Blogosfera

Principalele locuri de plimbare din București și din împrejurimile lui erau Băneasa, Șoseaua, Herăstrău, Filaret, Cișmigiu, Parcul Episcopiei, Parcul Sf. Gheorghe, Cotroceni, Pantelimon, Măgurele, Colentina, Mogoșoaia, Cernica și Pasărea. Băneasa era o pădurice situată la vreo 6 km de București, pe drumul spre Transilvania (…) și era cândva locul de întâlnire preferat al bucureștenilor care veneau să asculte cucul cântând pentru întâia oară, pretinzând că află în cântecul lui monoton secretele vieții personale. Dar pe atunci Bucureștiul era cu adevărat un oraș al bucuriilor și oamenii nu voiau decât să se distreze.

Aici, pe vremuri, în umbra deasă a pădurii Băneasa se desfășura un spectacol unic. Boierii bătrâni veneau în costumele lor somptuoase și pitorești, încălțați cu papuci din piele galbenă și botine de aceeași culoare, cusute de indispensabilii largi din cașmir roșu numit „ciachir”; purtau o hlamidă largă de mătase țipătoare, un spențer de cașmir împodobit cu blănuri scumpe; brâul și-l infășurau cu un șal luxos de care atârnau pumnalul încărcat cu aur și pietre prețioase; pe cap aveau comănace îmblănite sau un fes roșu de forma unui caic, pentru a fi în pas cu moda.

“Acum douăzeci de ani, când am sosit în Valahia, puteai vedea mulți boieri în vârstă îmbrăcați astfel. Tinerii purtau jambiere brodate ca arnăuții și un fel de tunică strânsă pe talie cu galoane de aur. Nici îmbrăcămintea femeilor nu era mai prejos în ceea ce privește bogăția și originalitatea. Peste părul felurit împletit așezau un ișlik din blană rară, de care prindeau un colier de diamante, fixat, la rândul lui, cu o agrafă din smaralde. Purtau încălțări cu vârful încovoiat și ciorapi ajurați, prinși cu jartiere cu panglici roșii. Culmea cochetăriei era să lași capetele acestor panglici să se vadă pe sub cămașa brodată, care ajungea până la gleznă. Deasupra unui anteriu larg din stofă puneau un ilic brodat cu aur. Cordonul era de-o bogăție nemaipomenită, închipuiți-vă o brățară care strângea mijlocul. Cămașa fină și transparentă, brodată elegant, dezvelea goliciunea sânului. Un colier, sau deseori o salbă, se odihnea, după vechiul obicei bizantin, pe pieptul lor..”, descria cronicarul Ulysse de Marsillac ținutele boierilor de acum 150 de ani.

În mijlocul pădurii se înălța cortul princiar din pânză albă, cu aplicații din stofă și ciucuri din mătase roșie; aici se odihneau boierii care ieșeau la plimbare. Pe tăpșan, dansurile nu mai conteneau. Oamenii din popor, amestecați în semn de înfrățire cu cei nobili, dansau hora (chorus-ul antic) după muzica lăutărească. Tinerii călăreți practicau un joc destul de periculos, care consta în aruncarea cu toată puterea a unor prăjini teșite la vârf numite djeret.

Alții, asemeni lui Tityr, ciobanul lui Virgiliu, cântau la umbra crengilor stufoase din diferite instrumente, dar mai ales la nai și tamburină. În sfârșit, peste toate zgomotele, răzbătea muzica domnească a orchestrei alcătuite din țigani musulmani îmbrăcați turcește, care cântau la clarinete, trompete, tobe mari îmbrăcate în stofă roșie, țambale, timpane și dairele.

Fragmentul face parte din “Ghidul călătorului prin București”, volum care a apărut în 1877.
Autorul, Ulysse de Marsillac (1821—1877), profesor și ziarist francez, s-a stabilit definitiv în România în 1854, după ce vizitase țara noastră în 1852. Impresiile primei sale călătorii au fost publicate într-o carte celebră în epocă nu numai la noi sau în Franța, ci în întreaga Europă: “De Pesth à Bucarest. Notes de voyage”, București, Tipografia Asociației muncitorești, 1869 (tradusă parțial în limba română și inclusă în antologia “Prin Țările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea”, 1984).

La București, Ulysse de Marsillac a fost profesor la câteva școli particulare și de stat, printre care și la Școala militară pentru care a și scris “Histoire de l’armée roumain” (1871). Celebritatea i s-a datorat de la frumoasa și bogata activitate publicistică desfășurată în calitate de redactor la ziarele Capitalei “Voix de la Roumanie” (1861—1866), “Journal de Bucarest” (1870— 1877) și ca director al nu mai puțin faimosului “Le Moniteur roumain” (1868— 1870).

Francezul s-a impus prin articolele, foiletoanele, paginile de jurnal, cronici ale vieții culturale românești, dovedindu-se a fi un foarte atent și profund cunoscător al culturii, artei și civilizației, al istoriei țării, un lucid, corect și obiectiv comentator al vieții politice. Prin cele două cărți ale sale, a oferit un tablou viu și pitoresc, amplu în detalii, scris alert și cu umor, al vieții publice și private a României epocii. “Ghidul călătorului prin București” este ultima sa carte și a apărut în 1877, anul morții lui, cu foarte puțin timp înainte de izbucnirea războiului pentru cucerirea independenței. Profesorul și gazetarul francez s-a stins în noiembrie 1877, la doar 55 de ani, la patru luni după moartea soției sale, lăsând orfană o copilă de numai doi ani.