X

Despre presa ungurească și românească antebelică și interbelică din Valea Jiului

„Această Vale-Jiului din nou s-a transformat în Valea Plângerii. Din nou, s-a năpustit asupra nenorociților lucrători groaznica și crâncena necruțătoare moarte, care, prin nesimțul ei și prin cruzimea ei, cu ghearele de foc au trimis dintre ai săi pe 82 de capi ai familiilor, care familii au rămas pe drumuri fără ajutor, fără sprijin, iar sutele de copilași azi plâng goi și desbrăcați, flămânzi și săetoși, căci cei ce să îngrijea de ei, în 27 Aprilie a.c. la ora 12,15 minute au trecut din viață, la moarte.”

„Graiul Muncitorimei”, Lupeni, 30 aprilie 1922 – Despre accidentul de la mina „Aurelia”

Valea Jiului era un spațiul liniștit, o vale împădurită și tranzitată de un drum comercial peste Carpați, loc de pășune și casă a momârlanilor. În 1773, împăratul Iosif al II-lea își face drum prin zonă, trece Carpații spre Muntenia și se întoarce, apoi își notează în jurnal: Valea, prin care Crivadia este tăiată în două, este acoperită destul de mult de pădure, iar la capătul acestei văi, pe partea stângă, s-a găsit și s-a săpat o culme în care s-a descoperit huilă, care însă nu valorează prea mult într-o țară bogată în lemn[1].

Lipsă de viziune? Nu neapărat. Industrializarea forța schimbări peste tot în Europa și, spre sfârșitul secolului XVIII, dar cu certitudine la început de secol XIX (după înfrângerea lui Napoleon), Imperiul Austriac a înțeles că, dacă vrea să rămână o putere, așa contingentată cum este în centrul continentului, trebuie să se fortifice economic. Iar economia însemna industrie și comerț, deci cărbune, fier și căi ferate, plus transporturi fluviale și navale.

Brusc, (și) Valea Jiului capătă importanță, pentru că huila ce putea fi exploatată aici era și cocsificabilă, iar minele de fier de la Teliuc și Ghelari, ca și oțelăriile din zona Hunedoarei nu foarte departe. În 1870, la Petroșani ajunge și calea ferată dinspre Simeria, iar în 1892 se dă în folosință calea ferată Petroșani – Livezeni – Lupeni. Comunele se dezvoltă rapid: Petroșani, Petrila, Livezeni, Iscroni, Aninoasa, Vulcan, Dealu Babii, Coroiești, Lupeni, Bărbătenii de Sus, Uricani, Câmpu lui Neag.

În 1818, scrie jurnalistul Marian Boboc[2], Petroșaniul avea 233 de locuitori înregistrați. În 1869, cu un an înainte să fie dată în funcțiune calea ferată dinspre Simeria, erau înregistrați 1728 locuitori, iar în 1890 erau deja 3774 locuitori. Din aproape nimic s-a constituit o comunitate și la fel s-a întâmplat cu toate comunele din lista de mai sus.

Explozia urbană era direct legată de dezvoltarea accelerată a mineritului, iar locuitorii erau migranți, aduși aici de peste tot din imperiu de mirajul câștigurilor salariale și promisiunea unui trai mai bun: maghiari, români, germani, cehi, slovaci, italieni și așa mai departe. După 1867, administrația comunelor va ține de Regatul Ungariei și va fi complet maghiarizată; Valea Jiului devine un pol industrial important al imperiului dual.

Comunitățile nou constituite s-au afirmat în curând ca fiind moderne și sofisticate; chiar dacă muncitorimea era baza, existau aici cadre tehnice (ingineri, maiștri) cu educație tehnică serioasă, negustori, funcționari, antreprenori, institutori și profesori, medici, cler (catolici, reformați, ortodocși uniți și ortodocși, cultul iudaic) care consumau cultură. Pentru ei s-au înființat cluburi (casine) și biblioteci (case de citire) și s-au construit săli de spectacole.

Din 1887, s-a pus problema că trebuie să existe și presă locală. Profesorul Mircea Baron trece în revistă primele apariții de publicații din Valea Jiului, cu primul ziar tipărit într-un singur număr – „Zsilvölgyi” (Jilvoldghi, fonetic[3]), pentru că, cel mai probabil, nu s-a găsit finanțarea necesară pentru ca publicația să devină periodică.

Au urmat: în 1897, „Petrozsény és Vidéke” (Petrojehni ehș Videhke); în 1909, „Zsilvölgye” (Jilvoldghe), care a reapărut un timp și în 1918; în 1911, „Zsilvölgyi Iskola” (Jilvoldghi Ișcolo); în 1914, „Szinpad” (Sinpod) etc. Este cumva de înțeles că primele încercări de publicare de presă să fie maghiare și ca publicațiile de limbă română să apară mai târziu, dată fiind situația din Ungaria și din Imperiu la acel moment.

Publicația Zsilvölgyi, 1887. Sursa: Mircea Baron

Acel prim ziar din 1887 – Zsilvölgyi, adică Valea Jiului -, explică Marian Boboc, a fost inițiat de un grup de entuziaști, al cărui lider a fost Nagy Miklós, care a și scris cuvântul înainte și s-a semnat ca redactor șef. Motivația apariției publicației, așa cum o vedea Nagy Miklós în articolul de deschidere era următoarea:

„Dezvoltarea vieții culturale, îndrumarea cu atenție a noilor veniți, construcțiile, problemele muncitorilor, atragerea întreprinzătorilor și a comercianților, fabricile și minele din zonă, problemele comunității, viața socială și diverse alte probleme care presupun găsirea de răspunsuri la întrebările populației Văii Jiului, soluții pentru un trai mai bun, pregătirea unei baze corecte de dezvoltare viitoare, toate acestea presupun o dezbatere publică, deschisă.

O parte a intelectualității locale realizează deja rolul ziarului în susținerea problemelor lor, de asta ne-am dat seama că multe voci, din diverse zone, s-au auzit cerând înființarea unui astfel de ziar.”

Ziarul Zsilvölgyi a fost tipărit la Arad și de difuzarea sa, respectiv de încasarea abonamentelor ar fi trebuit să se ocupe, prin contract, firma petroșăneană Stern & Pick. Chiar dacă a apărut un singur număr, un exemplar s-a păstrat și este astăzi expus la Muzeul Mineritului din Petroșani.

În 1896, scrie profesorul Mircea Baron, un comerciant din Petroșani, pe numele său Figuli Antal, își deschide o tipografie și decide să editeze un ziar – Petrozsény és Vidéke, adică Petroșani și împrejurimi -, care apare din 1897 și până în anul 1909. Redactor șef al publicației era Zádory Károly, care în editorialul „Săptămânalul” din primul număr scria (conf. Marian Boboc):

„Petroșani și împrejurimi a luat naștere din viața cotidiană tot mai activă și își dorește să se implice în viața comunității locale, care îi va valida utilitatea. A apărut ca o nevoie a comunității și asemenea unui muncitor harnic și discret, își propune să facă față cu cinste rolului pe care și-l asumă.

Nu iese la rampă cu pretenții foarte mari și nu face promisiuni sforăitoare. Activitatea ziarului este dedicată binelui comunității. Va fi oglinda evenimentelor de interes public, pe care vi le vom prezenta detaliat. Prezentarea adevărului va fi arma noastră principală, sprijinirea vieții culturale va fi unul dintre scopurile noastre. Onorabilii noștri jurnaliști intenționează să pună umărul la dezvoltarea comunității noastre.”

În comuna Vulcan apare în anul 1916, cu implicarea preotului greco-catolic dr. Nicolae Brânzeu (parohia Coroiești – Vulcan), o revistă de limbă română cu tematică religioasă – „Calea Vieții”. Potrivit lui Mircea Baron, ideea publicației apăruse cu doi ani înainte, în 1914, atunci când Nicolae Brânzeu a început să caute în Ardeal și Banat susținători care să sprijine o colectă, prin care să se ajungă la constituirea unei societăți anonime cu capital de minim 120 de mii de coroane, al cărei scop să fie editarea unei publicații creștine de limbă română.

Preot doctor Nicolae Brânzeu. Sursa: Wikimedia

Conform lui Marian Boboc, preotul doctor greco-catolic Nicolae Brânzeu s-a născut în Valea Jiului, la Vulcan, în 17 august 1883 și și-a încheiat viața la Lugoj, în decembrie 1963. În timpul vieții, Nicolae Brânzeu a avut o aplecare deosebită pentru publicistică fiind director, redactor sau colaborator al peste 14 publicații.

Calea Vieții urma să apară în opt numere din ianuarie și până în august 1916 la Vulcan. O parte din numerele publicate au fost tipărite la tipografia „Moderna” din Orăștie. Formatul era la început de 16 pagini, dar ajunsese la ultimele numere publicate la 32 de pagini.

Alături de preotul Nicolae Brânzeu, la materialele publicate în revistă au contribuit călugării mânăstirii Prislop (situată pe dealurile dintre Hațeg și Hunedoara), unde se constituise o adevărată echipă redacțională; de menționat, totuși, că revista a fost deschisă și materialelor semnate de colaboratori mireni.

Așa cum observă profesorul Mircea Baron, publicarea Căii Vieții a dovedit că în Valea Jiului exista la acel moment un nucleu de intelectuali români capabili să-și asume o misiune publicistică și, totodată, un act cultural-educativ.

Un caz interesant este reprezentat de publicația Zsilvölgye (în traducere tot Valea Jiului) care a apărut antebelic între 1909 și 1914, după care reapare în 16 noiembrie 1918, în contextul frământărilor din Transilvania ce au premers Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată cu reapariția, ziarul primește și un subtitlu: „Szociálista köztársasági” (Socialișto coztarșoșaghi), adică Ziarul Republicii Socialiste și un motto: „Ungaria va fi socialistă sau nu va fi deloc”.

Conform lui Mircea Baron, Zsilvölgye din 1918 l-a avut ca proprietar și redactor pe preotul unitarian Kiss Károly și a avut patru apariții, fiind tipărit la tipografia Hirsch Samuel din Petroșani. Marian Boboc publică o traducere a cuvântului înainte semnat de Jószi Oszkár, un text ce reproduce o atmosferă a anului 1918 pe care nu o putem regăsi în cărțile de istorie (are și publicistica meritele sale):

Tot ceea ce voi scrie va fi închinat dreptății și va fi în concordanță cu principiile Republicii Socialiste. Voi avea ca prioritate interesele muncitorilor. Voi sluji pentru menținerea ordinii publice. Cu cinste și conștiință nu voi mai prezenta alt program. Cei care doresc să-și pună la bătaie energia în slujba vieții de zi cu zi, cei care doresc să contribuie la menținerea ordinii publice și a noii orânduiri, cei care doresc să ne construim o comunitate cinstită pe ruinele celei vechi, sunt bineveniți alături de noi.

Un articol este dedicat chestiunii „sfatului popular”, structură a autoguvernării locale:

„Sfatul popular român, în data de 24 aprilie, a solicitat, sub semnătura Sfatului popular maghiar din Petroșani, colaborarea intelighenției locale în cadrul Sfatului popular maghiar ca să-și guverneze propria comunitate. În luna a șaptea deja erau și ei constituiți cu un număr de 17 membri ordinari și 4 membri cadre militare, care sub conducerea locotenentului Moga alcătuiesc comitetul militar al Sfatului popular român. La înființarea sfatului popular frățesc au venit cu următoarea solicitare: Sfatul popular maghiar să numească 2-3 membri care să participe la lucrările Sfatului popular român. Iar câțiva membri ai Sfatului popular român să fie incluși în Sfatul popular maghiar. Această colaborare frățească și pașnică există și în prezent, și de atunci am avut deja trei ședințe comune la care au participat toți membrii de la ambele organizații.”

Doctorul Dominic Stanca este ales de Marian Boboc să descrie atmosfera din Valea Jiului din anii 1918 – 1919, făcând apel la consemnările sale cuprinse în capitolul „Republica diamantelor negre”, din volumul de memorialistică publicat de medicul clujean în 1935 sub titlul „Între două fronturi (1914-1918)”.

Trebuie spus că, potrivit doctorului Dominic Stanca (sr.), „Republica diamantului negru” a fost denumirea pe care i-a dat-o Văii Jiului Sfatul Muncitoresc Revoluționar, constituit în 1918 din cele două mișcări de esență socialistă, una ungurească și a alta românească, ambele bazându-se pe câte o gardă înarmată, care să păstreze ordinea în comunitățile lor și în zonă.

Medicul Dominic Stanca, delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiul mai mic al preotului petroșănean Avram Stanca (figură legendară a românilor din Valea Jiului) și al Ioanei Chirca, s-a născut la Petroșani în 4 octombrie 1892. Dominic (sr.) este fratele lui Sebastian și al lui Constantin Stanca, dar și tatăl actorului Dominic (jr.) Stanca și unchi al dramaturgului Radu Stanca.

Sursa: Wikimedia

Am să extrag din fragmentele ce i-au reținut atenția lui Marian Boboc câteva pasaje care reproduc atmosfera din Valea Jiului în anul în care ostilitățile din Marele Război se încheiaseră, deși recunosc sincer că tare mi-e dificil să aleg ce anume să reproduc aici și ce să las deoparte dintre amintirile puse pe hârtie de Dominic Stanca:

•”În 12 Noemvrie începem pertractări cu armata lui Mackensen care vrea să se retragă din Muntenia prin pasul Surducului. După câteva zile de pertractări cădem de acord și începe marșul Germanilor. Cu capul plecat și trist se retrag unitățile germane. Soldații victorioși ai Drangnach Osten-ului acum se reîntorc fără cuvânt și frânți, rezistența uimitoare germană s-a frânt și ea. Merg încă în șiruri bine închegate și disciplinați. Trec peste teritorii aflate în flăcări, jur-împrejur înconjurați de dușmani, chiar și camaradul de ieri – ungurul – s-a transformat în dușman. Așa se retrage militarismul german atât de victorios și de temut înainte și pe care nu l-a putut nimici grozăvia celor patru ani de război.”

•”În 17 Noemvrie un detașament de jandarmi unguri sosește, pe neașteptate, cu un tren blindat în Petroșeni ca să ne intimideze. Jandarmii turmentați de băutură, decorați cu panglici tricolore ungurești străbat piața orașului înarmați până în dinți, căutând pe ofițerii gărzii românești ca să-i omoare. În piață se ciocnesc cu un grup de muncitori, pe unul dintre ei îl bat strașnic lăsându-l în nesimțire, aproape mort și plin de sânge.

Mobilizăm la moment ambele gărzi. Sfaturile intră momentan în acțiune. Sirena minelor din dealul Dâljei sună strident, dând alarma. Minerii aleargă cu târnăcoape și cu ciocane ca să-și apere frații. Jandarmii s-au retras în gară. Trenul blindat e garat pe linia a doua, în fața lui mitraliere gata la comandă. De prin deschizăturile vagonului blindat țevi de mitraliere privesc în afară.

Două puteri stau față în față. Peronul geme de mulțimea înfuriată. Sosesc și gărzile în pas alergător, iar dinspre Grausam altă mulțime de muncitori vine fugind în gară. O enervare generală. (…) În învălmășeala aceasta apare preotul Duma, care cu vocea lui aspră și puternică liniștește mulțimea agitată și înspăimântată.

Între timp începem tratative cu comandantul detașamentului de jandarmi și cădem de acord ca trenul blindat să plece imediat spre Deva. Trenul pleacă apoi uruind în noapte, acompaniat de înjurăturile și fluierăturile mulțimii înfuriate.”

•”În seara următoare suntem chemați urgent la telefon de către șeful stației Livezeni: E revoluție în satul Livezeni! – ne strigă speriat șeful gării. (…) Sărim cu toții. Alarmăm garda, încălecăm și pornim în goană spre satul Livezeni. Dinspre gara Livezeni se aude un răpăit de arme, explozii de grenade. Suntem neliniștiți. Cum dăm cu caii gâfâind pe podul Sălătrucului, în colonia de țigani vedem o mare fierbere. Sărim din șa și ne repezim între oamenii care țipă.

-Ce-i aici? – întreabă sublocotenentul Salcă către țiganii îngrămădiți într-un șanț, în dosul bordeielor.

-Ce să fie Domnule, – zice liniștit un vlăjgan de țigan, iacă le arătăm muierilor și copiilor cum a fost războiul. Să știe și ei ce-am făcut pe front.

În capul satului Livezeni, în dosul gării, de ambele părți ale Jiului s-au stabilit înainte cu vreo treizeci de ani mai multe familii de țigani nomazi, făcându-și și ei rosturi: câte un bordei, un atelier de troace și linguri, potcovării. Acum cei veniți acasă de pe front și-au adus și armele cu dânșii, unul a adus o mitralieră, alții grenade de mână, așa cum făceau aproape toți soldații descompusei armate austro-ungare. Țiganii reîntorși de pe front, cu trofeele aduse cu dânșii, nu s-au putut răbda să nu-și arate vitejia în fața celor de acasă.

Cum s-a lăsat seara, s-au pus pe lucru. Au adunat țigănia și au simulat un atac al inamicului, trăgând cu mitraliera, cu armele și aruncând grenade, însoțite de urletele nebune de hura…, hura…, așa cum se făcea pe front. Tocmai atunci trecea trenul de persoane spre Livezeni. Gloanțele sâsâiau deasupra trenului, încât conductorul trenului, speriat, a oprit garnitura și a întors trenul la Petroșeni, în credința că populația s-a răzvrătit.

Asta a fost revoluția din satul Livezeni! Care a băgat în groază populația orașului Petroșeni. (…) Între timp a sosit și garda înarmată. Vaete, țipete străbat în noapte. Țiganii disperați se pun în genunchi și cer iertare.

-Domnule Locotenent -, zice bătrânul Lingurar, către locotenentul Moga, noi n-am făcut nici un rău, iacă am făcut numai o petrecanie și noi. De ce să ne spânzurați?

-Asta-i petrecanie!? – le strigă locotenentul. Ați oprit trenul și ați băgat în sperieți populația orașului. Încolonați-vă patru cu patru! – strigă sublocotenentul Salcă. Repede! Că n-avem vreme de pierdut (…). Țiganii încolonați, cu armele în spinare, unii cu iatagane vechi, sunt conduși în oraș, prin care sunt plimbați pe strada principală – în hazul populației, care acum s-a liniștit.

Noaptea ținem țiganii în cazarma gărzii și numai dimineața îi eliberăm, după ce îi dăscălim să nu mai facă astfel de petrecanii. Țiganul cu mitraliera rămâne benevol în gardă.”

În 1922, apare prima publicație bulevardieră din Valea Jiului (ceea ce astăzi numim tabloid), o publicație bilingvă, în limba română și maghiară – „Curierul Văii Jiului” / „Zsilvölgyi Futár” (Jilvoldghi Futar) – avându-i ca redactori pe Teodor Salcă și Adalbert Köváry. Publicația va avea apariții săptămânale, în format broșură, cu 20 de pagini. Pentru a scoate publicația, Teodor Salcă solicită Prefecturii județului Hunedoara aprobarea prin depunerea următoarei cereri (conf. Marian Boboc):

„Mult Onorat Prefect,

Subsemnatul cu onoare vin a Vă ruga să binevoiți a-mi acorda autorizație pentru redactarea și răspândirea unui ziar / revistă săptămânală. Ziarul / revista aceasta va apare în Petroșeni sub numire de Curierul Văii Jiului / Zsilvölgyi Futár, redactat în românește și ungurește. Menirea acestui ziar / revistă va fi dezvoltarea artei, culturii, sportului, riportului[4], criticii, umoristicii și foarte puțin se va ocupa cu politica.

Vă asigurăm, d-le prefect, despre conlucrarea colegială cu ziarele din loc. și țară, și îmi iau voie să amintesc cum am redactat ziarul Graiul Muncitorimei din localitate în sens patriotic și național, tot la fel voi da dovezi și cu susnumita revistă. Pentru redactarea Curierului Văii Jiului îmi iau angajamentul ca redactor responsabil și voi răspunde pentru orice articol care intră în coloanele susnumitului ziar.

Primiți, Vă rog, D-le Prefect asigurările devotatei mele.”

Cererea a fost însoțită și de un „atestat comunal”, emis de Primăria Petroșani, un fel de certificat de bună purtare privindu-l pe Teodor Salcă, document oficial formulat în următorii termeni:

„Subsemnata primărie adeverește oficios că Teodor Salcă, de 35 de ani, de ocupațiune scriitor, domiciliul în comuna Petroșeni, cetățean român și de naționalitate română. Se certifică mai departe că susnumitul după cunoștința noastră pedepsit pentru delicte nu a fost, are o purtare morală bună, în afaceri politice e unul de toată încrederea. Acest atestat s-a eliberat la cererea petentului, pentru redactarea gazetei (revistei) Curierul Văii Jiului în limba română și maghiară.”

Marian Boboc explică în cartea sa că Teodor Salcă nu era „scriitor” în sensul pe care îl dăm astăzi termenului (de altminteri se poate lesne deduce acest lucru parcurgând textul cererii pe care a trimis-o Prefecturii), ci funcționar (conțopist) care redacta anumite documente oficiale în cadrul unui birou public.

Ziarul era tipărit pe două coloane, una conținând materialele în limba română și cealaltă aceleași articole în limba maghiară. În primul număr redactorul Adalbert Köváry a publicat editorialul de prezentare, cu titlul „Salut”, din care reproduc câteva pasaje preluate din cartea lui Marian Boboc:

„Oarecândva presa era a șaptea mate putere lumească. Venind războiul, înșiruirea puterilor mari s-a schimbat. Presa a ajuns în locul dintâi și la o vază mare, ceea ce poate mulțumi numai opiniei publice pe care a reprezentat-o, a dat idei noi străduințelor sociale, a mișcat mulțimea și a știut să aducă la suprafață milioane de voinți punându-le la faptă.

Gazetăria are rădăcini adânci în viața națională și adevărata gazetărie este vrednica apreciatoare a marilor idei regeneratoare. Gazeta și jurnalistica numai așa pot trăi și se pot dezvolta, dacă e mijlocul cel mai potrivit de înaintare, dacă în cuprinsul ei aduce lucruri din ce în ce mai noi și interesante și își însușește idei corespunzătoare culturii apusene care să fie în legătură strânsă cu dezvoltarea culturală.

Presa trebuie să caute punctul de pe baza căruia să se razime solidaritatea, ca să cuprindă într-o tabără pe toți aceia pe care însăși presa i-a făcut să se dușmănească, mai înainte. Numai cultura poate da miilor de cetățeni lucrători ai statului acea cultură socială care va asigura un viitor frumos și o viață folositoare. Aceasta voim să o dăm noi cititorilor noștri.”

Trebuie să recunosc, o pledoarie interesată privind rolul și forța presei, mai puțin așteptată când vine vorba, totuși, de o publicație de cancan, care favoriza istoriile frivole și apropourile deocheate.

De remarcat este și faptul că în Valea Jiului antebelică și interbelică multiculturalismul și multilingvismul erau de la sine înțelese și dădeau culoarea locală. Niciun intelectual care se respecta nu concepea să nu cunoască bine atât limba maghiară, cât și pe cea română și, în plus, nu puțini cunoșteau cel puțin satisfăcător limba germană.

Mircea Baron face un inventar larg al publicațiilor interbelice de limbă română și maghiară din Valea Jiului, în capitolul despre presă din lucrarea sa „Cărbune și societate…”, care nu sunt puține (am numărat peste 20 de titluri de publicații atât de limbă română, cât și de limbă maghiară), demonstrând o efervescență societală de excepție.

Am să mă mai opresc aici asupra unui singur titlu de publicație, apărut tot în 1922 – „Gazeta Jiului” -, fondată de Gheorghe Tătărăscu. Cu ajutorul lui Marian Boboc am să redau câteva pasaje din articolele primului număr, nesemnate, asumate de întreg colectivul redacțional, după care voi reveni, cu ajutorul lui Mircea Baron, la contextul în care a fost publicat ziarul înființat de fruntașul liberal român, cel ce avea să devină de două ori și prim-ministru al României.

Petroșaniul interbelic (strada Bisericilor – Templom, ulterior strada Mihai Viteazul). Sursa: Mircea Baron

În articolul de fond al primului număr al publicației – „Cel dintâiu cuvânt” – redacția își face cunoscute intențiile:

„Trăim în zile de adânci prefaceri menite să croiască drumuri noi omenirei: așezăminte vechi cad năruite sub suflarea duhului vremii, așezăminte noi se ridică durate de vecinica însetare de propășire și dreptate ale mulțimii. Pe de altă parte, probleme mari și grele se pun neamului nostru întregit și opera de unificare și consolidare este de abia la primele ei grele începuturi.

În aceste ceasuri de prefaceri hotărâtoare o mână de cărturari și de muncitori au crezut că e bine ca și cuvântul lor să răsune în mijlocul zbuciumului și al luptelor, – făcând să apară acest ziar; și de la cele dintâi rânduri ei se simt datori să spună lămurit ce vor să fie și ce vor să facă.

În locul acesta de la izvoarele Jiurilor, în cetatea aceasta a muncei și trudei, noi nu putem fi, noi nu voim să fim decât apărătorii intereselor permanente ale muncitorimei, fără deosebire de națiune, de confesiune și de credință, apărătorii tuturor muncitorilor, atât a celor care trudesc în vuietul mașinelor și în bezna minelor, cât și al celor cari cresc în greutăți și în sudori holdele țării, – apărătorii tuturor celor ce muncesc cu mintea sau cu brațele.

În neînțelegerile cari se pot ivi între capital și muncă vom fi judecători fără patimă, convinși că dacă muncitorii au îndatoriri, apoi și capitalul are obligații, pe care le vom reaminti, de va fi nevoie, cu bună-cuviință, dar și cu hotărâre. (…) Școala și biserica vor fi pentru noi preocupări statornice luptând pentru propășirea lor și apărându-le cu toate puterile noastre. (…)

Pornim la drum având o singură armă: adevărul, un singur crez: dreptate! Cu aceste gânduri și cu aceste simțăminte Gazeta Jiului intră azi în luptă.”

Ediția nr.29 din 5 august 1923 – scrie Marian Boboc – este ultima care apare sub direcția unui comitet, din 12 august același an, după 81 de ediții, Gazeta Jiului titrează că are un director, pe Gheorghe Tătărăscu, consemnat pe frontispiciu pentru următoarele 15 ediții, până în 11 noiembrie 1923. În 4 noiembrie 1923, Gazeta Jiului își deschide ediția cu următoarea știre: „D. Gheorghe Tătărescu, Directorul ziarului nostru, numit subsecretar de Stat…”.

Gheorghe Tătărăscu. Sursa: Wikimedia

Din informațiile lui Mircea Baron, Gheorghe Tătărăscu a fost președinte al filialei Hunedoara a Partidului Național Liberal în acei ani, iar între 1921 – 1923 și 1926 – 1933 a fost avocatul (jurisconsult) Societății „Petroșani”[5].

Din momentul în care Gheorghe Tătărăscu a devenit director oficial al publicației Gazeta Jiului, acesta a reorganizat comitetul redacțional și a avut un cuvânt de spus și legat de forma publicației și politica sa editorială, adăugându-i un „supliment special”, destinat „păturii muncitorești a minelor noastre, în care vor fi dezbătute toate chestiunile care se țin legate de viața muncitorilor”.

Gazeta Jiului a fost, se pare, primul ziar important din Valea Jiului, prin prisma intervalului în care a fost publicată și a spectrului larg de subiecte abordate, al manierei în care s-a făcut gazetărie; la această publicație s-a făcut școală jurnalistică, pentru că ziariștii care au trecut prin redacția sa au activat apoi la alte două publicații locale de limbă română, și anume la ziarul „Avântul” sau la revista „Plaiuri Hunedorene”.

Cum nu mi-am propus să redactez o teză despre istoria presei locale din Valea Jiului, mă opresc aici. Cred că cele înfățișate sunt suficiente pentru a înțelege că în zonă s-a făcut presă încă din a doua decadă a organizării industriale temeinice a mineritului și a constituirii moderne a localităților, comune înființate în jurul coloniilor miniere.

Cum era și firesc, începuturile au aparținut intelectualilor maghiari sau de limbă maghiară, pentru că la acel moment Valea Jiului era mai degrabă ungurească decât românească (momârlanii, de exemplu, s-au ferit de minerit și au preferat relocarea în comunități aparte de coloniile miniere, pe dealurile din împrejurimi).

Cu timpul, însă, intelectualitatea românească, în special preoții greco-catolici și ortodocși, au preluat inițiativa și au găsit soluții pentru a înființa publicații în limba română – firesc, având în principal un conținut religios și abia mai apoi național. În fine, a existat și presă bilingvă, nu întâmplător cu conținut tabloid, pentru că subiectele ușoare, de moravuri nu făceau deosebiri de naționalitate și cultură.

Ca în orice presă locală, au dominat subiectele de interes comunitar. S-au reflectat, desigur, și frământările care priveau comunitatea lucrătorilor din minerit și, remarcabil, aș spune, s-au consemnat predilect evenimentele culturale, indiferent de anvergura acestora, și care nu erau tocmai puține.

Valea Jiului antebelică nu a fost un loc uitat de lume din Imperiul Austro-Ungar, și-a avut importanța sa, economică mai ales; și-a păstrat importanța și în interbelic, în România Mare. Toate aceste aspecte sunt reflectate în presa vremii, într-un mod inedit. De exemplu, în interbelic s-a discutat de desprinderea Văii Jiului din județul Hunedoara și alipirea sa județului Gorj (probabil nu întâmplător, Tătărăscu fiind gorjean[6]), dar inițiativa nu are succes.

Sigur că Valea Jiului nu este o excepție, multe alte zone se pot lăuda cu o presă efervescentă antebelică și interbelică, sau cu comunități multiculturale și multilingvistice în Ardeal, Banat sau Bucovina. O istorie pe care se cade să o valorizăm, nu să o trunchiem sau să o distorsionăm, să o respectăm, nu să o răstălmăcim, atât la Budapesta, cât la București.


Note

[1] Mircea BARON – „Cărbune și societate în Valea Jiului de la începuturile mineritului industrial până la sfârșitul anilor ’40 ai secolului XX”; Ed. Universitas, Petroșani

[2] Marian BOBOC – „Presa Văii Jiului de la Z la Z. 1887 – 1942”; Editura Fundației Alfa, Cluj-Napoca

[3] Pentru cei care nu sunt absolut deloc familiarizați cu limba maghiară, transcrierea mea fonetică ar putea ajuta, pentru cei care o vorbesc sau sunt familiarizați cu ea, însă, transcrierea fonetică pe care o propun s-ar putea să pară fantezistă, caz în care îmi cer din start scuze

[4] Reportaj, conf. Marian Boboc

[5] Marian Boboc oferă următoarea informație: „În 1926, Tătărăscu nu mai e ministru, prietenii din Consiliul de administrație al Societății Anonime Române pentru Exploatarea de Cărbuni Lupeni îi întind o mână generoasă lui Gheorghe Tătărăscu, oferindu-i o sinecură: <Domnului Gheorghe Tătărescu / Loco Avem plăcerea a vă informa că sunteți numit consilier juridic cu un salariu lunar de 12.000 lei. Vă salutăm cu toată stima…>”. Cu siguranță poziția de avocat al societății a fost și o sinecură, salariul cu care Tătărăscu era remunerat fiind de patru ori mai mare decât a unui maistru și aproape dublu față de cel al unui subdirector.

[6] În 1919, cuplul Aretia și Gheorghe Tătărăscu își cumpără în Curtișoara, la 45 de km de Petroșani, Cula Poenaru. Conacul poate fi vizitat și astăzi în incinta Muzeului arhitecturii populare gorjenești

Contributors • 10-12-2022, 12:00:07 • 1132 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 13481 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri