X

George Constantin: În meseria noastră oamenii sunt uitaţi repede

Născut pe 3 mai 1933 la Bucureşti, George Constantin a urmat Institutul de Teatru la clasa BălţăţeanuBeate Fredanov și a debutat pe scena Teatrului „Nottara” în 1959, cu „Pygmalion”. Un an mai târziu a venit debutul în film, cu „Aproape de soare”, în regia lui Savel Stiopul, în care a jucat alături de Florin Piersic și Vasilica Tastaman.

Printre roluri care l-au impus ca pe unul dintre actorii de seamă ai scenei româneşti se numără Vania din “Unchiul Vania” şi bărbatul din „Omul, acest animal ciudat”, Dimitri din „Fraţii Karamazov” şi procurorul din „Crimă şi pedeapsă”, Henric din „Henric al IV-lea”; Sineşti din “Jocul ielelor”, Stomil din „Tango”, Lear din „Regele Lear”.

“— Ce v-a atras către profesia asta, George Constantin?

— M-am gândit că e mai comodă, între timp am aflat că nu-i chiar așa…

—  Sunteţi unul dintre puţinii actori pentru care “specificul” cinematografic sau teatral pare să nu fi fost inventat. Pe scenă sau în film sunteţi întotdeauna acelaşi George Constantin. Lumea spune că asta s-ar datora unei formidabile spontaneităţi. Aşa e?

— Nu ştiu… Dar asemenea actori, egal înzestraţi pentru teatru şi film, există. O înzestrare care se îmbogăţeşte, fireşte, cu experienţa. Am filmat, de exemplu, cu Mircea Albulescu. El are, fără doar şi poate, o experienţă vastă în materie de film. Mă uitam la el cât de multe ştie din ceea ce se numeşte tehnică de filmare, cum ştie să se pună în valoare, cum îşi cunoaşte unghiurile şi raportul dintre ele şi aparatul de filmat. O adevărată ştiinţă. (…)

În ceea ce priveşte spontaneitatea, cred că lucrurile stau niţel mai altfel de cum încearcă unii „creatori” din cinematografie să le prezinte. Nu cred în spontaneitate ca sistem de lucru niciunde, darămite în artă. Acei ce susţin că lucrând la un film trebuie să laşi totul în seama ineditului, a surprizei, a inspiraţiei de moment, se păcălesc pe ei înşişi. Nu cred că trebuie să începi o filmare fără să ştii nimic despre scenariu, despre personaj, despre costum, despre regizor (şi invers) despre actor. Într-un cuvânt, să fii cât mai „trandafir” pentru că aşa, vezi domnule, eşti mai proaspăt, mai spontan… Cum nu cred că e bun sistemul unor regizori şi operatori de a nu arăta materialul filmat celor mai apropiaţi colaboratori, actorii. Se motivează neputinţa acestora din urmă de a fi obiectivi. Dacă într-adevăr aşa s-ar întâmpla lucrurile, proasta obiectivitate, am impresia, ar fi şi de partea cealaltă. Şi dacă stau să mă gândesc bine, nu e numai impresie…

— Sunteţi dintre actorii care „aduc” personajul la ei. Sunteţi întotdeauna George Constantin. Asta ar trebui să ducă la monotonie, numai că, după părerea mea, monotonia dumneavoastră este foarte diversă… Cum reușiți?

— Fără falsă modestie, nu cred că sunt un actor divers. Mă străduiesc, de fiecare dată, ca personajul pe care-l întruchipez fie foarte sincer. Mi se pare că un personaj, la teatru sau film, poate chiar mai mu!t Ia film, trebuie să fie cât mai aproape de existenţa noastră obişnuită… Monotonă, banală, dar… vai, doamne, atât de diversă!

— Sunteţi un actor foarte iubit şi foarte respectat de public. Deci asta ar fi relaţia public-George Constantin. Care-i relaţia George Constantin-public?

— Eu nu am nici un fel de relaţie cu publicul. N-aş vrea să jignesc pe nimeni, dar publicul e ceva foarte ciudat şi neuniform. În fond, cred că nici nu trebuie să fie o fiară blândă şi drăguţă, dar e atât de ciudat că uneori te pune pe gânduri… Am o amintire foarte frumoasă despre publicul de teatru. Era pe vremea inundaţiilor. Turneu prin Ardeal cu „Crimă şi pedeapsă”, trebuia să ajungem la Cluj. În mod normal, trupa ar fi trebuit să fie la teatru pe la şase, pentru că la şapte jumătate începea spectacolul. Au sosit pe la zece. La zece fără un sfert am ieşit la rampă să cer scuze pentru întârziere. Sala era plină şi liniştită. Nimeni nu se mişcase din scaun până la ora aceea. Un respect imens pentru ei, pentru noi, pentru lăcaşul acela, pentru actul de cultură. Un public deosebit … Am jucat „Lear” la Florenţa, de exemplu. Am început spectacolul cu un public foarte recalcitrant, neatent, deloc comod, şi am terminat în urale. Nu mi-a fost dat să văd un succes mai mare. Şi era un succes cucerit clipă cu clipă. Dar am şi amintiri neplăcute. Un public care nu te lasă să joci, care nu vrea să asculte, nu-l interesează, te şi miri de ce-şi pierde serile la teatru. În ce priveşte publicul de film, nu pot să spun nimic, îl cunosc mai puţin. Dar cred că filmul are un altfel de public. Mai puţin preocupat de noi. Mai legat de ceea ce se întâmplă acolo, pe pânză. Nu neapărat şi de cum se întâmplă. Da, el remarcă jocul unui actor, îi place, are preferinţe, dar punctul de interes rămâne, cred eu, acţiunea.

— Ştiţi că multă lume vă aseamănă cu Orson Welles?

— Ştiu, dar cred că e o mare prostie. Mi-e şi jenă să vorbesc despre asta. Orson Welles este un titan, în artă, în ştiinţă, în viaţă. Nevoia asta de a găsi asemănări este, cred, la noi mai degrabă o nevoie de a avea şi noi “faliţii noştri”. Ştiţi, noi ar trebui, de fapt, să avem miturile noastre şi, pentru că nu vrem să le avem, împrumutăm de la alţii. Numai că un om nu poate semăna decât cu el însuşi cu generaţia lui, cu evenimentele care se petrec la o anumită etapă… Vedeţi, noi, generaţia ’50, — Silvia Popovici, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Draga Olteanu, Cozorici, Stănculescu, nu semănăm deloc cu cei care au venit după noi. Nu semănăm cu generaţia Motoi, de exemplu, şi cu atât mai puţin cu cea foarte tânără. Am impresia că suntem, cât de cât, o generaţie mai matură, nu numai sub aspectul vârstei. Privim lucrurile mai în profunzime. Poate de asta am şi reuşit să lăsăm câte ceva de-al nostru, ceva ce ne seamănă.

— Ce credeţi că determină deosebirea asta dintre generaţiile actoriceşti?

— Nu ştiu să vă spun foarte exact: în fond, cei care vin acum după noi sunt născuţi, crescuţi şi formaţi sub aceeaşi flamură. Poate greutăţile au fost de altă natură. Ştiu eu? Poate vor mai puţin. Poate nivelul pretenţiilor a scăzut… De ce oare n-a mai apărut un Penciulescu, Giurchescu, Esrig, Pintilie. De ce, dacă tot am ajuns la regizori, teatrul românesc nu poate număra mai departe de cinci regizori foarte buni? E o întrebare pe care (dacă vrea) poate să şi-o pună oricine.

— Care este întrebarea pe care v-aţi pus-o cel mai des în ultima vreme?

— M-am întrebat serios dacă mai pot sau nu să fac profesia asta. Mi se pare că teatrul e din ce în ce mai greu de făcut. Devine un fel de lux de care oamenii nu mai au timp.

— Dacă v-aţi schimba într-adevăr profesia, ce-aţi face?

— Cred că aş face case. Un fel de zidărie. Ar fi un lucru pe care l-aş face cu plăcere. Să pui o temeie, să ridici un zid care rămâne acolo mi se pare un lucru interesant, bun şi util.

— Şi de pe urma profesiei dumneavoastră rămâne ceva…

— Credeţi? Nu ştiu, zău… Aura Buzescu trăieşte încă şi să zicem că 50% dintre spectatori îşi mai amintesc de ea. Sonia Cluceru, Timică, Bălţăţeanu, Mihai Popescu… Puţini, chiar din breasla noastră, îşi mai amintesc de ei. Spectatorii nu mai vorbesc, în meseria noastră oamenii sunt uitaţi repede. De aici poate şi dorinţa de „a te vedea”, de a sări în ochii oamenilor. De aici şi gafa pe care o facem mulţi dintre noi atunci când ne grăbim să jucăm şi ce trebuie, şi ce nu trebuie.

— Filmul, însă, rămâne şi poate fi revăzut oricând…

— N-am văzut un film românesc scos pe piaţă peste zece ani pentru că a fost foarte bun şi se cere revăzut. N-am auzit de fenomenul ăsta. Dacă cumva auziţi să-mi spuneţi şi mie…

— Aveţi întotdeauna cronici foarte bune. Sunteţi cotat drept un „mare actor”. Asta nu vă mulţumeşte? Nu vă face plăcere?

— Sigur că-mi face plăcere. Aş fi ipocrit dacă aş spune „nu”, în profesia asta a noastră, foarte mulţi avem impresia că suntem „mari”. Nenorocirea e că nu toţi avem dreptate. Mie mi se pare că înainte de a spune „mare actor” ar trebui spus: „om care ştie ce e măsura”, pentru că în teatru, ca şi în viaţă, măsura are o importanţă vitală. Doar toţi suntem actori. Unii au şansa să şi joace pe scenă, şi dacă măsura este esenţială pentru toată lumea, pentru un actor, ea e vitală; dacă nu o are, nu numai că nu poate deveni în vecii vecilor un bun actor, dar a şi pornit pe stângul în ceea ce priveşte viaţa lui. Pentru că nici în viaţă un om care nu-şi simte lungul nasului nu poate fi om întreg. Prin măsură, înţeleg, fireşte, în primul rând puterea de a te aprecia la adevărata valoare. Dar asta e din nou un lucru foarte greu de dibuit şi mai ales de păstrat.

— Spuneaţi, mai înainte, că nimeni nu poate semăna decât cu el însuși. Dumneavoastră cum sunteți?

— Ca om?

— Ca om, ca actor, ca amândouă…

— Nu sunt deloc un individ comod. Sunt plin de complexe și, uneori, aș zice, chiar speriat. Sunt un timid prin excelență. Până la spaimă. Ar putea să pară o mare farsă ce spun eu aici pentru cei care mă știu de pe sceră, dar ăsta e adevărul… Fricile mele sunt foarte mari şi multiple. Începând cu mine, ca existenţă, şi sfârşind cu profesia mea. Dar mă mângâi cu gândul că nu numai eu sunt aşa. Mai toţi suntem o mare de complexe. În genere, oamenii parează şi pozează, îşi acoperă complexele. Se apără. Şi eu am învăţat să mă apăr.

— Aveţi dreptate. Ceea ce aţi spus poate părea o farsă. Vreţi să încheiem interviul aşa?

— Ar fi bine să nu-l încheiaţi deloc. Să-l lăsaţi aşa, ca şi cum n-ar fi fost…

*** Cinema, 1973

După debutul cu „Aproape de soare”, în care interpreta „un oţelar”, George Constantin a fost preşedintele gospodăriei colective din „Un surâs în plină vară” de Geo Saizescu, Mastacan din „Procesul alb” de Iulian Mihu, George din „La porţile pământului “ de Geo Saizescu, tatăl în „Dimineţile unui băiat cuminte” de Andrei Blaier, Pazvanoglu în “Răpirea fecioarelor“ şi „Răzbunarea haiducilor” de Dinu Cocea, maiorul din „Reconstituirea” de Lucian Pintilie, Semaca în „Cu mâinile curate” şi „Ultimul cartuş“ de Sergiu Nicolaescu.

Au urmat, în cinematografie, filmele “Ștefan Luchian”, “Duelul”, “Înghițitorul de săbii”, “Escapada”, “Pe malul stâng al Dunării albastre”, “Racheta albă”, “Întunecare”, “Cuibul de viespi”, “Totul se plătește” și, după 1990, “Polul Sud” (1991), “Templul tăcerii”, “Domnișoara Christina”, “Cel mai iubit dintre pămînteni”, “Timpul liber”, “Începutul adevărului (Oglinda)”, “O vară de neuitat”.

George Constantin a încetat din viață pe 26 aprilie 1994, la doar 60 de ani. “Indiferent că juca în comedie sau în dramă, trecea întotdeauna mai departe, fiindcă sub fruntea lui purta semnul tragic, o rară calitate la un actor, însemnul tragediei. Talentul şi meseria îl făceau să reuşească interpretarea fiecărui rol. Însemnul tragic îl însingura şi-l ridica, tulburător, peste nivelul interpretărilor obişnuite. În colaborarea sa cu regizorii mari, ei citeau această dimensiune a lui, fără de contur, imponderabilul, înlesnindu-i dezvăluirea.

Atunci asistam la momente scenice de o rară şi vibrantă mărturisire, momente pe care le numim câteodată incandescenţă scenică. E atât de greu de spus în vorbe de ce şi cum se întâmplă miracolul şi sigur nu poate fi cuprins în metode. Prima oară când am trăit, tulburător, această stare la George Constantin a fost în “Regele Lear” în regia lui Radu Penciulescu. Tot în regia lui, a urcat „aceste tăinuite trepte“ într-un rol în care n-ar fi bănuit o asemenea încărcătură, în “Jocul ielelor” de Cami Petrescu. Întâlnirea dintre un actor mare și un regizor mare îngăduie actorului să-şi poarte, parcă, în palmă darul nepreţuit, înmânându-l spectatorilor. Aşa a făcut George Constantin şi în regia lui Andrei Şerban, atingând mari adâncimi poetice în rolul din piesa lui Marin Sorescu, “Iona”. Aşa s-a întâmplat în filmul “Reconstituirea”, învelind tragicul său personaj într-o carapace caustic – cinică, în regia lui Lucian Pintilie. (…)

Felul în care George Constantin aducea tăcerea pe scenă – purtând în ea tot ce a născut-o – îl puteai citi în ochii lui, în umerii lui, în paşii lui, în nemişcarea lui. Există o gravură de Dürer în care este prezentă o asemenea tăcere, se numeşte Melancolia. George ştia să picteze pe scenă tăcerea tristeţii, tragicul ei”, scria Liviu Ciulei la dispariția actorului.

În memoria tatălui său, actorul Mihai Constantin a creat Fundația Culturală „George Constantin”, care susține și promovează activitățile teatrale mai ales în rândul tinerilor și organizează anual Festivalul Național de Teatru pentru Elevi „George Constantin”.

Surse:

Revista Cinema (1966, 1973, 1980, 1982, 1988)

Revista Teatrul (1974, 1976)

Articolul George Constantin: În meseria noastră oamenii sunt uitaţi repede apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 23-05-2023, 12:01:18 • 497 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12675 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri