Blogosfera

Codul vestimentar pentru spectatorii de operă a suferit transformări semnificative în ultima sută de ani, iar acestea au reflectat cu fidelitate schimbările sociale, culturale și economice din Europa.

Vom face o trecere în revistă a regulilor impuse astăzi de teatrele de operă din Paris, Viena, Londra, Berlin, Londra și Milano și vă vom aminti câteva accesorii vestimentare altădată obligatorii. Călătoria noastră pleacă de la controversa creată în spațiul public de o postare recentă a Operei Naționale din București, care a stârnit reacții neașteptate și a dus la ștergerea mesajului.

„Campania #CumNeImbracamLaOpera este mai mult decât un simplu ghid de stil – este o celebrare a rafinamentului, respectului pentru artă și a bucuriei de a ne conecta cu frumosul în toate formele sale. Fie că optăm pentru o rochie elegantă, un costum bine croit sau doar un accesoriu care să reflecte atenția noastră pentru ocazie, felul în care ne prezentăm la un spectacol de operă este o formă de respect față de artiști, de public și, mai ales, față de noi înșine”, au scris reprezentanții instituției, punând totodată două întrebări spectatorilor: „Ce înseamnă pentru voi eleganța la operă?” și “Care este ținuta voastră de suflet pentru astfel de evenimente?”

Nicio propoziție din mesajul postat pe rețelele sociale nu făcea trimitere la sugerarea vreunui cod vestimentar obligatoriu, de aceea decizia de a-l șterge a fost mai degrabă o reacție provocată de teama de a nu inflama spiritele și așa încinse din mediul online. Dezbaterea despre adoptarea sau nu a unei ținute speciale pentru participarea la astfel de evenimente ni se pare însă bine venită.

Perioada 1800-1900

În secolul al XIX-lea, frecventarea operei era rezervată aristocrației, prezența la spectacole fiind însoțită de un cod vestimentar strict și formal.

La Paris, atunci când erau invitați la spectacolele de la Opéra-Comique sau Palais Garnier, domnii purtau fracuri negre, veste albe și papioane, în timp ce doamnele afișau rochii de seară elaborate, accesorizate obligatoriu cu mănuși lungi și bijuterii opulente.

Publicul vienez respecta un cod similar, cu accent pe eleganță și rafinament. Balurile și evenimentele culturale de la BurgTheater erau, pe lângă bucuria muzicii, ocazii pentru a etala cele mai noi tendințe în modă, iar spectatorii berlinezi adoptau o vestimentație formală, care reflecta eticheta rigidă a societății prusace.

La Londra, în secolul al XIX-lea, pălărierul Thomas Francis Dollman a inventat o versiune pliabilă a celebrei “pălării cilindru” care a ajuns să fie cunoscută sub numele de „pălărie de operă”, deoarece a devenit parte a codului vestimentar. Partea de sus a accesoriului se plia spre interior pentru a forma o sferă plată ce putea să fie ușor depozitată sub scaun sau la garderobă.

La fel de comună era „pelerina de operă”, de obicei de culoare neagră, prinsă cu o închizătoare în jurul gâtului, lungă până aproape de pământ, căptușită cu catifea sau satin și purtată înn egală măsură și de femei, și de bărbați.

La Milano, Teatro alla Scala impunea un cod vestimentar strict, domnii purtau frac, iar doamnele veneau îmbrăcate în rochii de seară luxoase.

Fiind rezervată elitei, care era influențată de modelele occidentale, spectacolele la care participa aristocrația din România cereau păstrarea codului vestimentar de mare gală.

Peste tot în Europa mănușile de operă au fost un accesoriu obligatoriu. Cele mai răspândire erau mănușile mousquetaire, lungi până peste cot, realizate de obicei din mătase sau piele de ied, cu nasturi la încheietură, pentru a le permite doamnelor să-și elibereze mâinile fără a-și scoate complet mănușile.

La Operă, în urmă cu un secol

Prima jumătate a secolului XX a adus însă schimbări sociale care au influențat treptat și vestimentația spectatorilor de operă.

– Paris: După Primul Război Mondial, codul vestimentar a devenit mai puțin rigid, dar eleganța a rămas un atribuit esențial. Rochiile de seară au devenit mai simple, iar bărbații au început să poarte smochinguri în loc de fracuri.

– Viena: În perioada interbelică, deși tradiția a rămas puternică, s-a observat o ușoară relaxare a codului vestimentar, cu influențe ale modei Art Deco.

– Berlin: Anii 1920 au adus o atmosferă mai liberă, cu influențe ale mișcării Bauhaus, însă ascensiunea regimului nazist a impus ulterior din nou ținutele stricte.

– Milano: Regulile de vestimentație la spectacolele de operă au rămas stricte, de-abia după cel de-al Doilea Război Mondial, codul începând să se relaxeze treptat.

– București: Perioada interbelică a fost marcată de o occidentalizare a modei, de aceea vom vedea mai ales influențe pariziene în vestimentația publicului.

Unele dintre cele mai practice accesorii care au însoțit spectatorii timp de două secole au fost binoclurile. Concepute special pentru a fi folosite în sălile de teatru, acestea permiteau mărirea detaliillor decorurilor sau cele ale vestimentației artiștilor și au fost foarte practice pentru cei care nu aveau locuri în rândurile din față.

Binoclul era însă și un simbol al statutului social, avea cu design rafinat și era realizat, de regulă, din porțelan pictat, fildeș, sidef, argint aurit sau aur, încrustat cu pietre prețioase, cu lentile Zeiss. Foarte populare au fost cele numite lorgnette, care erau, de fapt, o pereche de ochelari cu un mâner lung pe o parte și cu un lanț din aur masiv atașat. Doamnele preferau binoclurile mici, care puteau încăpea în poșetă.

Urmând exemplul instituțiilor similare din Occident, teatrele de la București și Iași au fost primele din România care au instalat, în anul 1900, “automate de binocle”, în lojele și stalurile I si II.

“Aruncând cineva în aparatul Automatic o piesă de 50 bani, acesta se deschide şi spectatorul căpătă programul serii şi un binoclu la dispoziţia sa pentru tot timpul spectacolului. La sfârşitul reprezentaţiei, binoclul trebuie să fie pus de spectator la locul său. Din momentul instalării, aparatele şi binoclele devin proprietatea Teatrului Naţional şi sunt a se considera astfel de publicul vizitator al teatrului”, anunța ziarul Opinia noutatea.

Democratizarea accesului la Operă

A doua jumătate a secolului XX a fost caracterizată de o democratizare a accesului la cultură și, în același timp, de o relaxare a normelor vestimentare peste tot în Europa.

– Paris: În anii 1960 și 1970, schimbările sociale au permis apariția unor ținute informale la operă, dar evenimentele de gală au menținut un cod strict în privința vestimentației.

– Viena: Spectacolele obișnuite nu au mai impus respectarea unui dress-code, dar Balul Operei a rămas un eveniment cu reguli stricte, cerând frac pentru bărbați și rochii lungi pentru femei.

– Berlin: Schimbările din societate au adus și în Germania o relaxare a ținutelor, mai ales pentru că publicul s-a diversificat mult.

– Milano: Deși când merg la La Scala, oamenii respectau, în continuare, ținutele elegante, în special la premiere, spectatorii tineri au început să adopte treptat și ținute casual.

– București: Perioada comunistă a impus o anumită rigoare în vestimentație, care s-a menținut și după 1989, dar ulterior și publicul românesc a început să folosească haine casual.

Recomandările formale sau informale pentru spectatorii de operă nu se mai referă astăzi la vestimentație, pentru că cei mai mulți dintre oameni nu au în șifonier ținute speciale de bal, smoching-uri sau haine de blană naturală.

În sălile de spectacole din toată lumea putem vedea doamne îmbrăcate în rochii de cocktail, dar și în ținute de zi, bărbați în jeanși și cămașă, fără sacou sau familii în ceea ce altădată erau numite “haine de duminică”.

Există totuși câteva reguli scrise pe care cele mai multe dintre instituții le afișează pe site-urile lor, dar acestea nu țin de codul vestimentar:

• Calculați timpul în așa fel încât să ajungeți cu câteva minute înainte de începerea spectacolului, pentru a avea vreme să lăsați hainele groase la garderobă și să vă așezați la locul dumneavoastră;
• Nu folosiți sub nicio formă telefoanele sau alte dispozitive mobile în timpul spectacolelor;
• Nu comentați cu însoțitorii dumneavoastră ceea ce vedeți pe scenă, pentru că șușotelile îi deranjează și pe artiști, și pe cei din jur. Amânați împărtășirea impresiilor pentru finalul spectacolelor;
• Fotografierea și înregistrarea audio sau video sunt strict interzise;
• Evitați să folosiți parfumuri puternice, pentru că mirosurile îi pot deranja pe spectatorii amplasați lângă dumneavoastră;
• Nu mâncați și nu beți, pentru că spectacolele de opera au pauze destul de lungi în care puteți face aceste lucruri.