionalul craiovean se pregătea Hamlet, am fost distribuit în Horaţiu şi mă simţeam foarte bine în acest personaj. Dar regizorul nu era mulţumit de protagonist. Se cheltuise mult pentru decoruri, nu se mai putea renunţa la montare şi toată lumea era în alertă căutând un interpret. Remus Comăneanu, decanul de vârstă al teatrului, i-a spus regizorului: „De ce trebuie să-l cauţi în altă parte, când îl ai aici?” „Cine?” „Ăsta!” Şi m-a arătat pe mine… Întâmplarea a jucat un mare rol în viaţa mea…

— „A ajuns la o asemenea maturitate a mijloacelor de interpretare încât îşi domină net partenerii şi conduce cu o rară forţă dramatică destinele acţiunii scenice”, scria un cronicar despre dumneavoastră. Trecuseră zece ani de la absolvirea institutului şi jucaţi pe prima scenă a ţării. Cum s-a petrecut întâlnirea dumneavoastră cu Naţionalul bucureştean?

— Mai întâi şi mai întâi că la Naţional erau toţi marii maeştri din Institut: Aura Buzescu, Ion Manolescu, Ion Finteşteanu, Moni Ghelerter, Şahighian… Dintr-o dată mi-au devenit „colegi”. Eram timorat. Mă înţelegeţi? Prin forţa lucrurilor eram coleg cu ei… Cu totul altfel fusese la Craiova, acolo mersesem o clasă întreagă…

— „Promoţia de aur” 1956…

— În afară de George Constantin, care trebuise să plece la armată, ne-am dus cu toţii. Am pus stăpânire pe teatru, lucram ziua şi noaptea, nu ştiam altceva. Şi aşa au trecut trei, patru ani. Pe Rauţchi şi pe Sanda Toma i-a adus la Bucureşti Sică Alexandrescu pentru Hangiţa, Dumitru Rucăreanu intrase la Teatrul Armatei, Victor Rebengiuc reuşise la Municipal, Amza Pellea — la Teatrul de Comedie… Prin concurs eu am venit la Teatrul Naţional şi, împreună cu Silvia Popovici, am intrat în Surorile Bega, în regia lui Moni Ghelerter. Jucam pe Alec Gorăscu…

— După doisprezece ani, urma să fiţi alături şi de cea de-a doua „generaţie“ a surorilor lui Horia Lovinescu, ca Mirescu însă… Într-una din puţinele dumneavoastră declaraţii făcute revistei „Teatrul“, afirmaţi că destinele actorilor stau de cele mai multe ori în mâinile regizorilor… Debutul, mi-aţi spus, vi l-aţi făcut într-o comedie: Petre Dinu din “Titanic-Vals” de Tudor Muşatescu — un rol de factură mai mult lirică. Minică din “A treia ţeapă” a lui Marin Sorescu ar fi putut fi un soi de Păcală, dar a trebuit să-l rezolvaţi tot într-un registru sobru. Cu doctorul grădinii zoologice din “Ploşniţa” lui Maiakovski se cheamă că încercaţi şi satira atroce. Majoritatea rolurilor, însă…

— Am lucrat cu mulţi regizori, începând cu maeştrii Al. Finţi, Moni Ghelerter, Sică Alexandrescu, apoi cu Horea Popescu, Sanda Manu, Sorana Coroamă, Anca Ovanez Doroşenco, George Teodorescu… Dar în comedie — de exemplu — m-a distribuit doar colegul meu, actorul Victor Moldovan, în Carol Quintul din “Regina de Navarra de Seribe”… Şi asta nu din vina mea… Cred că am simţul umorului, uneori chiar glumesc. Oamenii însă mă văd doar în ipostaze grave. Mi s-a propus de mai multe ori să mă duc la Institut, întâi ca asistent, apoi ca profesor. Am refuzat. E o responsabilitate uriaşă pe care trebuie să ţi-o asumi, să hotărăşti destinele altora, să ai dreptul de a decide viitorul unor tineri. Pentru că verdictele din şcoală nu sunt totdeauna confirmate de viaţă. Există şefi de promoţie care au ajuns nimeni. Aşa cum există actori care se remarcă imediat… Pot să stau pe margine şi să spun „da”, „nu”. Dar să iau hotărâri, asta mă depăşeşte… Aşa cum cu greu pot admite că există cronicari care vin la spectacol, dar, fie că sunt într-o dispoziţie proastă, fie că pur şi simplu nu le e simpatic un anume interpret, fapt e că subiectivismul lor impietează asupra judecăţii de valoare… Ştiu, e foarte greu să te obiectivezi… Eu pot să am despre un coleg, ca om, cea mai proastă părere, dar, în clipa în care, pe scenă, trebuie să-i sărut mâna, o fac cu toată credinţa pentru artist, pentru arta pe care o slujim amândoi…

— Cum consideraţi că se transmite astăzi ştafeta în Teatrul Naţional?

— Am colegi „vechi” în Naţional. Pe Silvia Popovici, prima mea parteneră, am reîntâlnit-o aici şi continuăm să jucăm împreună. Joc cu bucurie alături de Ovidiu Iuliu Moldovan, Albulescu, Olga Delia Mateescu, Ovidiu Moldovan… Mi-am dorit să joc, să fiu direct „în replica”, cu Rauțchi… Deşi el a fost marele meu prieten, nu am reuşit să fim parteneri de scenă… Nu am sentimentul că noi, astăzi, suntem cei care predăm ştafeta. Dar, oricum, acest lucru se face din mers. Sper ca din munca pe care o depunem zi de zi, cei tineri să înţeleagă că fără seriozitate şi discernămînt, fără studiu nu se poate face nimic. Sunt lucruri ştiute, depinde de cum le vor pune ei în aplicare. Şi mai depinde în ce măsură vor fi solicitaţi de către regizori, depinde de repertoriu…

— Dumneavoastră v-aţi etalat talentul într-o arie interpretativă foarte bogată. De la personajul lui Anouilh, abilul, enigmaticul Becket, la popularul erou al lui Marin Preda, iscoditorul Moromete. De la nefericitul prinţ al Danemarcei la Mercurio, de la Gloucester la ducele de Buckingham, de la fragedul intrigant Palia la versatul Laski. De la ardentul, camilpetrescianul Marat la impasibilul doctor Spivey din Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman. Sau acel Asel din Generoasa fundaţie de Antonio Buero Vallejo, un personaj desprins parcă din „Condiţia umană“ a lui Malraux… Eroi celebri din dramaturgia românească şi universală, clasică şi contemporană, dar şi personaje anonime ca Celălalt din Farul, piesa scriitorului iugoslav Djordje Lebovic… Există cumva şi un rol visat, un rol pe care v-aţi dori să-l interpretaţi?

— Nu mi-am făcut iluzii, ca să nu am deziluzii… N-am refuzat niciodată un rol, indiferent că era vorba de o scenă, două cuvinte sau un act. Şi m-am străduit să-mi slujesc personajele cu cea mai mare credinţă. Pentru că aceasta, cred, este menirea mea. Şi important este să nu pierzi contactul cu scena, cu publicul. Sigur, nu trebuie nici să te mărunţeşti în fel de fel de scheciuri mai mult sau mai puţin insignifiante.

— Dumneavoastră, atât micul, cât şi marele ecran v-au oferit roluri interesante. Cum vă împăcaţi cu specificul muncii pe platoul de filmare, în studioul de televiziune? Şi să nu uităm nici radioul!

— Dacă la primele contacte cu platourile de filmare, aparatul mă stânjenea (ca şi rumoarea permanentă), destul de repede am reuşit să fac abstracţie de „ochiul“ camerei de luat vederi, care mi se păruse la început străin şi rece… Sigur, în televiziune, ca şi la film, pornim de la un scenariu, şi atunci survine în mod inevitabil munca susţinută a actorilor, regizorului şi operatorului de a acoperi carenţele, formulările eliptice sau abstracte… La radio, unde „efectele sonore“ trebuie să suplinească o serie întreagă de elemente, munca e cu atât mai interesantă. Am făcut enorm de multe piese foarte diferite ca factură, nu le mai ştiu nici numărul, nici titlul, pentru că nu le-am notat. Radioul este o instituţie cu care mă împac foarte bine. Fiindcă există acolo şi nişte oameni dăruiţi pentru acele „bijuterii” pe care vrem să le facem să ajungă la urechile „spectatorilor” cât mai adevărate, cât mai frumoase. Teatrul la microfon, şi ca repertoriu, şi ca operativitate, îţi oferă satisfacţii rapide. Primeşti textul, îl studiezi, treaba ta când, şi apoi, în trei-patru zile, emisiunea e gata…

— Revăzând spectacolul Caligula, am admirat ţinuta impecabilă a montării, la atâta vreme de la premieră…

— Sunt texte de mare valoare, din păcate destul de puţine, pe care nu ai cum să le trădezi. Spectacolul trebuie să-l păstrezi intact, mai ales când şi afluenţa publicului îi reconfirmă mereu şi mereu importanţa. Caligula face parte din această categorie… Întâmplarea — v-am mai spus — a jucat un mare rol în cariera mea. Nu trebuia să-l joc pe Helicon, fusesem distribuit în Cherea. La un moment dat, Horea Popescu m-a anunțat că nu mai sunt Cherea, dar că trebuie să-l joc pe Helicon…

— Un personaj diabolic, care se detașează printre atâtea personaje deosebit de interesant şi insolit figurate scenic…

— Să aduci personajul secundar în prim-plan cred că e un câştig pentru întregul spectacol. Faci un efort nu ca să te evidenţiezi pe tine, ci în slujba montării, a piesei.

— Primejdia rutinei nu vă sperie?

— Şi dacă joc a 500-a oară o piesă, tot am emoţii. Am emoţii până când deschid gura să spun prima replică… întotdeauna m-a preocupat cum să păstrez personajul, cum să-l îmbogăţesc. Din păcate, uneori, se degradează spectacolul. Mai mulţi factori concură la asta… Albulescu a spus o dată un lucru pe care eu nu l-am exprimat, dar l-am gândit la fel: „Fiecare spectacol e o premieră” Ce anume mă remontează? Lectura, odihna, un pahar cu prietenii, o glumă, îmi place să râd, să mă bucur de viaţă. Şi apoi, iar, de la început. Pe scenă… Adevărata răsplată pentru munca noastră ne-o dă publicul, cel de la care primim şi încărcătura emoţională ce provoacă acea stare de graţie… Când eşti oprit pe stradă să ţi se ceară un loc la spectacol, atunci, sigur, nu mai simţi oboseala şi eşti fericit…

— Nu v-a tentat niciodată să încercaţi regia unui spectacol?

— Abia ştiu destul pentru mine… Pot să dau o sugestie unui coleg — „mi se pare că aici ar fi mai bine aşa”. Dar n-aş avea curajul, nu m-aş încumeta la mai mult. Aş face-o, poate, în conlucrare şi cu alţi colegi… De altfel, când echipa e talentată, nu e nevoie s-o „biciuieşti“ prea mult… Oricum actorul nu-şi vede doar de felia lui, el trebuie să gândească în ansamblu, nu are cum să se rezume la propriul rol… Actorul trebuie să privească lucrurile global pentru a-şi da seama ce reprezintă el în economia montării. De aici începe munca de dozare, de punere în evidenţă sau estompare a personajului său, în serviciul întregului spectacol. Chiar când joci într-un singur tablou dintr-o piesă cu douăsprezece tablouri, trebuie să te gândeşti la întregul operei scenice.

E drept, actorul gândeşte într-un fel anume, regizorul vede altfel, în perspectiva imaginii finale. Soarta unui spectacol e desigur disputată. Dar dacă ideile converg, dacă regizorul şi interpreţii sunt pe acelaşi drum, dacă merg spre acelaşi ţel, atunci sunt şanse de reuşită.

— În ce raporturi sunteţi cu presa, critica teatrală vă influenţează în vreun fel?

— Îmi vine în minte iar maestrul Calboreanu, care, întrebat cum îl ajută critica dramatică pe actor, a făcut doar: „Eh!” La insistenţele reporterului, a mai adăugat: „Parcă a spus cineva că este o armă ascuţită care nu taie… Pe Grigore Manolescu, douăzeci de ani l-a sâcâit un gazetar. Despre Manolescu se mai aude câte ceva…” Sunt indiferent la critici, şi asta pentru că tonul ireverenţios mă deranjează. Da, admit, un actor poate fi prost într-un rol. Dar „Poţi să negi un lucru fără a fi obligat să-l murdăreşti”, cum spunea un personaj al lui Camus, Scipio din Caligula. Nu cred în obiecţiile criticilor. Pentru că eu pot să-mi argumentez fiecare atitudine, fiecare inflexiune a vocii. Pentru că rolul l-am gândit şi regândit de-atâtea ori. Şi nimeni nu ştie mai bine decât mine câte lucruri (începând cu reducerile de text) trebuie să suplinesc eu, ca actor… Şi apoi, ce pot să mai spun dacă un mare cronicar, un cronicar altfel de talent, scria cam aşa: „X — de lemn, de iască şi puţin cam… porumbel, alături de blonda, exploziva şi inexpresiva Y…“

*** Convorbire realizată de Irina Coroiu, Revista Teatrul, 1986

Gheorghe Cozorici a încetat din viață pe 18 decembrie 1993, la vârsta de 60 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Surse:

Revista Cinema (1973, 1974, 1975, 1976)

Revista Teatrul (1986)

Articolul Gheorghe Cozorici: muncitorul de la Vulcan ajuns “Ștefan cel Mare” apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 18-12-2022, 12:01:20 • 1191 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14009 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri