X

Constantin Rauțchi, marele singuratic

Constantin Rauțchi s-a născut pe 22 mai 1934 în Basarabia și a absolvit Institutul de Teatru și Film din București. Repartizat la Teatrul National din Craiova, a debutat în cinematografie în 1958, în rolul studentului Nae din filmul “Alo? Ați greșit numărul”, regizat de Andrei Călărașu și Mircea Mureșan, în care a jucat alături de Iurie Darie, Ion Lucian și Ștefan Tapalagă. Au urmat, pe rând, “Celebrul 702”, “Titanic-Vals”, “Răscoala”, “Ciprian Porumbescu”, “Aventurile lui Babușcă”, “Dincolo de nisipuri”, “Serenadă pentru etajul XII”, “Dincolo de orizont”, “Drumuri în cumpănă”, “Capcana mercenarilor”, “Cucerirea Angliei” și “Căutătorii de aur”, ultimul său film.

Într-un interviu acordat în 1983, cu doar un an înainte de moartea sa prematură, Rauțchi a vorbit pe larg despre debutul său în teatru, despre boala chinuitoare care l-a afectat în ultima perioadă a vieții, dar și despre puținii săi prieteni, Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinică și Mircea Cojan.

—Alerg după dumneavoastră de aproape două săptămâni şi de fiecare dată îmi scăpaţi printre degete. Nu aţi refuzat întâlnirea dar, curios, ea nu a avut loc. Nutriţi cumva vreun sentiment de repulsie față de noi, gazetarii?

— Dacă-l aveam, nu am sta acum de vorbă. Sunt bolnav. N-am putere să vorbesc nici despre prezent, nici despre trecut. Steaua mea — dacă a existat cumva — luceşte palid, aşa că prefer să-mi petrec singur durerea, alături de puţini prieteni. Poate că ar fi bine să ne vedem fiecare de drumul nostru, mulţumindu-vă că ne-am cunoscut şi că n-aţi uitat că pe scenele bucureştene mai apare din când în când unul căruia îi zice Rauţchi.

— Să fim serioşi: credeţi că degeaba alerg după dumneavoastră? Am venit aici pentru a sta de vorbă cu un mare actor al scenei româneşti, care, în ciuda faptului că joacă puţin, este o personalitate, evident cu lipsurile şi calităţile ei. Vreau să cred că mai aveţi un cuvânt greu de rostit pe scena românească, pentru că de pe acum unele creaţii ale lui Rauţchi sunt puncte de referinţă. Vă reamintesc că un interviu, pentru a fi crezut, cere din partea celor doi ceva mai multă incisivitate, existând pericolul — mai ales pentru intervievat, — să fie zgândărit exact acolo unde nu-i convine. Nu sunteţi obligat să-mi răspundeţi la toate şi la tot, dar în numele meseriei pe care o practic, vă rog să nu mă respingeţi apriori, cu atât mai mult cu cât nu am de gând să atac acele cute ale sufletului care, aşternute pe hârtie, ar fi prilej de gâlceavă. Doresc să vă provoc pentru o discuție sinceră, bărbătească, prietenească.

— Bine, să fim prieteni pentru câteva ore, până la începerea spectacolului cu “cuci”, unde deţin un rol pe care nu-l iubesc nici de frică. Deci, care e prima întrebare a gazetarului de la „Flacăra”, revistă care-mi place şi pe care o urmăresc cu interes şi plăcere, “atunci când sunt acolo”?

— Cine sunteţi şi de ce aţi ales teatrul?

— Am avut o copilărie nici prea-prea, nici foarte-foarte, până în anul 1940, când tata, în urma unor maşinaţiuni, ne-a părăsit, evident, nu de voie. Am venit la Bucureşti. Mama, cu vigoarea recunoscută a femeilor, ţinea loc de mamă, dar mai ales de tată. Uite-aşa, târâş grăpiş, am terminat o şcoală tehnică de matriţeri, care funcţiona pe lângă Uzinele Electronica, în anii aceia — eram deci în 1952 — după terminarea școlii, ca să fiu angajat ca lucrător la un mic atelier de pe lângă Piața Obor, numit Acta. Maistrul mi-a dat o lucrare de probă. Lângă Podul Izvor, am întâlnit un prieten, Igor Haucă, — oare unde-o fi? — care mi-a zis: vino, mă, la Institutul de teatru, poate te fac actor.

— Și?

— Am început să frecventez Institutul, fără niciun fel de plăcere și interes. Era supapa mea. Dimineața plecam de-acasa în salopetă, mama îmi pregătea pacheţelul, eu aveam impresia că nu intuieşte nimic, luam drumul spre fabric, dar ajungeam la institut. Figura asta a ţinut până în ziua examenului când, stupoare, dimineaţa, am găsit în loc de salopetă singurul meu costum „pe puncta” călcat, alături de o cămaşă scrobită şi de cravată. Am rămas uimit. Deci, mama ştia unde-mi port plictisul de-aproape o lună. Am dat examen și am intrat.

— Ce-a spus la examen tânărul candidat?

— Nebunul de Petöffi, Gropi comune de Ehrenburg și ceva din Eminescu. După се-am intrat, am alergat să-i spun mamei vestea, dar, culmea, știa totul. Mai mult, mi-a mărturisit că mă lasă să merg la institute, dar e convinsă că voi fi un actor prost, căci plecam şi veneam de la lucru cu salopeta la fel de curată, ceea ce nu se întâmpla altădată.

Apoi mi-a zis: Prea multe lucruri rele ai făcut în viaţă ca să nu faci şi un lucru bun. Şi-am devenit student la clasa lui Bălţăţeanu. Mare actor, din păcate pedagog de valoare îndoielnică, motiv pentru care clasa noastră mergea cam în dorul lelii. Bălţăţeanu mă iubea foarte mult, credea, probabil, în talentul meu.

— Era, după mine, un mare actor. Sunt surprins când afirmaţi că a fost un pedagog slab şi fără personalitate.

— Personalitatea o avea pe scenă. Probabil, clasa nu-l interesa. Vezi mătăluţă, un mare creator nu e obligatoriu să fie şi un bun pedagog. Ce ne spunea la curs, se adresa direct creierului. Turna în el. Cine avea puterea să-nţeleagă era un om fericit. Căci în meseria noastră totul pleacă de la talent şi intuiţie. După mine, noi am avut doar un singur profesor: Finți. Acesta era capabil să facă un talent dintr-o valoare îndoielnică.

— Aş vrea să-mi definiţi mai limpede ce înţelegeţi prin personalitatea unui actor.

— Personalitatea nu se poate explica. Vine ca un vulcan care erupe ori de câte ori apari pe scenă. Benedict Dabija, dacă vi-l amintiţi, avea şi el personalitate. Din păcate, n-a avut timp să ne arate ce mare actor ar fi fost. În rest, ne împărţim în actori mai mult sau mai puţin talentaţi.

— Când aţi terminat institutul, împreună cu toată clasa aţi plecat la Craiova şi după un timp aţi venit la Bucureşti cu acel fantastic „Bunbury”, făcând senzaţie. Toată lumea vorbea de clasa craioveană. De pe atunci, Constantin Rauţchi se anunţa a fi un mare, un foarte mare talent. Trebuie să recunoaştem că a avea statut de vedetă nu este un lucru prea uşor atunci când nu numeri prea multe primăveri mai ales. Oare succesul de atunci nu v-a deturnat viaţa?

— Ce viaţă de mizerie am dus la Craiova! Să nu mai vorbim. Este adevărat că dădeam mulţi bani şi pe băutură, dar asta e altă poveste. Vă mărturisesc ceva: mama, auzind de izbânzile fiului, mi-a telefonat că va veni să ne vadă. Nu aveam un ban. Am împrumutat 1 000 de lei — pe atunci însemna foarte mult —, am mers la gară, i-am sărutat mina şi-am dus-o acasă, urmând s-o văd după spectacol. La despărţire, caut banii, dar ia-i de unde nu-s. Am plecat la teatru val vârtej, n-am spus nimănui nimic, dar în seara aceea m-am bâlbâit de mama focului, ceea ce nu-mi prea era în fire. Am mers acasă, de data asta ameţit de necazuri. Am găsit o curăţenie de zile mari, iar înainte de culcare mama îmi arată 1.000 de lei care-mi căzuseră din buzunarul rupt, dar, spre norocul meu, s-au agăţat de o altă gaură a pantalonului. Ăsta eram eu.

— Dacă-mi amintesc bine, acolo aţi stat foarte puţin şi aţi venit cu întreaga trupă la Bucureşti.

— Nu este aşa. De mine s-a îndrăgostit Zaharia Stancu şi pur şi simplu m-a furat. Odată cu Sanda Toma. Trebuie să recunosc că de pasiunea lui Stancu am profitat nelimitat şi cred că dacă ar fi fost ceva mai aspru, astăzi alta ar fi fost situaţia mea. Dar directorul îmi accepta capriciile şi eu, bineînţeles, profitam.

— Un mare succes aţi repurtat la Nottara cu „Scaunele”, spectacol despre care v-aş ruga să-mi spuneţi câteva cuvinte după ce au trecut atâta amar de ani. Dar înainte, o întrebare: insuccesul v-a ocolit?

— Primul spectacol din Bucureşti — „Hangiţa”— a fost prima cădere răsunătoare. Nu puteam înţelege ce s-a întîmplat cu mine. Grea este căderea pentru noi, actorii, atunci când ai curajul să priveşti lucrurile în faţă. „Scaunele” au fost altceva. Mare victorie, plătită însă foarte scump. Trebuie să ştiţi că „Scaunele” au căzut în lumea întreagă. Numai la noi şi în Israel au avut succes. Rafael, regizorul, a avut buna idee de a distribui actori foarte tineri. Autorul cerea personajelor să aibă 90 de ani. Acei regizori care s-au gândit să distribuie oameni de 50—60 de ani au eşuat pentru că nu au sesizat efortul fizic enorm cerut de presă. Vă rog să notaţi: după fiecare reprezentaţie vomitam două ore, apoi treceam în clasica criză de ficat specifică maratoniştilor, care mă scotea pur şi simplu din circuit pentru două zile. Şi când te gîndeşti că mai sunt unii care cred că noi, în teatru, ducem o viaţă roză! După cum vedeţi, sunt slab. Am 50 de kilograme. Această greutate infantilă m-a ajutat să traversez rolurile dificile şi, mai ales, mă ajută la menţinerea unui timbru constant.

— Este adevărat. Când m-am ascultat la telefon, glasul dv. m-a izbit în ureche ca un ciocan. Acum jucaţi Hagi Tudose într-o nouă versiune. Sunteţi un norocos. Până la Constantin Rauţchi, numai doi actori bucureşteni a-au încumetat să atace rolul: Nottara, în 1912, şi Bălţăţeanu, în 1931. Vreau să vă-ntreb dacă, având în vedere pe cei doi predecesori, nu v-aţi apropiat de rol cu emoţie.

— Hagi-ul lui Delavrancea m-a obsedat de multă vreme şi a fost înscris în repertoriu la cererea mea. După cum v-am spus, sunt bolnav. Sufăr de o boală boierească. Mai mult stau internat. Dar m-am gândit că am datoria să atac rolul, pentru că aveam un fel propriu de a-l gândi. Vreau să vă precizez că pentru Nottara a însemnat o cădere, iar Bălţăţeanu l-a făcut cam straniu, pentru că nu-i plăceau partenerii, cu toate că s-a bucurat de o regie exemplară, a lui Şahighian. Spectacolul nostru are o poveste ciudată. A fost lucrat pe două fronturi: eu repetam singur la Sinaia, ajutat fiind de doi prieteni, de asistentul Dinu şi sora Alina Mazilu, pentru care nu voi găsi niciodată cuvinte de mulţumire. Căci una e să fii de meserie actor şi alta e să vezi un nebun repetând la nesfârşit un text, care poate pentru tine nu înseamnă nimic. Colac peste pupăză, actorul e bolnav cobză, tu, doctor, ziua îi recomanzi odihnă, pentru ca seara să uiţi ce-i spui dimineaţa şi să repeţi alături de el până la epuizare. Aşa mi-am pregătit rolul de dragul de-a lăsa ceva teatrului românesc. Am venit la Bucureşti cu rolul învăţat şi datorită marelui regizor Ion Cojar, care, în acelaşi timp, repeta în paralel cu restul distribuţiei, am putut da premiera într-o lună. Un gând de caldă mulţumire se cuvine trimis marelui Piliuţă, care, asistat de foarte talentatul Mihai Gheorghe, au asigurat un cadru plastic excepţional piesei lui Delavrancea.

— Să vă mărturisesc ceva: văzând spectacolul, am sesizat acest lucru. Hagi-ul este mai puţin penetrant în primul act, pentru ca să devină bulversant spre final, când schizofrenicul Tudose îşi dă sfârşitul. După mine, zgârcenia lui este mai mult o boală decât o patimă, adevăr pe care l-ați intuit perfect. În final, am văzut o lacrimă în ochii marelui Rauțchi. Spuneţi-mi, pe cine plângeaţi: pe erou sau pe dumneavoastră?

— Ai dracului mai sunt gazetarii! Vedeţi, când cade cortina, actorul se dezbară de obsesia personajului. Lacrima aceea este exact la graniţa dintre joc şi realitate. Poate că încep să plâng pentru erou, dar termin să mi-o şterg în cabină, atunci când mă demachiez, şi rămân în tăcerea singurătăţii, cu durerea şi viaţa mea.

— Citiţi mult?

— Dostoievski, Cehov, Gorki, adică îi recitesc. Dar am toane. Citesc la nebunie o lună, apoi capăt scârbă şi rămân doar cu ziarele şi revistele.

— Probabil că acest fel de a privi viaţa v-a adus necazuri. Aţi avut de suferit? Faptul că unii regizori vă cam ocolesc nu vă deranjează?

— Cel mai sever judecător al meu este mama. Care, în ciuda anilor, mă analizează cu mare severitate. Când e tare supărată pe mine, mă ia în brațe — am doar 50 de kilograme — și mă azvârle pe pat cu toată puterea pentru ca, peste câteva minute să plângă, să mă alinte cu căldura care-i cuprinde fiinţa. Nu am fost prea distribuit pentru că de 6 ani sunt foarte bolnav. Acum, colegii s-au obişnuit. Pe vremuri… Să vă mai povestesc una. Repetam în “Patima roşie”. Eu mă grăbeam încet. Un „grup de prieteni” s-au dus la Zaharia Stancu să mă reclame. Directorul i-a ascultat, apoi le-a răspuns: Sunt 4.000 de cârciumi în București, unde să-l caut? Mai iertaţi-l şi voi. Eu, de fapt, îmi făceam veacul în cabina pe care o ocupam la teatru, împreună cu marele actor, regretatul Aurel Munteanu. Aveam casă, dar locuiam la teatru. Era mai bine şi scăpăm de cicălelile mamei. Exasperată că locuiam la teatru, a venit în lipsa mea, a spart cabina, mi-a luat lucrurile punând astfel capăt stării mele de nomad. Dar, de lecuit nu m-am lecuit.

— Ultima premieră a Naţionalului, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, s-a bucurat de elogioase cronici. Personal, am cu totul alte păreri despre spectacol. Dar, cum nu facem critica piesei, v-adresez o întrebare: ce caută acolo Constantin Rauţchi?

— Întrebarea asta mi-am pus-o şi eu şi am cerut să fiu schimbat. Este o piesă sinistră. Nu-i înţeleg succesul la public. Da’ ce vreţi, viaţa nu e plină numai de deştepţi.

— V-am urmărit pe stradă, aveţi un mers greoi, bătrânesc. Purtaţi o vestimentaţie care vă trădează totalul dezinteres faţă de îmbrăcăminte. Pe scenă vedem un alt Rauţchi: spontan, alert, pus chiar să facă tumbe, ca-n finalul lui Hagi Tudose. Care-i adevăratul Rauţchi?

— Vestimentaţia nu m-a preocupat niciodată. Eu zic că omul trebuie să fie curat. Restul „e” vorbe. Cum merg pe stradă, nu interesează pe nimeni. Pe scenă sunt în largul meu, acolo este viața mea, de aceea fac totul când mă aflu în fața spectatorilor. Nu accept niciun rabat artei.

— Vă este frică de moarte?

— Grozav. Sunt înspăimântat de ea, dar vă rog să nu mă-ntrebați de ce nu-mi îngrijesc sănătatea, pentru că asta ar însemna că am pierdut degeaba câteva ore împreună. Ăsta este Constantin Rauțchi, cu cât sunt, cu atâta cânt. Altul n-am.

— Sunteți însurat?

— N-am fost niciodată. Să vă povestesc o întâmplare. Regretatul Dabija, știindu-l pe Ciubotărașu nebun după fiica sa, m-a îndemnat s-o cer în căsătorie. Totul era pus la punct regizoral. Și iată-mă ducându-mă, galeș, spre viitorul meu socru. M-a ascultat cu atenție, apoi, cât era de greoi, m-a pus pe fugă preț de câteva străzi. De atunci, m-am lecuit. Am rămas celibatar. Cu toate că n-am cumpărat o pâine în viața mea, fără mama cred că aş muri de foame.

— Aveți prieteni?

— Sunt un însingurat. Cu toate câ iubesc oamenii, fiind chiar capabil de sacrificiu. Prietenii mei se numesc Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici, Mircea Cojan. Sunt destui.Prieteni mulţi, decepţii multe.

— Sunteţi la o anumită vârstă, când marii actori îşi fac bilanţul. Ce roluri vă lipsesc în preajma orei 12?

— Sunt mulţumit de rolurile făcute în teatru, dar mai ales de cele de la Televiziune. Aşa că nu-mi doresc nimic. Mi-ar făcea plăcere şi cred că ar fi un lucru bun dacă s-ar reprograma unele dintre ele. Există în arhivele televiziunii “Oameni sărmani”, făcută împreună cu Poldi Bălănuţă, şi “Unchiul Vania”, unde joc alături de Silvia Popovici şi prietenul meu, Cozorici. Televiziunea reia vechituri de 30—40 de ani, dar filmele de-acum zece ani, mai moderne şi mai aproape de gustul nostru, le uită. Păcat.

— Ce reprezintă filmul românesc în „experienţa” Rauţchi?

— Amintiri rele şi bune. Despre lucrurile rele nu-mi place să vorbesc. Reţineţi că am făcut filme de care îmi amintesc cu plăcere, cu toate că în ansamblu vorbind aici în cinematografie, lucrurile nu stau deloc pe roze. De prea multă vreme aşteptăm saltul care însă se lasă greu. Un film făcut în urmă cu ani îmi stăruie pregnant în memorie. “Craii” lui Mateiu Caragiale pe care l-am făcut cu o echipă de pasionaţi: Stere Gulea şi Băleanu, ca regizori, şi regretatul Tibi Vătăşanu, operator.

Cabina 23 este o cabină spaţioasă, luminoasă. Pe perete, un tablou al tânărului Rauţchi, zâmbitor şi destins. În faţa mea, pe fotoliu, stă marele actor şi mă cercetează cu o privire caldă. Barba monahală, lăsată pentru Hagi Tudose, îi dă o aură de sfânt. Mereu şi-o scarmănă şi şi-o aranjează, mai mult dintr-un gest reflex decât din pedanterie, îşi scoate pantofii pentru a-şi aduna picioarele. Astfel adunat aduce mai mult a copil. Vorbeşte rar, precis, într-o perfectă limbă românească, în ciuda faptului că de mic i-a fost dat s-audă şi-un alt grai. Se simte rău. Oprim discuţia, merge spre oglindă, ia o sticluţă şi un şerveţel şi se duce la baie. Revine parcă mai înviorat. Îşi reia locul pe fotoliu. Se apropie ora spectacolului, deoarece difuzorul din perete a-nceput să prindă viaţă. Doar o ultimă întrebare.

— Am auzit că aveţi o idee năstruşnică pentru un Gorki?

— Doresc să se realizeze un “Azil de noapte” într-o formulă mai puţin obişnuită. Este vorba de patru sau cinci roluri care să fie încredinţate deopotrivă unor colegi talentaţi ca Albulescu, Dinică, Cozorici, Beligan. Deci, fiecare actor să ştie perfect aceste roluri. În seara spectacolului, regizorul, prin tragere la sorţi, stabileşte ce joacă fiecare. Cel ce iubeşte teatrul, sper că înţelege exact despre ce poate fi vorba.

*** Dan Bârlădeanu, Flacăra, aprilie-iunie 1983

Constantin Rauțchi a murit pe 17 noiembrie 1984, la numai 50 de ani. La dispariția lui prematură, Victor Parhon a scris în revista Teatrul:

“Omul era de o mare generozitate şi delicateţe sufletească în lucrurile de fond, capabil de devoţiune în prietenie, dar teribil de neînstare să se cruţe sau să se apere — sau măcar să se lase apărat — de răi şi de rele, dăruind şi risipind totul, ca fiind lipsit de orice importanţă, câtă vreme important pentru el nu era şi nu putea fi decât teatrul.

În toamna lui 1980, la premiera lui Hagi Tudose, în care Actorul devenit Personaj era copleşitor prin totalul abandon al vieţii şi al fiinţei sale pe scenă, depăşind tot ceea ce văzusem până atunci şi tot ceea ce omeneşte îmi puteam imagina, ca dăruire artistică, m-am dus din nou la cabina lui, aşa cum o făcusem de nenumărate ori în anii studenţiei mele. L-am simţit atunci aproape fericit, sau în orice caz mântuit. Mântuit de tot chinul pe care-l avusese ca să scoată acest rol, fericit că mai putuse să dea ceva teatrului românesc. Fusese mai tare decât boala lui, fusese el, Actorul, mai puternic decât trupul lui, care i se topea văzând cu ochii. Căci strângeam în braţe o umbră, pur şi simplu nevenindu-mi să cred că în atât de puţina, plăpânda, aproape părelnica energie vitală, care-i mai rămăsese omului, actorul găsea încă uriaşele resurse necesare acestei istovitoare, dar strălucite biruinţe artistice”.

Surse:

Flacăra, 1983

Teatrul, 1984

Articolul Constantin Rauțchi, marele singuratic apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 17-11-2022, 00:01:14 • 498 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14009 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri