Dilema lui Avram Iancu: națiune și acțiune vs. revoluție și idealuri
„Credem și vedem prea luminat că azi-mâine un element gigantic vrea să-și dea mâna peste noi și peste voi, care ne va îneca în scurt timp, încât nu vor rămâne decât urme din existența noastră. Amândouă părțile vedem că ne amenință pericolul, și încă apropiat, totuși nu ne putem înțelege. Nu știm din ce pricină pisma sau doar superbia își învârtesc sabia între noi și voi ca nici în ceasul agoniei să nu putem vorbi de aproape.”
Din scrisoarea adresată de Avram Iancu colonelului Jozsef Simonffy, iulie 1849
Pe măsură ce se apropie sărbătoarea națională de „1 Decembrie”, mă gândesc mereu cum se face că, în ciuda imenselor tensiuni sociale și geopolitice acumulate la început de secol XX, doar în parte stinse în „Marele Război”, s-a întâmplat totuși pentru români miracolul „Marii Uniri”. Așa am ajuns să scriu despre iosefinism și răscoala lui Horea[1], iar acum despre Avram Iancu. Nu vreau însă să anticipez.
„În deciziile sale privind problemele poporului român din Ardeal„, scria istoricul Zoltán Tóth[2], „Curtea și autoritățile aulice au avut mereu în vedere rolul compensator pe care îl putea juca această foarte numeroasă, dar înapoiată populație (la începutul secolului XVIII, n.m.) în raport cu rebelul element maghiar protestant”[3].
La fel, explică Tóth, erau folosiți și sârbii ortodocși (așezați în sudul Ungariei) de către Curtea de la Viena, dar care se bucurau totuși de privilegii imperiale, spre deosebire de românii din Transilvania, care au avut ghinionul de a fi națiune tolerată în principat, conform pactului „Unio trium nationum”, încheiat la Căpâlna, în septembrie 1437 între unguri, sași și secui – pact pe care din păcate „Diploma I Leopoldină” (1691) l-a confirmat.
Uniația, adică unirea unei părți a cultului român ortodox ardelean cu Biserica Catolică, începuse să ofere românilor o altă perspectivă către egalitate (pe care Diploma II Leopoldină de la 1701 ar fi putut să o întărească, dacă ar fi fost aplicată), la fel cum edictele lui Iosif al II-lea, privind toleranța religioasă (1782) și de desființare a iobăgiei (1785) dacă s-ar fi aplicat în litera lor, emanciparea națiunii române din Transilvania s-ar fi tradus în realitate la început de secol XIX. Dar nu s-a întâmplat așa…
PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX TRANSILVAN
Provinciile în care românii erau majoritari la mijlocul secolului XIX și erau incluse în Imperiul Austriac sunt ceea ce era numit atunci Marele Principat Transilvania, căruia i se adăugau Banatul, Crișana și Maramureșul, cele trei fiind cunoscute sub denumirea de „Partium”, care erau incluse în Ungaria. În 1850, rezultatele unui recensământ desfășurat în Marele Principat Transilvania arăta astfel: 1.225.619 români (59,4%), 536.843 maghiari (26%), 192.270 germani (9,3%), 78.884 țigani (3,8%), 15.606 evrei (0,7%), 7.687 armeni (0,4%) etc.
Prima jumătate a secolului XIX, a absolutismului imperial austriac girat de cancelarul Klemens Wenzel von Metternich, nu a oferit foarte multă libertate de opinie și pentru afirmare nu doar românilor, în continuare rămași într-o poziție de inferioritate în societatea transilvană, dar nici măcar reprezentanților stărilor: ungurii, sașii și secuii. Dieta, de exemplu, a fost reconvocată abia în 1834, după 23 de ani de inactivitate oficială.
În Dieta transilvană, în care românii erau cvasiinexistenți, se crease o majoritate a maghiarilor care se opunea Curții de la Viena și își dorea ca împreună cu Principatul Ungariei să formeze un singur stat – Regatul Ungar – desprins de sub dominația habsburgilor.
În tot acest timp, românii rămăseseră credincioși idealului lor imediat, de a se emancipa și ajunge în rând cu națiunile privilegiate. Episcopii greco-catolic – Ioan Lemeni și ortodox – Vasile Moga au continuat să trimită în acest sens petiții Curții Imperiale de la Viena (1834, 1837, 1842), cerând respectarea promisiunilor din 1701 și 1782.
Anul 1842 a fost an de încercare, pentru că Dieta transilvană majoritar maghiară a promovat pentru semnătură imperială proiectul de lege prin care limba oficială în provincie să fie cea maghiară. Proiectul de lege și crescândul naționalism maghiar din Ardeal a început să-i irite inclusiv pe sași[4], pastorul Stephan Ludwig Roth oferind o replică polemică legislatorilor din Dietă, totodată o invitație la intervenție din partea autorităților imperiale[5]:
„Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept oficială a țării nu e nevoie. Căci noi aveam deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea.”
În cele din urmă Ferdinand I de Austria a respins proiectul de lege privind limba oficială în instituțiile Principatului Transilvania în forma aprobată de Dietă în februarie 1848. Ar mai fi de semnalat și faptul că, în 1847, Dieta a revăzut textul legii din 1842 și a aprobat și o nouă versiune, care a adus limba germană alături de cea maghiară în publicarea textelor de lege și nu a mai reglementat o obligativitate de trecere a învățământului în limba germană la cea maghiară sau scrierea matricolelor bisericești în limba maghiară.
Evident, limba română a continuat să fie disprețuită de națiunile privilegiate. Dar cel mai greu a cântărit în ochii românilor transilvani noua lege a urbariului aprobată de Dietă în 1847, care au fixat noi sarcini iobagilor și jelerilor, majoritar români.
CANCELISTUL AVRAM IANCU VEDE ȘI ÎNȚELEGE PREABINE
În 15 martie 1848, izbucnește la Pesta o răscoală populară care a marcat începutul revoluției maghiare. Zece zile mai târziu, la Târgu Mureș, „canceliștii” maghiari și români se întrunesc și semnează un memoriu (ce fusese redactat în 22 martie) cu revendicări adresate împăratului de la Viena. Avram Iancu a participat la întrunire, alături de Papiu Ilarian și Samuil Poruțiu.
Papiu Ilarian a declarat la adunare: „Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul în care s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea de iobăgie să se îndeplinească fără nicio despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul…”.
Și Samuil Poruțiu a luat cuvântul: „… să nu se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!” Observațiile celor doi nu au fost luate în seamă și textul memoriului nu a cuprins punctul lor de vedere. Un cancelist ungur (Urházy) i-a replicat lui Poruțiu: „Domnia ta, concetățene Poruțiu, ești de acum ungur!”[6] Avram Iancu nu putea fi de altă părere decât cea a confraților săi și probabil atitudinea colegilor unguri l-a îndurerat profund.
Silviu Dragomir scria: „Avram Iancu trebuie să fi fost unul dintre tinerii care s-au frământat deosebit de intens în zilele acestor dezlănțuiri viforoase. El se arată cu deplină înțelegere față de aspirațiile poporului maghiar și crede că este în interesul ambelor națiuni să ajungă la un acord just. Convingerea sa intimă era că în Transilvania și în Ungaria maghiarii nu-și pot asigura existența și viitorul fără români, însă nici românii fără unguri”.
În 24 – 25 martie 1848, Simion Bărnuțiu redactează un manifest, numit „Provocațiune”[7], prin care se opune deschis ideilor revoluționarilor maghiari, de unire a Ungariei cu Transilvania:
„Ungurii chiamă pe ardeleni la unire, Clujul s-au dechiarat cu mare solemnitate, cum că vrea a se uni; așa vor face și secuii, poate numai sașii nu vor vrea. Dar românii ce vor face? De la deslegarea întrebărei acestea atîrnă viața sau moartea românilor. Aici se cade să-și deschidă ochii tot românul, că acum a venit tempul, cu care de se vor folosi bine, le vor dobîndi toate, iar de se vor folosi rău, le vor perde toate, și care le-au mai rămas, adecă-și vor perde naționalitatea și cu ea toate. (…)
Noi românii nu vrem până atunci despre unirea asta cu voi ungurii a vorbi, pînă cînd nu se va pune nația română iar la vrednicia acea politică, de care o ați desbrăcat voi ungurii, secuii și sașii. Voi ați făcut asupra nații noastre cum v-au plăcut, ați pus în Aprobatele voastre cum că românii, nația cea mai veche a Ardealului, e numai suferită, i-ați scos pînă în ziua de astăzi, de la toate deregătoriile cele mai înalte.
Toate cele mai grasă vi le-ați ținut vouă, de au ajuns vreun român la vreo deregătorie, pe acela l-ați făcut să-și lase legea sa, să se lepede de maica sa, care l-au născut, l-au aplecat – și de nația sa care l-au ținut la școale cu sudoarea ei pe sama voastră. Destul, mai încolo nu vreau a vă număra păcatele, ca să nu turburăm cu pomenirea lor sărbătoarea aceasta minunată a popoarelor care o au făcut Dumnezeu domnul popoarelor, să ne bucurăm, și să ne veselim într-însa.
Astăzi răsună cuvîntul cel dulce al libertăței în toate cetățile și mîne va răsuna în toate satele. Astăzi este ziua învierii popoarelor celor moarte! (…)
Mai deunăzi zicea ungurii: învățați-ne limba, apoi vom da drepturi. Auziți fraților, la idei sucite! Cine i-au împoterit pre ei ca să lege drepturile de limbă sau unire. Nu le credeți, vreau a vă înșela; răspundeți-le, proclamați pe nația română, lăsați-o în dieta Ardealului, prin reprezentanți aleși de români, după numărul nații noastre, lăsați pe români la județele comitatelor, districtelor, scaunelor și atunci vom vorbi și noi ca nație și voi ca nație.
Încă o dată fraților! Fără nație și republica e numai un despotism afurisit; ștergerea iobăgiei, nația română ca nație română, congres național în care să ne înțelegem mai întîi despre dobîndirea acestora. Nici mai mult, nici mai puțin – aceasta mai întîi, celelalte se vor adauge; fără aceasta și raiul e iad. Afurisit să fie în veci oricare român va îndrăzni a face vreo unire pînă nu va fi proclamată nația română, ca nație primită sensu politico. Poporul român de aceea nu va vrea a ști numai dacă se va primi nația, și se va șterge iobăgia, atunci vom fi odihniți și frați cu toți. Vivat natio romano!”
În aprilie 1848, Aron Pumnul redactează apelul pentru o mare adunare națională la Blaj. În Duminica Tomii (30 aprilie) se întrunește o primă adunare, care fixează pentru 15 mai 1848 data Marii Adunări, fixând locul pe Câmpia Libertății de la Blaj. În ziua fixată, Avram Iancu sosește la Blaj, la adunare, în fruntea a zece mii de moți organizați în cete și conduși asemeni unor formațiuni militare. Mulțimea este impresionată și îi aclamă.
La Blaj, națiunea română se proclamă de sine stătătoare și se cere Dietei să nu supună la vot moțiunea de unire a Transilvaniei cu Ungaria, până când românii nu vor fi reprezentați conform cu ponderea lor, iar delegații români nu vor participa la dezbateri. Proclamația de la Blaj nu este luată în considerare de majoritatea maghiară, după cum se știe, iar în 29 mai 1848 Dieta votează unirea dintre Transilvania și Ungaria.
Atitudinea ungurilor transilvăneni, de dispreț față de idealurile și drepturile românilor majoritari, va crea un clivaj național în urma căruia, peste ceva mai mult de un an, va avea de câștigat Viena, parțial și Budapesta, în timp ce românii vor avea din nou cel mai mult de pierdut.
Blaj, Câmpia Libertății, 15 mai 1848. Sursa: Wikimedia
REVOLUȚIE, DAR ȘI DISOLUȚIE
A fost sau n-a fost revoluție pentru românii din Transilvania? Întrebarea nu este simplă și nu știu ca istoricii să fi răspuns satisfăcător la ea, pentru că la mijloc se află miza emancipării naționale a românilor ce nici astăzi nu poate fi trecută cu vederea, așa cum nu a putut fi exclusă nici în epocă.
Faptul că românii din Transilvania s-au opus – inclusiv prin rezistența armată a moților din Munții Apuseni condusă de Avram Iancu și ceilalți prefecți – programului revoluționarilor maghiari care căutau nu doar să creeze o republică, ci și un stat maghiar, fără să țină cont de dorințele celorlalte națiuni existente între granițele nou proiectatului stat, a fost etichetat în epocă și ulterior ca fiind reacționar, servind intereselor imperiale ale Vienei.
Avram Iancu însuși a fost considerat un instrument al reacțiunii, pentru că nu s-a ridicat la înălțimea idealurilor revoluționare ale vremii, opunându-i o viziune îngustă, conservatoare, care a servit de minune scopurilor imperiale ale Curții de la Viena.
Să observăm, totuși, că Marea Adunare de la Blaj, din mai 1848, a generat instrumentarul revoluționar național românesc în Transilvania, prin votarea programului în 16 puncte numit „Petiția națională” și crearea organului conducător, și anume a „Comitetului Național”, cu sediul la Sibiu, avându-l ca președinte pe episcopul ortodox Andrei Șaguna.
În ceea ce privește „Petiția națională”[8], din care redau mai jos câteva dintre cele 16 puncte, nu putem să nu observăm că programul național românesc revoluționar intra în evidentă coliziune cu cel maghiar, care își propusese simultan ruperea de imperiu și crearea unei republici, dar și anexarea teritoriilor locuite de maghiari, chiar dacă aceștia nu erau majoritari (cazul Principatului Transilvaniei) și asimilarea membrilor celorlalte națiuni existente acolo în cadrul națiunii maghiare (așa cum anticipase cancelistul Urházy).
Programul revoluționar de la Blaj, citit adunării de August Treboniu Laurian și aprobat zgomotos și unanim de românii adunați pe Câmpia Libertății, prevedea printre altele:
„1.Națiunea română, răzimată pe principiul libertății, egalității și fraternității, pretinde independența sa națională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.
2.Națiunea română pretinde ca beserica română, fără distințiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).
3.Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.
4.Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță. (…)
7.Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.
8.Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.
9.Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.
10.Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români. (…)
13.Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere). (…)
15.Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.
16.Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.”
După a treia mare adunare de la Blaj, din septembrie 1848, Comitetul Național a început organizarea revoluționară a românilor, constituirea instrumentelor auto-guvernării prin formarea prefecturilor și legiunilor, proces în care s-au remarcat Avram Iancu și ceilalți tribuni: Alexandru Bătrâneanu, Axente Sever, Ioan Buteanu sau Simion Balint.
În Munții Apuseni Avram Iancu a înființat un „Consiliu de Război”, pentru a putea organiza rezistența armată în fața asalturilor trupelor maghiare, mai ales după ianuarie 1849, când o parte a trupelor revoluționare maghiare ale generalului (de origine poloneză) Josef Bem încearcă să ocupe teritoriul din Munții Apuseni pe care guvernul revoluționar condus de Guvernatorul Ungariei, Lajos Kossuth, nu îl controla încă.
Josef Bem încearcă să evite luptele cu românii și emite, în 14 martie 1849, o proclamație prin care îi cheamă pe români la încetarea ostilităților și unirea revoluționară cu maghiarii în scop comun, dar comisarul civil László Csányi (cel care conducea „tribunalele de sânge”) a refuzat orice armistițiu și înțelegere și planul lui Bem a căzut.
Trupele maghiare și-au continuat ofensiva și în mai 1849 au reușit să intre în Abrud, unde îi capturează pe Ioan Buteanu și Petru Dobra (care sunt executați), dar au fost ulterior respinși, la fel și în iunie 1849, când ofensiva în Apuseni a lui Kemény Farkas a eșuat, după care în iulie a eșuat și ofensiva lui Vasvári Pál, în fața moților conduși de Indrei Roșu și Nicolae Corcheș.
Din iunie 1849, armatele imperiale austriece și două armate țariste intră în Transilvania pentru a zdrobi armata lui Josef Bem și revoluția maghiară. Lajos Kossuth este constrâns să caute soluții, dar chiar și în aceste momente se considera încă destul de stăpân pe situație încât să nu accepte niciuna din cererile formulate de revoluționarii români și să încerce să înfrângă rezistența condusă de Avram Iancu.
Eforturile diplomatice ale lui Nicolae Bălcescu, care a încercat să medieze între liderul rezistenței armate din Apuseni și Guvernatorul Ungariei nu au găsit teren fertil decât pentru o convenție de non-combat, la care s-a ajuns în iulie 1948, pe fondul votului (tardiv) din Parlamentul Ungariei care a adoptat „Legea naționalităților”; prin înțelegerea de non-combat, Avram Iancu a adoptat o poziție neutră față de armatele maghiare, însă a fost o chestiune de timp până când acestea au fost învinse de trupele Vienei și ale țarului.
Kossuth a demisionat din funcție în 11 august 1849, cedând puterea generalului Artúr Görgei, care a capitulat la Arad în fața rușilor. Așa cum Avram Iancu anticipase în scrisoarea sa către colonelul Jozsef Simonffy, restaurația imperială avea să se îndrepte punitiv și împotriva liderilor revoluționari români: Axente Sever a fost arestat în 6 septembrie 1948, iar Avram Iancu în 15 decembrie același an, dar a fost eliberat de mulțime.
DRUMUL SPRE LIBERTATE ȘI SACRIFICIUL LUI AVRAM IANCU
În 8 iunie 1867, pe baza „compromisului austro-ungar”, imperiul devine dual (primește și o nouă constituție în decembrie, același an). „Compromisul” permite realizarea aspirațiilor naționale ale maghiarilor, sub forma unui regat în a cărui componență intră și Transilvania, evident fără ca românii sau alte națiuni să fi fost consultate.
În februarie 1850, câteva zeci de fruntași români, inclusiv Avram Iancu, sunt înștiințați că au fost decorați de Curtea de la Viena. Avram Iancu refuză să își ridice însemnul și este convocat la sediul poliției, unde declară că refuză distincția până când națiunea română nu va fi distinsă prin „împlinirea promisiunilor”.
Avram Iancu va continua să sfideze puterea imperială, pe măsura dezamăgirii pe care a trăit-o văzând cum lupta cu ungurii a ruinat fereastra istorică de oportunitate atât pentru idealul național românesc, cât și pentru cel revoluționar maghiar. În februarie 1851, Avram Iancu face parte dintr-o delegație care depune un memoriu la Curtea de la Viena, alături de Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu, dar sunt expulzați din capitala imperială.
În vara anului următor, când împăratul Franz Joseph vizitează Apusenii, Avram Iancu refuză să dea curs oportunității de a fi primit în audiență. O lună mai târziu, în august 1852, este arestat și încătușat pentru că a condus o revoltă a moților împotriva unei acțiuni de delimitare a proprietăților asupra pădurilor din Apuseni, în detrimentul țăranilor români.
Trăiește o umilință care-i provoacă un acces de furie și autoritățile consideră că Iancu „și-a pierdut mințile”. Este eliberat după puțin timp, dar nu-și va mai reveni niciodată din decepție și profunda deprimare.
Sunt însă convins că a înțeles pe deplin semnificația compromisului austro-ungar din 1867 și a considerat probabil din nou că și-a irosit viața și speranțele într-o luptă pe care nu avea cum să o câștige. Cu toate acestea, a devenit un erou marcant, simbolic, pentru cauza națională a românilor din Transilvania.
La moartea sa, în 13 septembrie 1872, la ceremonia de înhumare sub gorunul lui Horea de la Țebea, plaiurile largi erau pline de zeci de mii de moți veniți să se închine eroului cel asemenea unui zeu coborât din imemoriale și antice vremuri pline de glorie, o imagine a lui Avram Iancu care nici astăzi nu este câtuși de puțin știrbită.
Avram Iancu a devenit astfel efigia libertății naționale a românilor din Transilvania și piatră de fundament al miracolului și energiei care a făcut posibilă Marea Unire.
[1] https://www.contributors.ro/l-a-folosit-iosif-al-ii-lea-pe-horea-ca-pe-un-pion-impotriva-conservatorismului-nobiliar-maghiar-din-transilvania/
[2] Tóth Zoltán, născut în august 1911 la Vrsac, în Banatul Sârbesc, decedat în 25 octombrie 1956, în timpul Revoluției Maghiare Anticomuniste
[3] Din Tóth Zoltán – „Primul secol al naționalismului românesc ardelean, 1697 – 1792”
[4] Sașii păstrau privilegiul de la 1791 a purta corespondență administrativă sau în materie judecătorească în limba latină, dar în limba liturgică aveau obligația ca, în 10 ani, să treacă la limba maghiară la fel și în învățământ
[5] Marea istorie ilustrată a României și Republicii Moldova. Editura Litera, 2018
[6] Silviu Dragomir – Avram Iancu
[7] https://www.buletindecarei.ro/2014/03/exclusivitatemanifestul-lui-simion-barnutiu-provocatiune-24-25-martie-1848-sibiu.html
[8] https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adunarea_Na%C5%A3ional%C4%83_de_la_Blaj
Contributors • 27-11-2022, 00:00:07 • 878 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 23624 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri