Blogosfera

Despre localul Bolta Rece din Iași, G. Călinescu spunea în „Viața lui Mihai Eminescu“: „Bolta rece“ era o crâșmă de mahala, în dealul Sărăriei, așezată în pivnițele și hrubele nesfârșite și adânci ale unor case boierești dărâmate de mult, din care nu mai rămăseseră decât boltele subterane. Un grec, Amiras, făcuse în ele depozite mari de vinuri și prefăcuse ruinătura într-un loc de băutură, devenit curând faimos“.

Aici, se pare, s-au cunoscut Creangă și Eminescu, poetul sfârșind repede prin a-l aduce pe povestitor la ședințele Junimii, iar „Bolta Rece“ rămânând în continuare locul lor predilect de petrecere. Și tot G. Călinescu spunea: „Eminescu își adusese la „Bolta rece“ o cană anume, de sticlă roz riglată, cu capac de zinc, ca nu cumva aburul rece al băuturii să se piardă în văzduh“.

În anul 1873, poetul antijunimist M. Zamfirescu scrisese o bufonerie literară „Muza de la Bolta rece“, în care autorul, ironic, se întreba:

„Este oare Minunescu

Ce Egiptul a cântat?

Nu, acesta e Brumărescu

Tot ca el de nesărat“.

Un ecou editorial și publicistic al faimosului local ieșean l-a constituit efemera revistă „Bolta rece“, pe care Al. Cazaban a scos-o din 27 noiembrie până în 26 decembrie 1899. Un bătrân din Văratic, arhitectul Gheorghe Botescu, i-a relatat lui V. Firoiu o întâmplare cu Eminescu și avocatul Oswald Teodoreanu petrecută la „Bolta rece“:

„Eram de 15 – 16 ani, când cu prieteni de-o seamă cu mine am intrat într-o amiază, mânat de ei, la „Bolta rece“. În locantă, la o masă, era și domnul avocat Oswald Teodoreanu. Pe domnul avocat Oswald Teodoreanu (tatăl scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu) eu îl știam și din nume, dar și după figură, de la tatăl meu, din timpul când, grefier fiind la Tribunalul din Iași, îmi arăta avocații și judecătorii vremii. La un moment dat, cum masa noastră era pe lângă a dumnealui, am ascultat, fără de vrere, cum a trimis prin birtaș o sticlă de vin unui domn ce se așezase singuratic la o masă retrasă, pe după o cotitură a sălii. Birtașul a revenit însă curând, relatând că cel căruia i-a fost oferit vinul l-a refuzat cu hotărâre, fără supărare, dar nestrămutat în gestul său, cu lămurirea că el nu-l comandase și că nici ofrande nu primește.

Îmi amintesc că l-am văzut atunci pe domnul avocat Oswald Teodoreanu ducând el sticla cu vin, cu două pahare pe o tavă, spre masa bărbatului singuratic. Lumea aflată la „Bolta rece“ îl urmărea acum cu atenție sporită și, în liniștea ce se făcuse, s-a auzit ceea ce a spus:

— Vinul este de Cotnar, pe care numai oamenii de seamă sunt chemați să-l bea

— Eu nu mă învrednicesc la un asemenea vin, a răspuns personajul care-l refuzase. Vinul acesta e numai pentru domni.

— Da, așa este, vinul acesta e numai pentru domni, a replicat domnul avocat Oswald Teodoreanu, care nu cutezase să se așeze la masa celui căruia i se adresa, tratându-l cu vădită bună cuviință, dar numai doi domni au căderea să bea acest vin: Domnul Ștefan cel Mare al Moldovei și domnul Mihai Eminescu, luceafărul întregului nostru neam românesc.

…În picioare, cei de la celelalte mese au prins să bată din palme și să strige, ca într-un singur glas, într-un îndemn „Ura, vivat, să trăiască domnul Mihai Eminescu, cinstire lui și mândrie nouă“. Și amândoi bărbații s-au îmbrățișat și au ciocnit apoi paharele cu Cotnar, în voioșia celor de față, acolo la „Bolta rece“. Atunci, fiind atent la cele ce se petreceau, de la locul meu, i-am privit mai cu luare aminte pe eroii întâmplării și l-am recunoscut, de-ndată cu adevărat pe cel omagiat, că nu era altul decât bădița Mihai de pe strada Sfântul Neculai din Botoșani.

I. Negruzzi pomenește de „Bolta rece“ într-un alt episod legat de Eminescu: „Foarte caracteristic este că, deși trimis de jurnalul „Timpul“ pentru a scrie corespondența despre festivitățile din Iași, el nici măcar nu se duse să asiste la inaugurarea statuii, ci în timpul când mii și mii de oameni se grămădeau înaintea Palatului domnesc și ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la „Bolta rece“ cu un pahar de Cotnar“.

*** Eminescu și Oswald Teodoreanu la Bolta Rece, Almanahul Viaţa Românească, 1983

Și gazetarul C. Săteanu a rememorat în 1934 un episod pe care îl auzise despre o vizită a lui Eminescu la celebra cârciumă din Iași ce aparținuse fraților Simion și Panciu Amira.

„Puțini sunt aceia care își mai amintesc astăzi de acest vestit local care a fost poetizat într-un poem comic de către poetul Mihail Zamfirescu în satira sa, “Muza de la Burta Rece”, îndreptată în contra Junimii și mai puțin sunt aceia care știu că celebra “Bolta Rece” a fost proprietatea a doi maeștrii ai criticii literare: a lui I. Gherea și a lui Paul Zarifopol și administrată prin reprezentantul lor, defunctul profesor ieșan Xenophon Gheorghiu.

Faimoasa cârciumă a fraților Amira a fost atracția radicalilor lui Gh. Panu, a scriitorilor și artiștilor ieșeni… și locul de întâlnire și de fericire a lui Eminescu și Creangă și a boemei culturale din acea epocă. Localul atrăgea pe acești intelectuali, esteți și visători, nu numai prin selecțiunea celor mai nobile vinațuri, dar și prin ospitalitatea, unică în felul ei, a celor doi frați Amira, fervenți admiratori ai genialului poet.

Multe seri și multe nopți a pierdut Eminescu la “Bolta Rece”. “A pierdut” e un mod de exprimare… Eminescu se înălța pe sine însuși în singurătatea acestei cârciumi în care, fără îndoială, a plăsmuit multe profunde cugetări…

O scenă impresionantă despre o atare “noapte pierdută” de Eminescu pe o vreme de toamnă târziu și posomorâtă mi-a povestit-o poetul I.N. Roman.
Făceam amândoi plajă la Mamaia și vorbeam despre mișcarea culturală de odinioară, de marea și hotărâtoarea înrâurire a societății “Junimea” și, evident, am ajuns a discuta despre Luceafărul poeziei Române – Eminescu. Poetul Roman mi-a povestit următoarele: într-o dimineață mă trezesc cu profesorul și scriitorul junimist Miron Pompiliu care, foarte necăjit și aferat, veni la mine și-mi spuse:
— Vino repede cu mine la Bolta Rece… Am aflat că Eminescu stă de astă-noapte acolo.

Ne-am dus repede la “Bolta Rece”; în camera laterală în care se retrăgea de obicei singur sau cu un prieten, l-am găsit pe Eminescu în jurul unei măsuțe jucând cărți. Partenerii săi erau profesorul Vârgolici, Guță Gorovei, partizanul înfocat al lui Gh. Panu și fost secretar al gimnaziului “Ștefan cel Mare”, și un treilea, de care nu-mi amintesc.
Toți jucau cu atențiune și în dreptul fiecăruia, pe măsuță, se aflau câțiva lei… Numai Eminescu avea un pumn de lei, să fi fost vreo 50 – 60 de lei. Când am intrat, Eminescu ne-a primit cu zâmbetul său plin de blândețe și cu ochii săi plini de melancolie. Jocul continua. La un moment dat, profesorul Vârgolici (profesor de istorie la gimnaziul “Ștefan cel Mare”, nu Ștefan Vârgolici, profesorul universitar fruntaș membru junimist) se ridică spunând:
— Cu norocul tău, Eminescule, nu-i chip să lupt. Eu plec, să vină altul mai tare!

Poetul îl privi tăcut și plin de înțeles. Pe fața lui se imprimase o adâncă amărăciune și tristețe… Adresându-se îndată poetului Roman, îi spuse:
— Cunoști mausul? E un joc foarte plăcut și distractiv… Îl înveți ușor și… câștigi la sigur!
Aceste ultime cuvinte fură pronunțate cu o dureroasă ironie. Ce se întâmplase? Partenerii, prietenii devotați ai lui Eminescu, știind că poetul nu avea franc în buzunar, i-au avansat câțiva lei și s-au pus la joc, jucându-se intenționat ca toți să piardă și numai Eminescu să câștige; de aceea mai toți rămaseră lefteri, iar poetul avea dinaintea sa tot câștigul.

Nimeni nu bănuia că poetul a înțeles din primul moment această mașinațiune prietenească și atât de binevoitoare. Decepția lor a fost însă destul de mare când au văzut, din cuvintele pe care cu atâta tristețe Eminescu i le-a adresat lui Roman, că el a înțeles trucul celor trei tovarăși de joc, căzând într-o profundă melancolie…”
*** C. Săteanu, Lumea, iulie-septembrie 1934

Puteți citi și:

La Bolta Rece, localul de legendă al fraților Amira