„Eu cred că țăranul român este o stare de spirit”
Elogiu țăranului român
Încet, încet, civilizația țăranilor noștri se stinge. Și în trup, și în spirit. Satele vechi, cu case din lemn, dispar, tradițiile devin festivaluri, meșteșugurile devin exponate muzeografice. Dar cea mai dureroasă pieire e aceea a spiritului satului românesc, un spirit identitar, marcat de o mare și profundă credință în Dumnezeu. Un spirit „slăvitor”, cum spune Costion Nicolescu, pe care l-am rugat să vorbească despre ce pierde lumea românească de astăzi prin dispariția țăranului și a satului tradițional.
„Țăranul român și biserica au fost una”
– Domnule Costion Nicolescu, satul tradițional românesc e pe ducă, și odată cu el o parte importantă a identității noastre naționale. Ce credeți că ne rămâne de la țăranul român?
– După ce «Muzeul Țăranului Român» a fost inaugurat, creatorul lui, marele pictor Horia Bernea, a spus un lucru uluitor: „Eu am făcut acest muzeu ca pe o icoană a țăranului român”. Lumea a privit la el cu destulă mirare, francezii au spus, chiar, că Horia Bernea este în curs de a elabora o nouă muzeografie, pentru că muzeul făcut de el rămâne un unicat. Ceea ce Horia Bernea a spus despre muzeul său presupune două lucruri. În primul rând, o anumită sfințenie a țăranului, pentru că asta reprezentăm în icoană – pe Dumnezeu și sfinții lui. Dacă nu ești sfânt, nu poți să fii reprezentat într-o icoană. În al doilea rând, expresia lui Horia Bernea presupune că țăranul român, generic vorbind, îl reprezintă pe Dumnezeu, ne spune ceva despre el. Acest fapt cred că este destul de evident pentru oricine este de bună credință.
– Și unde credeți că s-a păstrat această sfințenie a țăranilor noștri? În ce putem să o recunoaștem?
– În primul rând, în biserică. E clar că țăranul și biserica au fost una. În istoria noastră, nu au existat nici biserică fără țărani, nici țărani fără biserică. De altfel, noi avem date mai concrete despre poporul român, din momentul în care avem date concrete despre biserica lui. De aceea, tot ce s-a realizat genial în satul românesc, toate minunățiile pe care le putem vedea la Muzeul Țăranului Român sau la Muzeul Satului sau în orice loc din țară unde satele s-au mai păstrat nealterate, toate s-au făcut pentru că satul a fost impregnat în duhul bisericii, în jurul căreia s-a și constituit. Nu poți concepe o biserică românească fără țăranul român. Sfinții români pe care i-am canonizat și pe care îi canonizăm și astăzi au fost țărani. Mânăstirile noastre, care reprezintă o esență a bisericii, au fost de factură țărănească. Ceea ce este firesc, pentru că noi am fost o societate preponderent rurală. Eu cred că țăranul român nu este o clasă socială, ci o stare de spirit. Părintele Dumitru Stăniloae îi certa în «Telegraful Român» pe cei din vremea lui care aveau o atitudine disprețuitoare față de țăranul român, față de viața lui, considerată primitivă, față de neștiința lui, cei care îl considerau un om prost. Sigur, au fost și alții care i-au văzut strălucirea. Iar părintele Dumitru Stăniloae îi dojenea pe contemporanii lui din anii 30, spunându-le să înceteze să mai creadă că munca fizică, cu care se trudeau țăranii noștri tot timpul, te pune în imposibilitatea unei gândiri nuanțate cu privire la viață, la lume, la moarte sau la Dumnezeu. Dimpotrivă, spunea părintele, acest tip de muncă fizică îți lasă mintea mai liberă și, în felul acesta, ai timp să reflectezi, să te apropii cu inima și cu gândul de Dumnezeu. Acest lucru ni-l spun, de fapt, și viețile marilor sfinți sihaștri, care ce făceau? Ca să se poată ruga mai bine aveau, fiecare, o rucodelie, adică o anumită lucrare a mâinii, repetitivă, care, prin concentrarea pe o anumită acțiune, le elibera mintea spre rugăciune. De aceea, lumea țăranului român, a muncilor simple, care eliberau gândul, era o lume aproape de Dumnezeu și prin asta era o lume a lui Dumnezeu.
Nu l-am pomenit aici întâmplător pe părintele Dumitru Stăniloae. L-am amintit pentru că dânsul, marele teolog al secolului XX, care a conferențiat în marile centre universitare ale lumii, care coresponda și îi cunoștea pe marii teologi din țară și străinătate, rămăsese, în fond, un țăran, până la sfârșitul vieții lui: în vorbă, în toate. Dacă te uitai la mâinile lui, rămăseseră mâini de țăran. Vedeai în el noblețea țăranului nostru, care strălucea prin mintea și viața lui.
Să știți că eu nu vreau să idealizez. Sunt conștient că lumea țăranului nostru nu era o lume de sfinți, care nu mai păcătuiau și totul era perfect, făceau numai lucruri frumoase, bune. Nu. Nu cred că era așa. Dar chiar dacă lumea țăranului român nu era o lume de sfinți, ceea ce ei gândeau, cântau, făceau, trecea printr-un filtru colectiv, care decanta totul. În felul acesta, se transmitea din generație în generație doar ceea ce era excepțional de bun, de frumos, de apropiat de Dumnezeu, chiar dacă țăranii, în particular, nu mergeau toți la biserică și nu erau niște sfinți.
– O sită a binelui și frumosului…
– Da, întreg satul, care era strâns în jurul bisericii, funcționa ca un filtru care, în timp, lăsa să treacă doar lucrurile bune, frumoase. Era exact ca la băieșii care treceau prin site nisipul din albia râului și îl cerneau cu răbdare, până când din el rămânea numai aurul. Așa funcționa societatea țărănească față de valorile de tot felul, inclusiv cele morale, care deveneau implicite. Societatea românească a fost foarte diferită de cea protestantă, unde codurile morale au fost foarte aspre. Astăzi vedem unde au dus acele coduri severe, în partea cealaltă, într-o libertate a exceselor. Asta cred că este important să subliniem – anume că, dincolo de asemănările dintre popoare, că toți suntem oameni de la un capăt până la altul al lumii, a existat ceva deosebit în satul românesc. A existat un caracter personal al culturii noastre țărănești, un caracter pe care l-aș numi slăvitor. Adică, dorința țăranului român, spusă sau nespusă, era de a-L slăvi pe Dumnezeu. Și de aici, toată „nebunia” asta a lui, de a împodobi totul, orice lucru care îi cădea în mână. Un băț simplu este suficient pentru orice furcă de tors, nu ai nevoie de mai mult, e suficient să fie curat ca să îți faci treaba cu el, dar țăranii noștri nu se mulțumeau cu asta. Există furci împodobite extraordinar, în care sunt încrustate ore întregi de muncă și de gândire. Pentru că nu erau împodobite la întâmplare. Când țăranul își împodobea bățul pentru furca de tors, el medita la semnele pe care le sculpta. Trebuie să te gândești la Dumnezeu, ca să sculptezi cruci în lemnul furcii de tors. Și la fel făcea cu orice lucru care îi cădea în mână – cu pecetea pusă pe pâini, cu obiectele din casă, vase, veșminte, țesături. Lucrul ăsta ne arată că toată cultura țărănească a fost o cultură a Învierii. Pentru că Învierea înseamnă, până la urmă, o explozie de bucurie, de jubilare, de slăvire, înseamnă, până la urmă, slăvirea lui Dumnezeu. Și asta, în mijlocul suferințelor de tot felul! Toată lumea știe că istoria noastră nu a fost deloc ușoară – am fost atacați de peste tot, țăranii s-au apărat cum au putut, adesea otrăvindu-și fântânile și fugind în păduri, ca să-și găsească, la întoarcere, casele arse. Dar din asta el a zămislit această cultură a Învierii. Și gândiți-vă că toată această cultură extraordinară a țăranilor români a fost făcută pe lucruri extrem de perisabile – pe o coajă de ou, de pildă.
„Dacă ștergem satul, nu mai rămâne nimic”
– Cultura slăvitoare de Dumnezeu a țăranilor, cum spuneți așa de frumos, i-a molipsit pe mulți intelectuali români, generații la rând. Mulți și-au făcut din asta un crez…
– La noi, primul rând de intelectuali moderni a fost fie provenit din rândurile țăranilor, fie a avut foarte multă reverență față de țăranul român. Să ne gândim la discursul de primire în academie al lui Rebreanu sau al lui Blaga – care au fost dedicate țăranului român. Oamenii aceștia mari ai noștri au simțit moștenirea spirituală a satului, pe care au și valorificat-o. Pentru că, dacă ștergem satul nostru, nu mai rămâne nimic. Nici măcar biserica, pentru că biserica noastră, așa cum am spus, nu a existat decât în și prin sat. Această moștenire o putem prețui și o putem duce mai departe sau, ca niște fii risipitori, o putem pierde. Eu cred că noi am fost chemați, în momentul în care am intrat în contemporaneitate, să valorificăm moștenirea primită de la țăranii noștri. Și au fost zone și timpuri când am făcut asta, de pildă, în interbelic, cu stilul neoromânesc. Care ce face? Vine la începutul secolului XX și, pe fondul unei arhitecturi cu mijloace moderne, încearcă să pună o amprentă românească. Dacă lucrurile ar fi mers în această direcție, inaugurată de câțiva mari arhitecți (mă gândesc la Ioan Mincu, de pildă), nu am fi avut astăzi Bucureștiul acesta amărât. Astăzi, noi nu continuăm nimic din toată această moștenire. Țăranul român ne-a dat datele de identitate spirituală, care astăzi se pierd. Ca om, ca neam, trebuie să ai o identitate spirituală.
Icoanele țărănești nu pot fi copiate
– Țăranul român ne-a dat și un anume fel de sfinți, sfinții români pe care i-am canonizat au fost toți, la origine, țărani. Sunt figuri foarte diverse, de la simpli mireni, precum Moș Gheorghe Lazăr, ciobanul pelerin, până la monahi sihaștri culți, precum Ioan Iacob, pustnicul poet din Țara Sfântă. Prin ce credeți că sunt diferiți sfinții noștri țărani, față de sfinții altor neamuri ortodoxe? Au ei vreun specific?
– Eu cred, și nu numai eu, mi-au spus-o, de exemplu, și francezii convertiți la ortodoxie, că sfinții noștri români se disting de cei ai altor neamuri, printr-un extraordinar echilibru. Chiar și pustnicii noștri nu sunt extremiști. Nu-i vezi ca pe asceții occidentali sau din alte părți, mergând la extreme. Nu, sfinții noștri țărani merg spre Dumnezeu până unde pot să meargă. Au o familiaritate, aș spune chiar o prietenie cu Dumnezeu, care nu cere forme de exprimare duse la paroxism. Ei vorbeau cu Hristos, cum vorbim noi cu prietenii când le spunem cât de mult ținem la ei. Aș spune că Dumnezeu a fost foarte darnic cu noi, românii, pentru că ne-a dat daruri subtile, avem un fel de putere de a trăi smerit în istorie. Firescul acesta al nostru cred că se trage și din faptul pe care l-am remarcat deja – că biserica noastră românească era foarte aproape de sat, iar satul a fost foarte aproape de biserică. De aceea, pentru cei care au fost călugări, trecerea din lumea satului în lumea monahală nu a fost un salt extraordinar, ci o continuitate – când au venit în mânăstire, au adus cu ei în chilie și satul românesc, de la obiecte și datini și până la un anume fel de a vorbi cu ceilalți. Horia Bernea spunea că tot creștinismul satului românesc este foarte aproape de creștinismul primar, acea copilărie a creștinismului, în care era și ardoare, și mai puțină conceptualizare, și sinceritate, și multă bucurie. La începuturi, creștinismul a fost ca desenul unui copil, care nu e făcut după un program, e ceva spontan, copilul desenează cu multă bucurie, uneori și cântă atunci când desenează. Ei bine, tipul acesta de firesc și de candoare se poate vedea în toți sfinții noștri țărani.
Noi, astăzi, suntem obișnuiți, încă din școală, să învățăm multă teorie și apoi să punem toată această teorie în practică, cu un program, de-am ajuns să facem la fel și în biserică. Ca să facem ceva, orice, noi credem că trebuie să ne școlim! Or, școala te și îndepărtează de miezul lucrurilor, pentru că le pune în niște scheme și definiții. Pe când la sfinții noștri țărani, totul este simțire, intuiție și un contact cu lucrurile la rădăcina lor. E multă simplitate în legătura lor cu Dumnezeu, dar noi știm că și Dumnezeu este simplu. Iar ei și-au lucrat această simplitate, care s-a revărsat într-o cultură de o frumusețe uimitoare. Noi, și să vrem să ajungem la aceasta simplitate, și nu reușim, pentru că ne punem întrebări, ne împrăștiem. Dar, dincolo de această simplitate sau datorită ei, exprimarea culturală a credinței țăranului român este uluitoare. Pare ușor de copiat, la prima vedere, dar în realitate este imposibil. Poți să încerci să copiezi o icoană țărănească, dar nu-ți va ieși. E o simplitate care nu mai există în noi. Horia Bernea a făcut la Muzeul Satului o paralelă între arta țăranilor noștri și arta din primele catacombe creștine: pare naivă această artă, dar dincolo de această naivitate transpare un contact direct, puternic, cu Dumnezeu. În această artă a țăranilor noștri omul este, pur și simplu, în Dumnezeu. Și, încă odată, este în Dumnezeu în chip firesc. Nu vezi la ei un program de sfințenie, așa cum găsim la alții, cu o rânduială a rugăciunii care crește ordonat, de la o zi la alta, fie că îți vine sau nu să o faci. Nu, la sfinții noștri țărani, rugăciunea izbucnește spontan. Sigur că acum țăranul nostru s-a împuținat, dar încă îl mai găsești, dacă îl cauți, cât mai departe de zăpăceala civilizației. Undeva, încă a mai rămas ceva, o urmă, iar acea urmă e prețioasă, pentru cei care știu să o prețuiască. Cine nu știe, pace bună… Pentru mine, e o mare bucurie să merg și să privesc această lume țărănească. E ca atunci când am intrat pentru prima dată în Muzeul Țăranului Român, făcut de Horia Bernea. Am avut senzația că am intrat într-o biserică. El reușise să dea acest sentiment – că lumea țăranilor noștri a fost o lume cuprinzând biserica, și asta cred că ar trebui să știe orice român. Că ne tragem dintr-un spațiu spiritual sacru. Și trebuie să păstrăm acest duh și asta nu se poate decât în biserică.
Preluare: formula-as.ro / Autor: Cristian Curte
Costion Nicolescu este doctorat în teologie (la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint-Serge din Paris – 2006). Inginer proiectant (1969 – 1991). Cercetător ştiinţific în etnologie şi antropologie la Muzeul Țăranului Român (1991 – 2011).
Cărţi:
Spre o cultură liturgică (eseuri), Ed. Anastasia, 1999
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă – viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile, Co-editare a Muzeului Ţăranului Român cu editura România Creştină, 1999.
Cine se teme de Biserică? (eseuri şi articole), Ed. Christiana, 2002.
Riscul de a fi ortodox (interviuri), Ed. Sophia, Bucureşti, 2002.
Sufletul între rai şi iad – o viziune tradiţională românească asupra judecăţi particulare (cercetare), Ed. Vremea, Bucureşti, 2003.
Teologul în cetate – Părintele Stăniloae şi aria politicii (eseu + interviu), Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir – viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile, co-editare a Muzeului Ţăranului Român cu light&gabrielmedia, Bucureşti, 2004.
Elemente de teologie ţărănească (cercetare), Ed. Vremea, Bucureşti, 2005.
Bucuria convorbirii (interviuri), Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2006.
Chipul ca o catapeteasmă (studii şi eseuri), Ed. Sophia, Bucureşti, 2009.
Et in Athos ego / Muntele sfinţit (însemnări în urma unei călătorii), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010.
Hristos, Adăpostul, Veşmântul, Hrana, Doctorul şi Leacul omului şi al omenirii pe calea mântuirii (teza de doctorat), Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011.
Sarea Pământului – încrucişări, întâlniri, însoţiri – (portrete, prezentări, evocări), Ed. Doxologia, Iaşi, 2011.
Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii şi eseuri, Ed. Doxologia, Iaşi, 2012.
Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski (monografie), Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2013.
Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească (eseuri), Ed. Sophia, Bucureşti, 2014.
Părintele nostru Dumitru Stăniloae sau Viața ca teologie (eseuri), Ed. Meteor Press, București, 2015.
Părinți și icoane din Sfântul Munte, Ed. Meteor Press, București, 2015.
Stârniri. Pentru o cultură a Învierii (interviuri), Ed. Sophia, București, 2018.
Alte contribuții: texte apărute în volume colective, prefețe, editarea unui supliment de spiritualitate creștină «Alfa și Omega» (1992-1997), realizator de emisiuni radio (1996-1999) și de televiziune (la Pax TV – februarie-iunie 2005), numeroase apariții în presă cu articole și interviuri.
Anonimus • 06-03-2023, 12:00:35 • 751 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 14391 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri