Pe scurt:
*
În Km. 0 al faliilor geopolitice, culturale, religioase și istoric-civilizaționale ale lumii (simbolic și nu numai, cam totul radiază dinspre Ierusalim), nu este liniște și nu va fi curând.
Conflictul palestiniano-israelian, în fapt un proiect politic al epocii moderne nedus până la capăt și blocat într-un punct ce poate părea (dar nu este) ireconciliabil, este numit uneori, nu întâmplător, „mama tuturor conflictelor”. El reverberează în mai multe conflicte derivate sau sub-conflicte regionale. Unele state din zonă ar vrea într-adevăr să meargă mai departe, să intre în secolul XXI, dar „divergența originară” le trage înapoi și întreține o ură incandescentă.
La rândul lor, marile puteri se raportează doar tangențial la fauda (haosul) fără sfârșit al Orientului Mijlociu, interpretându-și propriile interese strategice pe scena deșertului învolburat, vizând câștiguri relative de influență în paradigma great power competition sau cel puțin evitarea daunelor. Nicio mare putere nu este însă astăzi profund și puternic legată de Orientul Mijlociu. Pentru niciuna, dacă suntem lucizi și onești, regiunea nu este o prioritate strategică.
După sfâșitul Primului Război Mondial și prăbușirea imperiilor europene și eurasiatice, marile puteri s-au „extras” treptat din zonă, de-a lungul secolului XX, nevrând să mai aibă de a face cu ceea ce a devenit periferia incendiară a sistemului relațiilor internaționale.
Orientul Mijlociu a ajuns astfel, din centrul tectonic și civilizațional al lumii, „o ruină politică” debusolată și înapoiată a istoriei imperiale, care a ratat întâlnirea cu modernitatea culturală, fiind lipsită de experiența și resursele interne necesare pentru a-și găsi pe cont propriu o soluție de pace, modernizare socio-culturală și prosperitate. Israelul este remarcabila excepție a regiunii, ca țară democratică, modernă și performantă, integrată în ordinea liberală occidentală, dar și acolo influențele negative ale unei regiuni ostile induc uneori exagerări ale extremei drepte ultraconservatoare, pe care societatea israeliană centristă și moderată le gestionează cu destulă dificultate. Chestiunea majorității parlamentare, de exemplu, este foarte complicată și nu pare a avea o soluționare ușoară.
Nici SUA, nici UE sau Marea Britanie, și cu atât mai puțin China sau Rusia nu au și nu propun o viziune articulată, coerentă și exhaustivă asupra viitorului Orientului Mijlociu. Fiecare din acestea au doar raportări secvențiale ale propriei strategii de mare putere globală, ale propriului etos cultural-politic și propriilor convingeri cu privire la conflictele Orientului Mijlociu. Pentru că, simplu spus, nu le interesează, de fapt, Orientul Mijlociu într-o măsură atât de mare încât chiar să își asume, să se implice sau să își consume zestrea cea mai prețioasă de resurse și instrumente de care dispun pentru a rezolva ceea ce nu consideră a fi „problemele lor”.
A trecut demult vremea când Anglia și Franța făceau hărțile regiunii. De la Acordul Sykes-Picot din 1916 (punctul culminant al influenței vest-europene, pe fondul declinului Imperiului Otoman) încoace, influența franco-britanică a scăzut continuu, iar după încetarea mandatului britanic asupra Palestinei în 1948 practic a dispărut complet.
A trecut și vremea când SUA puteau regla raporturile de forțe din regiune și controla tensiunile, pentru a nu trece de punctul de fierbere. „Primăvara arabă” este marele eșec al administrației Obama, din Libia până în Egipt și Siria. A te limita să constați că populația din regiune este organizată în state artificiale care nu cunosc altă formă de „viață politică” decât ori un regim autocratic ori teroarea și haosul islamismului fundamentalist nu înseamnă că ai neapărat o viziune de mare putere asupra viitorului acestui spațiu imens, heterogen, dezorganizat și veșnic frustrat, care se întinde din vestul Mediteranei (Maroc) până spre marile civilizații ale Indiei și Chinei.
UE este în prezent prea slabă, prea divizată și prea concentrată asupra problemelor de pe continentul european (cele din blocul comunitar propriu-zis și cele din vecinătățile est-europene sau Balcanii de Vest) pentru a se mai lega la cap și cu problemele Orientului Mijlociu.
Rusia? Să fim serioși. În afara faptului că se bucură și încearcă să stimuleze politic orice mișcare antioccidentală, inclusiv sau în special cele teroriste (a se vedea relațiile cu Hamas) sau regimurile autoritare (Siria, Iran), Moscova nu poate face nimic bun, constructiv, pentru Orientul Mijlociu. Ultima mișcare de forță a Rusiei a fost intervenția militară din toamna lui 2015 în Siria, pentru salvarea lui Bashar al-Assad. Nu ne-am dat seama că intervenția rusească de atunci pregătea în fapt invazia din Ucraina, în multe feluri. Kremlinul este însă prea ocupat acum cu nebunia războiului din Ucraina și prea epuizat de resurse pentru a mai avea un cuvânt greu de spus în Orientul Mijlociu.
China? Partidul Comunist Chinez vrea doar creșterea influenței economice și strategice în regiune (așa cum vrea și obține cam peste tot în „lumea a treia”, ca să păstrăm limbajul din timpul Războiului Rece), vrea să cumpere influență la preț mic, promovând politic același discurs de pace ca „pătrunjelu-n supă (nici n-ajută, nici nu strică)”, nicidecum să rezolve cu adevărat dilemele regiunii. Pentru China, cel mai bine e așa cum e acum, poate pescui cel mai bine în ape tulburi și toți să creadă că Beijingul ar avea o soluție magică pentru cauza lor, dacă ar ajunge să conducă lumea, în locul SUA. Dar Beijingul nici nu are soluția, nici nu vrea s-o inventeze, nici nu își dorește de fapt ca lucrurile să se rezolve cu adevărat, într-un sens sau altul, la fel ca în Ucraina.
ONU? Ei da, asta chiar e o glumă. Când secretarul general, socialistul care nu vede terorismul dar vede peste tot doar abuzurile Israelului, ajunge persona non grata într-o țară cu un popor atât de greu încercat istoric ca cel evreu, e clar că ONU nu mai reprezintă nicio speranță pentru a rezolva ceva concret din problemele politice și de securitate ale lumii. Un semn evident al declinului ordinii mondiale actuale.
Deci, să uităm de marile puteri în Orientul Mijlociu și de o mare viziune integratoare și unificatoare a cuiva. Toți se feresc de complicațiile și vârtejurile în care pot fi atrași acolo. Nu există și nu va exista curând decât legea forței. Singura șansă de pace reală este eliminarea organizațiilor teroriste (ceea ce a început să facă Israelul, cu sprijinul discret al SUA) iar pe termen lung marea șansă ar fi căderea teocrației de la Teheran și eliberarea poporului iranian. Mizez pe Iranul post-ayatollahi, pe inteligența, civilizația solidă, capacitatea de a organiza o societate cu instituții funcționale și mai ales pe calitatea resursei umane din Iran, incomparabil superioare țărilor arabe.Deocamdată, iranienii au ghinionul unei dictaturi trecătoare.Peste 5, 10 sau 15 ani, Iranul va fi din nou o țară interesantă și ofertantă pentru colaborarea cu lumea democratică occidentală. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru toată lumea.
Contributors • 03-10-2024, 12:00:10 • 427 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 23874 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri