X

George Motoi: Nu e simplu şi la îndemâna oricui să fie actor

George Motoi s-a născut pe 22 ianuarie 1936 în satul Arman din Dobrogea de Sud (devenit după 1940 parte a Bulgariei) și și-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Brăila. Pasionat de teatru şi de poezie, tânărul s-a înscris la Şcoala populară de artă, proaspăt înfiinţată la Brăila, dezamăgindu-şi tatăl, care își dorea să îl vadă medic veterinar sau ofiţer. În 1954, George Motoi a dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1958, examenul de diplomă fiind cu rolul Astrov din “Pescăruşul”.

În 1958, tânărul actor a plecat la Piatra-Neamţ, în acelaşi colectiv cu Leopoldina Bălănuţă, Florin Piersic, Lucia Mureşan și Cosma Braşoveanu, debutul pe scena teatrului din Piatra-Neamţ fiind în rolul Markov din “Povestea unei iubiri”.

Cele mai importante roluri pe care le-a interpretat în această perioadă au fost Figaro din “Bărbierul din Sevilla” şi Polejaiev, în “Bătrâneţe zbuciumată”, acesta din urmă, un rol de compoziţie, fiind unul cheie pentru cariera de mai târziu.

În 1960, teatrul din Bacău l-a “împrumutat” pentru “Don Carlos”, iar George Motoi a rămas în oraș până în 1964, perioadă în care i-a jucat pe Trigorin în “Pescăruşul”, Viktor în “Poveste din Irkuţk”, Mihai în “Oameni care tac”, Mircea în “Vlaicu Vodă”, bufonul în “A 12-a noapte”, din nou un rol-cheie, care i-a adus nu numai succes la public, ci și o mare încredere în profesia pe care și-a ales-o.

Doi ani mai târziu a debutat în cinematografie cu un rol episodic în “Lupeni ’29”, iar în 1963 a interpretat rolul principal în “Lumină de iulie”.

Anul următor actorul a primit opțiunea de a alege între Teatrul Giuleşti din Bucureşti şi Naţionalul din Cluj și l-a ales pe ultimul. Printre rolurile pe care le-a interpretat pe scena clujeană se numără El în “Nu sunt Turnul Eiffel”, Mabuse în “Fizicienii”, Vlaicu-Vodă Caligula, Oberon în “Visul unei nopţi de vară” și Victor din “Pisica din noaptea Anului Nou”, pentru care a primit premiul de interpretare la Festivalul Teatrelor din 1971.

Anul 1970 a marcat întâlnirea cu regizoarea Malvina Urşianu care l-a ales pentru a-l interpreta pe Cristea, în pelicula “Serata”. Au urmat filmele “Decolarea” (1971), “Explozia” (1972), “Trecătoarele iubiri”, ultimul aducându-i reîntâlnirea cu regizoarea Malvina Urşianu.

În același an, a primit rolul lui Ştefăniţă Vodă în filmul pentru televiziune “Muşatinii” şi eroul filmului experimental “Fuga”. În 1972, actorul a devenit, prin concurs, angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti.

În ianuarie 1973, George Motoi a acordat un interviu criticului de film Eva Sîrbu, discuție ce a fost publicată în revista Cinema:

“- Fişa dumneavoastră personală e plină de roluri principale. Pe scenă şi, destul de repede după debut, chiar şi în film. Mai mult, din ea lipsesc acei ani pauză care marchează fişele multor actori din generaţia dumneavoastră. Cum s-a întâmplat?

– A fost o şansă, cred. Profesiunea noastră e de neconceput fără un dram de şansă. În ce mă priveşte, poate ar mai trebui socotit şi ceea ce se cheamă răbdare.

– Răbdare pentru ce, din moment ce nu aţi avut de aşteptat?

– Puteam, de exemplu, să mă grăbesc să vin la Bucureşti, ceea ce precis ar fi fost o greşeală. Venind la Bucureşti, intri automat într-o competiţie de primă mână şi pentru această competiţie trebuie să fii foarte bine pregătit. Nu e suficient să absolvi un institut şi să fii declarat actor sau, poate, pentru unii e suficient, dar nu e, cazul meu. În ce priveşte filmul, e clar că a fost vorba de o şansă şi şansa aceea s-a numit Malvina Urşianu. Spun şansă, pentru că se întâmplă rar să te întâlneşti cu un autor de filme care să te descopere la timp, să te valorifice — de fapt să ştie să te vadă, să intuiască ce poţi şi ce nu poţi face, să te modeleze şi să-ţi dezvăluie cu atâta grijă, de fiecare dată, altă lume interioară.

– Cred că mai e ceva peste şansă şi peste răbdare. Un actor cu înfăţişarea dumneavoastră putea să cadă uşor în cursa rolurilor prefabricate sau predestinate, de june-prim, de exemplu…

– Niciodată nu am pus mare preţ pe calităţile exterioare — înfăţişare, voce, etc. — şi, mai ales, nu m-am considerat niciodată un june-prim. Am fost mai degrabă preocupat de procesele interioare, de mobilitatea psihică, de acele calităţi care se cer cultivate şi pe care, în orice caz, nu le ai numai fiind tânăr şi arătând bine. Cred că nu spun o noutate. Acest lucru s-a demonstrat, din păcate, în multe greşeli de distribuție — greşeli, pentru că erau făcute exact pe criteriul înfăţişării exterioare.

– Spuneţi că Polejaiev şi bufonul au fost roluri cheie în cariera dumneavoastră. Prin ce?

– Vlaicu Vodă şi Caligula, mai târziu, de asemenea… Polejaiev însă a însemnat mare lucru. El mi-a înlesnit accesul la o anume spiritualitate, la o anume gândire, la acea forţă de esenţializare specifică omului de ştiinţă. Dacă mă întrebaţi cum l-am făcut, cum l-am putut juca la 23 de ani, nu mai ştiu… Poate m-a ajutat şi înclinaţia mea pentru compoziţie. De fapt, eu cred că orice personaj, indiferent de vârstă, de identitate, ar trebui privit ca o compoziţie. Să fiu eu însumi nu-mi spune nimic. Mi se pare minor, banal. Sigur, nişte date ale tale rămân, dar privite de fiecare dată din alt unghi şi supuse personajului. Sunt nişte metamorfoze care nu se câştigă decât în lucru şi nu folosesc decât unui singur rol. De aceea spuneam că mi-au fost atât de importante cele patru roluri, pentru că m-au pus de fiecare dată în faţa altei structuri, una mai diferită de cealaltă, m-au obligat să caut şi să găsesc mereu altă formă de viaţă. Mi se pare impertinent să-ţi imaginezi că doar cu persoana ta rezolvi orice sarcină scenică, acoperi orice personaj. Fiecare personaj îţi sugerează alt tip de gândire, alt tip de sensibilitate, alt proces de transfigurare. Şi fiecare cere un anume comportament, o anume rostire care nu pot fi întotdeauna, fireşte, şi ale tale, la care nu ajungi decât după o etapă de gândire asupra personajului respectiv, după un contact bine stabilit cu el. Eu am nevoie de acest contact, am nevoie de perioada aceea de coacere a unui personaj şi poate de aceea nu fac parte din categoria actorilor care sunt gata cu rolul de la prima lectură. Cred că m-aş şi plictisi dacă ar fi aşa…

– Deci tot ceea ce pare spontan în jocul dumneavoastră este elaborat cu grijă…

– Da, pentru că şi spontaneitatea se poate dirija. La mine ea apare exact atunci când m-am obişnuit cu personajul, când devin el. Rolul trebuie să fie o descoperire făcută etapă cu etapă. N-aş vrea să se înţeleagă că nu mă interesează prospeţimea senzaţiilor pe care le transmit. Că la mine totul e un calcul sec, la rece. Cultiv enorm starea, pot spune chiar că mă las sclavul ei, dar numai după ce am câştigat-o cu adevărat, în acele etape de cunoaştere a personajului.

– Aşa se explică de ce sunteţi acelaşi pe scenă ca şi în film?

– Eu aproape că nu văd nici o diferenţă între scenă şi ecran decât, fireşte, diferenţele impuse de tehnica filmării. Poate că scena defavorizează uneori procesul de creaţie, pentru că acolo nu există prim-planuri, nici obiectivele de nuanţă, ci mă aflu într-un permanent cadru general. Asta ni se întâmplă tuturor, dar eu nu sunt în stare, şi nici nu vreau să-mi exagerez mimica, să ridic glasul ca să-mi ajungă nuanţa îngroşată până în ultimul rând de la balcon în defavoarea restului sălii. De altfel, teatrul modern elimină îngroşarea scenică şi preferă sălile mici, de intimitate, de contopire cu publicul. Teatrul este şi rămâne convenţie încă, dar eu nu suport convenţia şi cred că trebuie făcut totul pentru ca ea să se dizolve într-un contact real cu publicul. Publicul trebuie „furat”. El însuşi pretinde acest lucru —fie că e vorba de film sau de teatru — aşteaptă să fie dus într-o lume în care e dispus de la bun început să te urmeze. El pretinde o fascinaţie lucidă, o fascinaţie la care consimte. Când lucrurile nu ajung la această nuanţă, când relaţia dintre tine şi spectator nu atinge această complicitate lucidă şi liber consimţită, apare compromisul. Ori de o parte, ori de cealaltă.

– Dumneavoastră puneţi foarte mare preţ pe luciditate…

– Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar aşa e. Nu-mi place să nu ştiu limpede ce fac şi de ce. Nu-mi plac lucrurile întâmplătoare, mai ales în această meserie a noastră, care e departe de a fi întâmplătoare. Sau, cel puţin, n-ar trebui să fie. Nu cred că e simplu şi la îndemâna oricui să fie actor. Mie, oricum, nu mi-e uşor… De altfel, să nu credeţi că luciditatea asta mă fereşte de problemele pe care le ridică meseria noastră. Dimpotrivă. Exact aceeaşi luciditate mă obligă la întrebări care mă neliniştesc pentru că nu le cunosc, nu am cum să le cunosc răspunsul: cum voi evolua? cum mă voi maturiza? cum voi îmbătrâni? Pentru că ştiu foarte bine că, dacă odată şi odată vine vremea când nimeni nu mai are nevoie de noi, asta se întâmplă precis şi din cauza noastră. Un actor e obligat să fie „în formă” şi azi, şi mâine, şi poimâine…

– Dumneavoastră vă gândiţi prea departe. La poimâine…

– Deloc. La 36 de ani este exact momentul să te gândeşti la poimâine. Este o vârstă matură şi maturizarea înseamnă începutul îmbătrânirii. Iar îmbătrânirea este un proces fiziologic de necontrolat. Cel puţin pe exterior. Tot ce se mai poate face este să-ţi aperi psihicul de degradare.

– Oare se poate?

– Cred că da. Dacă reuşeşti să elimini mediocritatea din viaţa ta, dacă reuşeşti să-ţi cultivi cunoaşterea, să-ţi antrenezi permanent sensibilitatea… Cred că un actor trebuie să trăiască realmente în preajma artei. Să citească. Să asculte muzică. Sa citească multă poezie. Poezia, mai ales, joacă un mare rol în profesia noastră. Pentru că ea dezvăluie esenţe, iar hrana sufletelor noastre o constituie tocmai marile esenţe…

Dar, de fapt, nici asta nu ajunge, aşa cum nu ajunge să realizezi un spectacol bun, sau să reuşeşti un rol într-un film. Întrebarea este ce vine după şi, mai ales, în ce ambianţă te afli. În profesia noastră, cu cât câştigăm o etapă, cu atât e mai dificilă următoarea, pentru că trebuie, este obligatoriu să fie cu o treaptă mai sus. Experienţa mea de până acum m-a convins că tot ce ne poate ţine în picioare şi duce mai departe este, de fapt, spiritul de echipă, drumul parcurs împreună cu un grup de oameni, adunaţi ca într-o familie, cu aceleaşi structuri, de aceeaşi spiritualitate. Lucru care, mai ales pentru film, este foarte greu de realizat.

– Mărturisesc, vă credeam mai liniştit, mai aşezat şi cu mai cu puţine griji.

– Mai inconştient, adică…

– Nu. Mai sigur, cel puţin pe clipa de faţă. Aţi avea toate motivele.

– Cred că în profesia noastră clipa de faţă contează foarte puţin. Totul se ia de la capăt, cu fiecare rol de la capăt. Dar acesta este şi farmecul ei, cred. Că nu se sfârşeşte niciodată. Că e un permanent început”.

*** Un interviu realizat de Eva Sîrbu, Revista Cinema, 1973

Mutarea la București i-a adus roluri nu numai pe scena Naționalului bucureștean, ci și mai dese apariții la televiziune și pe marile ecrane. Printre filmele pe care le-a interpretat în anii ’70 – ’80 se află “Un august în flăcări”, în regia lui Dan Pița, Alexandru Tatos, “Un zâmbet pentru mai târziu”, „Instanța amână pronunțarea”, în regia lui Dinu Cocea, “Buzduganul cu trei peceți” (1977), „Marele singuratic” (1977), „Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu”, (1980), „Rețeaua S” (1980), „Lumini și umbre”, serialul TV regizat de Andrei Blaier, „Trandafirul galben” (1982), „Misterele Bucureștilor”, (1983), „Adela” (1985), film premiat cu Marele premiu al Festivalului de la San Remo, „Masca de argint” (1985), „Anotimpul iubirii”, „Colierul de turcoaze” (1986), „Totul se plătește” (1987), „Păstrează-mă doar pentru tine”.

După 1990, actorul a devenit și director al Teatrului “Maria Filotti” din Brăila, funcție pe care a deținut-o până în 1995.

George Motoi a primit premiul pentru întreaga activitate din partea Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) în 2011, premiul de excelenţă acordat de Centrul Naţional al Cinematografiei pentru contribuţia deosebită adusă la afirmarea filmului românesc (în 2002), diploma “Artist de Onoare al Filmului Românesc” în 2001.

Marele actor a încetat din viață pe 4 martie 2015, la vârsta de 79 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri din București.

 

Surse:

Revista Cinema (1973, 1977, 1980, 1987)

Articolul George Motoi: Nu e simplu şi la îndemâna oricui să fie actor apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 22-01-2023, 12:01:24 • 638 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 13481 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri