Incoerenții mental și inteligenții puri – Incoerenții mental, bâlbâiții gândirii ascunși uneori după o vorbire fluidă, dilematicii cu program – cei ce par inteligenți la pornire, oferind jerbe ale minții și focuri de artificii care, o vreme, le ascund handicapul congenital. Pe câți nu i-a scos la suprafață hermeneutica pandemiei, în care s-au adunat, ca pe o cultură de microbi – zbătându-se brownian, bezmeticind în toate direcțiile – toți germenii prostiei! Apoi vine timpul când acești năuci se instalează definitiv în fastul prostiei și, dacă începi să-i observi atent, vezi cum prostia ca gândire stâlcită sporește pe drum. Vorbesc, vorbesc din ce în ce mai aprig în public și tolba lor cu prostii pare nesfârșită.
Și-atunci ți se face dor de inteligenții puri, de cei care nu s-au înșelat mai niciodată, de cei la care inteligența devine un har și o formă de noblețe. Despre ei poți spune, cum spui „curat la suflet”, că au „mintea curată”, că sunt „curați la minte”.
Dar chiar există astfel de oameni, cei care par că nu bat câmpii mai niciodată? Îmi vin în minte, absolut la întâmplare, câteva nume: Montaigne, Kant, Benajmin Constant, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, Konrad Lorenz, Jean-François Revel, Friedrich Haiek, Alain Besançon, Pierre Manent, Roger Scruton, Vargas Llosa, Kundera, regina Maria, Ieruncii… Există, la toți aceștia, o pedanterie a inteligenței, o grijă atentă față de bunacreștere care se naște pe versantul rațiunii cultivate și care ne pune în față cu minți șlefuite și oameni împliniți.
De câte ori îmi cad ochii pe o pagină a lor, mintea mi se articulează (o simt ca pe un mușchi frumos încordat), iar sufletul îmi devine senin. În timp ce prostiile mă irită, mă indignează și-mi cresc tensiunea. Și de câte ori n-am pierdut, la capătul unor aprige certuri interne, oameni pe care-i prețuiam! E oare ceva mai destrămător decât „cearta în minte” cu o ființă dragă?
Încremenirea în proiect și reglajul fin – Două sintagme ne sugerează cum intră în lume prostia și cum, eventual, ar putea fi evitată: încremenirea în proiect (sintagma prin care am încercat, în 1990, să arunc o privire distant-analitică asupra comunismului) și reglajul fin (preluat de Horia Patapievici din fizică și aplicat la științele umane). Amândouă pot fi amplu ilustrate cu ceea ce ni se întâmplă în lumea de azi. Suntem încremeniți în proiecte mintale (fundamentalismele religioase, de pildă, sau faimoasele „corectitudini politice”) și nu suntem capabili ca, în viața socială, să operăm reglajele fine între extreme. Ne mișcăm în dialectica lui „hăis-cea”, cum îi plăcea pe vremuri să spună unui profesor de logică care deplângea structura pătimașă a minții umane, incapabilă să obțină înțelepciunea moderației în gândire. Fascinația instalării în extreme, viciul adevărului obținut prin exces, care subîntinde fanatismul ca premisă a prostiei!
Prostie și inteligență – Cea mai simplă definiție a prostiei: prostia este eroarea logică pe care ți-o asumi tenace ca fiind un adevăr; eroarea pe care ți-o asumi neobosit, „în prostie”. Așa se explică faptul că prostiile sunt universale, că nimeni nu e scutit, „ținând-o langa” într-o direcție, de a fi prost măcar o dată în viață. În fapt, suntem cu toții proști de sute și sute de ori. Dar de-aici nu rezultă că toți care spun prostii sunt proști. Acestea sunt prostiile firești și conjuncturale, care țin de imperfecțiunea și pitorescul minții umane.
Însă cumplite prin nocivitatea lor (căci se bucură apriori de prezumpția de inteligență) sunt prostiile oamenilor extrem de inteligenți, luate în brațe, fără regret și fără o retractatio ulterioară, o viață întreagă. Exemplul „clasic” rămâne idealul comunist, cea mai teribilă încremenire în proiect din istoria omenirii. Odată aruncat în lume îmbrăcat în hainele unei dreptăți mincinoase, el devine inconturnabil. Am numit cândva ideea comunistă „mușcătura viperină a gândirii”. Eugène Ionesco a numit-o „cea mai mare escrocherie a secolului trecut”. Idealul comunist e râia fără de leac a minții noastre, care ne va însoți câtă vreme va mai exista specia umană și care, pesemne, o va face să dispară. Căci nimic nu e mai imbecilizant decât „pasiunea egalitară” care a generat și va genera la nesfârșit comunismul (Thierry Wolton). De ce ar avea altul mai mult decât mine?
Și cine e, până la urmă, mai vinovat? Rousseau? Sau Marx? Doi ipocriți de geniu care, sub masca iubirii nețărmurite pentru om, au dezlănțuit, prin ideile lor, cele mai crunte măceluri din istoria omenirii. Căci nimeni, asemeni lui Marx, nu a sabotat mai tare specia umană. Maimuțărind ideea de știință („comunismul științific”!), el a deturnat specia umană către ideologie și patima politică colectivă, exact în secolul în care aceasta se pregătea să intre, prin știința de vârf, pe drumul șlefuirii finale a inteligenței colective. Pe urmele lui Rousseau, prin cel mai cras sofism, Marx a făcut în cele din urmă să se confunde fireasca egalitate de drepturi umane de la natură cu inexistenta (și imposibila) egalitate empirică între indivizi. Căci nu avem, de la naștere, aceleași dotări. În aceeași familie se pot naște un geniu, un mediocru și-un imbecil. Toți au dreptul la viață, la muncă și la fericire. Dar nu neapărat la bogăție. Egalitatea în avuție nu poate fi revendicată nici de la natură,nici prin decret statal.*
Așa cum foametea de pe glob a scăzut galopant pe măsura dezvoltării pieței economice capitaliste (și numai grație ei, în timp ce comunismul experimental și experimentat a înfometat miliarde de oameni), putem astăzi gândi realist că bogăția crescândă a lumii, datorată creativității și supradotării unor exemplare ale omenirii (după cum vedeți nu putem scăpa de inegalitatea dotării la naștere!), va deveni suficientă pentru a crea mecanismele prin care sărăcia (prin redistribuirea spontană a bogăției și prin uriașe „fonduri anti-sărăcie”) să poată fi eliminată organic și definitiv din societate.
***
În dialogurile platoniciene, inteligența merge șerpuind. În Discursul lui Descartes, merge în linie dreaptă. (Distanța dintre inteligența muzicală și inteligența mecanică.)
***
Enigma supremă pe care neuroștiințele n-o pot dezlega: cum e cu putință imbecilitatea geniilor? Exemplul paradigmatic: în discursul lui Einstein din 6 ianuarie 1929 („cu ocazia împlinirii a cinci ani de al moartea lui Lenin“) apar următoarele cuvinte:
„Îl respect pe Lenin pentru că și‑a consumat întreaga energie, sacrificându‑și cu totul viața personală, ca să se dedice împlinirii dreptății socialiste. Nu cred că metodele sale sunt potrivite. Dar un lucru e sigur: oamenii ca el sunt apărătorii și înnoitorii conștiinței omenirii.“
Rezultatul „sacrificării vieții personale” a lui Lenin și al „înnoirii conștiinței omenirii”: câteva bune milioane de vieți de oameni.
Inteligența ca datorie morală – „Obligația morală de a fi inteligent”. Expresia apare mai întâi într-un eseu din 1915 al lui John Erskine, e reluată apoi de Lionel Trilling (socotit cel mai important critic cultural american la jumătatea secolului trecut), fiind citată de obicei sub numele său, iar Erskine fiind ignorat.
Potrivit acestei sentențe, obligația oricărui intelectual umanist de a fi inteligent decurge din chiar calificarea lui. Formându-l, societatea îl plătește pentru a se exprima nu numai nomine proprio, ci și în numele celor care nu au suficiente cuvinte pentru a spune ceea ce gândesc și nici discernământul cultivat pentru a distinge cu promptitudine adevărul de fals și binele de rău. Pe scurt, societatea îi plătește pe intelectuali pentru a fi inteligenți. Cei mai mulți ne trag clapa.
***
Capacitatea de a detecta prostia, cât și conștientizarea ei, fac parte în mod obligatoriu din trusa de instrumente a gândirii. Cel mai laconic și prompt exemplu de detectare și conștientizare a prostiei – replica lui Caragiale: „Amice, ești idiot!”.
***
Prostia cu sursă morală – E definită de Horia Patapievici în interpretarea pe care a făcut-o romanului Mândrie și prejudecată a lui Jane Austin: „inadecvarea minții la situație și a caracterului la solicitarea morală”. Căci, spre deosebire de „prostia care e o consecință a minții clinic proaste, caz pe care propun să‑l numim cretinism”, ceastălaltă prostie, spune Patapievici, este „un inconvenient al minții inteligente, care e târâtă în prostie de funcționarea socială a unui caracter defectuos.“
Câteva exemple la îndemână: dacă ai decis cândva că între mineri și manifestanții din Piața Universității „nici unii nu erau mai breji”; dacă ai decis cândva că Doina Cornea nu merita luată în seamă „pentru că vorbea pițigăiat”, în timp ce Dinescu era băiat bun și haios, chiar dacă-l lua în brațe pe Iliescu și vorbea cu el cu „bre”; dacă, ajungând la zilele noastre, între Putin și Zelenski optezi moral pentru primul, spunând că al doilea „e un clovn” care persecută minoritatea română din Ucraina; dacă încerci să mă convingi că americanii fac negustorie de arme cu ucrainienii și nimic altceva – toate acestea te vor arunca în tagma lichelelor și te vor face să te bălăcești în prostie.
Prostie și incompetență – Așa cum unui prost nu-i poți cere să admită că e prost (pentru că atunci ar deveni deștept, potrivit unei vorbe a lui Lucian Boia) și, de aceea, ca să rămână prost el trebuie să creadă în permanență că e deștept, la fel, unui impostor nu-i poți cere să admită că e impostor (pentru că atunci ar trece unde-i e locul) și, de aceea, ca să rămână impostor, el trebuie să persiste în credința „competenței” lui. Lucru de care, la noi, sunt covininși, cei mai mulți dintre cei care ne conduc. Dar eu am cunoscut, jur!, miniștri analfabeți funcțional.
***
Simptomul principal al prostiei: a putea fi manipulat.
***
Deosebirea dintre a te înșela și a fi prost; deosebirea aristotelică dintre accident și substanță.
***
Prostia bovarică: alpinismul noetic. Terenul propice: aforismul. (Exemple: aforismele lui Iorga sau Blaga.)
***
Prostia ca neacces la metaforă și alegorie – Petru Creția, citând o însemnare a lui Eminescu din manuscrise sub titlul Caracter de prost – în care prostia e definită ca „luarea metaforelor ad litteram” –, comentează:
„E, într-adevăr, o observație subtilă: cum ar putea suplini prostul cel de-al treilea termen al comparației, a cărui absență este definitorie pentru metaforă, când el nu e în stare nici de o comparație desfășurată, lipsindu-i capacitatea de a observa similitudini? Dacă îi vorbești de noaptea neființei, el crede că se lasă întunericul și aprinde lampa.”
Așadar, o posibilă definție a prostiei ar putea deveni aceasta: prostia ca neacces la metaforă și alegorie. Și, întrucât Biblia este cea mai uriașă desfășurare de metafore și alegorii din istoria culturii (a spus-o, preluând toate riscurile, Spinoza în Tratatul teologico-politic; condamnările s-au năpustit asupra lui din toate părțile, de la evrei și creștini deopotrivă, și anume din toate confesiunile creștine), nu e de mirare că majoritatea credincioșilor citesc până în ziua de azi cel mai frumos mit al omenirii „aprinzând lampa”.
Și nu e întâmplător că în capitolul „Despre credință”, ultimul din Luminile și umbrele sufletului, Creția adeverește acest gând legat de obnubilarea minții printr-o inadecvată lectură a textului biblic, dând câteva recomandări de lectură despre cum ar trebui citite textele sacre pentru a evita capacana prostiei:
„I-aș ruga pe cei care au citit până aici această carte să recitească cu toată atenția și grija întreg Noul Testament. Să citească, încercând să se dezbare de orice judecată sau convingere preliminare, să uite ce li s-a spus, să se dezbare de îndoctrinări neluminate, să se gândească adânc la sensul celor citite, afându-se în fața acestor texte în stare de deplină libertate. Sunt pline de simboluri, de tâlcuri ascunse, de referiri la Vechiul Testament, de contradicții și revelații. Alegeți, discerneți, cântăriți”.
Nu mai era nevoie să adauge: „Fiți inteligenți, dragi cititori ai Bibliei!”.
Prostia eternă – De ce oare starea în care a ajuns astăzi omenirea în materie de „descreierare”, „țicneală”, „nebunime slobodă” versus „teafăr la minte” ne apare a fi limita dincolo de care nu se mai poate trece? Dacă ar fi așa, Mateiu Caragiale, care a trăit în urmă cu un secol, n-ar fi putut să descrie întocmai ceea ce trăim noi azi. Căci iată ce citim în Craii de Curtea-Veche:
„Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemății la cari, de n-aș fi fost în ființă martor și le-aș fi auzit de la altcineva, le-aș fi crezut că țin de tărâmul născocirii. Bucureștii ramăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la porțile Răsăritului. Și totuși, desfrâul mă uimi mai puțin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile; mărturisesc că nu mă așteptam să văd dospind țicneli atât de numeroase și de felurite, să întâlnesc atâta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, să nu se dea pe față vreo meteahnă, pe care, pe neașteptate, să nu-l aud aiurind, la sfârșit pierdui nădejdea să cunosc, în carne și oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.”
Și îmi vine, iarăși, să citez la nesfârșit această vorbă a lui Pascal: Les choses du monde les plus deraisonnables deviennent les plus raisonnables a cause du de-reglement des hommes. („Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor.”)
Și de ce se întâmplă așa? Pentru că mintea noastră, deși are o mulțime de funcții reglate din naștere, nu o are pe aceea de a gândi corect. Aceasta e făcută, nu născută. Iar acum, pentru că risc să-i contrariez pe „vrednicii cititori” făcându-i să se confrunte cu ceea ce urmează mai jos, voi încerca să previn această neplăcută situațiune (atât pentru ei cât și pentru mine), așezându-mă sub scutul unei minți cu mult cu mai nobile decât a mea.
Când și-a propus să tălmăcească visele erotice nocturne care sfârșesc cu o poluție, punând în seama unui resort psihic naturalețea cu care ele survin, Schopenhauer a recurs la următoarea explicație:
„Pentru a clarifica și mai mult această dirijare misterioasă, provenind din noi înșine, a evenimentelor din vis și a aduce felul ei de a opera mai aproape de înțelegere, mai există o explicație, singura care poate servi la aceasta, dar care este inevitabil de natură obscenă; aștept astfel ca cititorii vrednici să nu se simtă ofensați de următoarele și nici să privească chestiunea doar din latura comicului. Există, cum bine se știe, unele vise de care natura se slujește într-un scop material pentru evacuarea veziculelor seminale prea pline. Vise de acest fel înfățișează de bună seamă scene lascive…”, care, observă Schopenhauer, ajută neîntârziat natura „să își atingă scopul”.
Pentru a reveni la mintea noastră. Spre deosebire de veziculele seminale, mintea nu debordează de prea-plinul inteligenței, cum s-ar cuveni să se întâmple într-o variantă fericit-lascivă, și nu pretinde, nici măcar la răstimpuri (și nici măcar în vis), o evacuare urgentă. (Inteligența ne-ar produce atunci o stare de extaz continuu.) Și, deși discutând despre gândire trimitem la minte și am putea crede că ne aflăm în continuare, fiind vorba tot de un organ, pe teritoriul fiziologicului (așa cum suntem când avem în vedere inima, plămânii sau rinichii), gândirea corectă ca funcție a minții nu e organică și naturală, ci culturală și nu funcționează „lasciv” asemenea vezicilor de care vorbește Schopenhauer.
Dar, pentru a nu-l pastișa întocmai pe marele filozof german, eu mă voi referi numai la vezica urinară, spunând: mintea ce produce inteligența ca gândire corectă e rezultatul unei minți cultivate iar nu a simplei ei activări spontane. Mintea inteligentă nu funcționează asemenea rinichiului care umple spontan vezica urinară ce se golește apoi de la sine. Ea nu se umple de la sine cu idei bune și gândirea corectă nu este defel la chose du monde la mieux partagée. Mintea inteligentă e făcută de noi și e făcută de-a lungul întregii vieți, prin cultivarea asiduă a ogorului neuronal. Drama prostiei care bântuie azi omenirea mai abitir ca oricând este că mintea nu face singură pipi. A bon entendeur, salut!
* Egal dotați de la natură am putea deveni doar dacă ne-am clona genetic la vârf. (Sau, nu neapărat genetic, ci după naștere, uniformizând societatea la bază, după modelul maoist, găsindu-se totuși varianta prin care, atât Mao cât și întreg Comitetul Central, într-un gest sublim și disperat de întrupare a idealului comunist, s-ar condamna și pe ei să moară de foame alături de tot poporul chinez.)
Contributors • 23-06-2023, 12:00:07 • 1124 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 23861 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri