Fullonicae, curățătoriile romane unde hainele erau spălate cu urină
Oricât de fascinantă ar fi, Roma antică lăsa de dorit în multe privințe, cum ar fi igiena. De exemplu, latrinele erau spații comune în care până și peria de toaletă era împărțită, iar urina, departe de a fi considerată nefolositoare, era folosită ca agent de curățare pentru a păstra hainele imaculate.
Cei mai mulți romani își spălau hainele acasă, la râu sau cu apă de ploaie ori din fântâni, dar îndepărtarea petelor era mai complicată, deoarece nu existau detergenții atât de eficienți precum cei moderni.
De aceea, oamenii importanți, care voiau să se îmbrace impecabil, recurgeau la „fullonicae” („fullonica”, la singular), întreprinderi pe care astăzi le-am numi curățătorii de rufe, unde petele erau îndepărtate și, dacă era necesar, hainele erau vopsite din nou.
Detergentul din Roma antică
Pentru a spăla hainele, fullonicae foloseau un amestec de apă, urină și cenușă. Urina conține amoniac, substanță care descompune materia organică și ajută la înmuierea murdăriei din pete. Cenușa, în schimb, absoarbe resturile descompuse.
Amestecul era pus laolaltă cu hainele murdare în cuve de piatră, unde era curățat prin presare cu picioarele și amestecare, ca într-o mașină de spălat mecanică. Pentru a îndepărta orice murdărie rămasă se folosea o argilă specială, cunoscută pentru proprietățile sale absorbante.
După curățare, hainele erau clătite cu apă și, dacă mai rămâneau pete, ciclul era repetat până când erau curate. Apoi, dacă hainele erau albe, se folosea var pentru a le albi.
În continuare, rufele erau atârnate la uscat și aerisite. În cele din urmă, erau călcate cu ajutorul unei prese. De asemenea, dacă era necesar, erau vopsite din nou, astfel că defectele erau înlăturate.
Lucrul într-o fullonica era considerat o sarcină josnică, mai ales pentru cei care se ocupau cu activitatea neplăcută de a călca pe hainele din cuve. Această activitate le revenea de obicei sclavilor sau femeilor și copiilor din clasa inferioară.
Nici proprietarii de fullonicae nu se bucurau de o bună reputație, deși lor le păsa mai puțin datorită averii pe care o făceau, deoarece serviciul era scump.
„Banii n-au miros”
Bineînțeles, pentru a-și face treaba, proprietarii de fullonicae aveau nevoie de rezerve de urină, pe care le obțineau din diverse locuri. Pe de o parte, vasele erau amplasate lângă magazine, unde oricine se putea ușura; pe de altă parte, proprietarii puteau colecta urina de la latrinele publice și chiar o puteau transporta în amfore din altă parte.
Nu erau singurii care prețuiau atât de mult acest produs: urina era folosită și de cei care tăbăceau piei, pentru a îndepărta părul și resturile de carne.
O afacere atât de profitabilă nu putea scăpa de ochii fiscului. Împăratul Vespasian, care a condus Roma din anul 69 până în 79, a creat o taxă pe urină (urinae vectigal) pentru oricine dorea să se „aprovizioneze” din canalizare sau să o importe din alte orașe, ceea ce a făcut ca serviciul să fie și mai scump.
Istoricul Suetonius povestește că unul dintre fiii lui Vespasian, viitorul împărat Titus, și-a exprimat odată nemulțumirea că a fost taxat pentru urină.
Ca răspuns, Vespasian i-a dus o monedă de aur la nas și l-a întrebat dacă mirosea urât. Titus a replicat că nu, la care împăratul a răspuns: „pentru că vine din urină”, cu referire la impozit; de aici și celebra propoziție care îi este atribuită (deși nu a spus-o în aceste cuvinte): „pecunia non olet” („banii n-au miros”).
Incredibilia • 12-01-2023, 00:01:04 • 1223 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 23776 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri