Cateva descoperiri care schimba istoria
Iubitorii de istorie au observat, cu siguranta, ca în ultimii ani, gratie noilor tehnologii disponibile, aceasta frumoasa stiinta a cunoscut un avânt remarcabil, încât tot ce luam pâna acum de bun, ca fapt dovedit si bine batut în cuie, a ajuns sa fie pus sub semnul întrebarii si înlocuit cu prezumtii cu totul si cu totul noi. Iata trei exemple
ADN-ul uman contine gene de om Neanderthalian
Pâna în urma cu noua ani, vocile care sustineau ca între omul modern si cel de Neanderthal au existat, ocazional, raporturi de natura sexuala ce au condus la hibridizare, erau doar izolate.
Cel mai vocal sustinator al ipotezei a fost Erik Trinkaus, de la Universitatea din Washington. Printre argumentele invocate de el se numara si craniul unei femei de acum circa 35.000 de ani, descoperit chiar în România, în Pestera Muierii din judetul Gorj.
Erik Trinkaus credea despre craniul „PM1” (al treilea ca vechime din Europa) ca reprezinta un exemplu al acestei hibridizarii, având atât trasaturi ale omului modern (Homo Sapiens), cât si caracteristici neanderthaliene (Homo Neanderthalensis).
Dar Trinkhaus si cei asemenea lui, care credeau în ipoteza hibridizarii, se aflau în minoritate. Teoria general acceptata era ca omul modern, provenit din Africa, i-a înlocuit, pur si simplu, pe Neanderthalienii, care, usor-usor, au disparut cu desavârsire, una dintre cauze fiind limitarea resurselor naturale, ca urmare a schimbarilor climatice.
Dar gratie noilor studii genetice, în 2010 lucrurile s-au schimbat complet. Acestea au demonstrat nu numai ca între omul modern si neanderthalieni au avut loc încrucisari, ci ca acestea s-au produs atât de frecvent, încât 1% – 4% din genomul populatiilor actuale din Eurasia (nu si din Africa) provin de la omul de Neanderthal. Mai pe româneste, fiecare dintre noi este, în medie, cam 2% neanderthalian.
Nici urâtel, nici prostut
Din fericire, studiile au mai aratat ceva: Homo Neanderthalensis, considerat pâna de curând tare urâtel si prostut, era mult mai inteligent si mai creativ decât se credea. Mai mult, el beneficia si de unele însusiri pe care ni le-a transmis genetic si noua, oamenilor moderni.
Mostenirea omului de Neanderthal este, bunaoara, marcata de cheratina, o proteina fibroasa care confera rezistenta pielii, parului si unghiilor si permite o mai buna protectie în regiunile mai reci.
Tot de la neanderthalieni avem si o imunitate mai buna. Mostenirea ADN de la Homo Neanderthalensis se regaseste, totodata, în gene cu rol în dezvoltarea creierului si a limbajului. Din punct de vedere fizic, unii dintre noi am preluat, pe linie genetica, de la strabunii neanderthalieni parul lins, obrajii rosii si pistruii.
Mai avem si-alte rude!
Dar Homo Neanderthalensis nu este singurul nostru var a carui mostenire o purtam în gene. Un alt exemplu de acest tip sunt asa-numitii denisovani, care s-ar fi desprins evolutiv de Homo sapiens acum aproximativ 600.000 de ani.
Dupa cum o demonstreaza analizele genetice publicate cu începere din 2010, denisovanii si-au croit drum spre insulele din sud-estul Asiei, pâna în Australia si Noua Guinee, unde s-au încrucisat cu populatiile locale de Homo sapiens.
Curiosi sa afle în ce masura poarta oamenii din aceste zone geografice gene denisovane, cercetatorii au aflat ca pâna la 5% din ADN-ul populatiei melaneziane din Papua Noua Guinee, al aborigenilor din Australia si al unor populatii indigene din Filipine are aceasta origine.
Iahve a avut o sotie?
Începând din anii ’70, o serie de descoperiri arheologice care sugerau ca Iahve, Dumnezeul cel aspru din Vechiul Testament, avea initial o sotie, au cutremurat lumea stiintifica.
Problema a fost întoarsa pe toate fetele de specialisti si, desi acestia sunt înca departe de a fi ajuns la un consens, tot mai multi cercetatori înclina în prezent sa considere ca aceasta varianta nu e deloc improbabila.
Care au fost descoperirile arheologice care au pus comunitatea stiintifica pe jar?
Totul a început la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai, de unde cercetatorii au scos la lumina inscriptii datate undeva în sec. IX-VIII î. Hr., facute cu cerneala pe cioburile unor vase mari, în care aparea formula „Iahve si Aserah Lui”.
Alta inscriptie, descoperita la Khirbet el-Kom, lânga Hebron, cuprinde formula „Binecuvântat fie Uriyahu, de catre Iahve si de Aserah a Sa; el l-a salvat de dusmanii sai!”.
Unii specialisti, precum Mark S. Smith sau Andre Lemaire, au considerat ca „aserah” din inscriptii nu se refera nicidecum la o zeita israelita, ci doar la un obiect de cult, un arbore stilizat sau loc de închinare, prin care erau comunicate binecuvântarile lui Iahve.
Alti cercetatori, precum William G. Dever si Judith Hadley, insista ca inscriptiile descoperite la Kuntillet Ajrud nu vorbesc despre nimeni alta decât nevasta divina a lui Iahve. „Majoritatea cercetatorilor biblici din întreaga lume accepta drept convingatoare dovezile ca Dumnezeu a avut o sotie”, declara, într-un documentar al BBC din 2011, Francesca Stavrakopoulou, lector principal la Universitatea din Exeter, specializata în studii biblice ebraice.
Cum s-a ales Iahve cu o sotie?
Dupa cum a explicat Herbert Niehr, de la Universitatea din Tübingen, evreii au fost politeisti pâna cel putin în 586 î.Hr., dupa care lucrurile au început sa se schimbe, ei devenind preponderent monoteisti, din secolul al II-lea î.Hr.
Se pare ca, initial, credintele religioase ale israelitilor antici se asemanau cu cele ale altor culturi locale din zona Canaanului.
Zeul suprem al Creatiei era El, care se afla în fruntea tuturor celorlalte divinitati, precum Baal, Moloh si Iahve. Aserah era o zeita a fertilitatii si, în unele traditii, era considerata sotia lui El si mama majoritatii celorlalti zei. Treptat, zeul Iahve i-a luat însa locul lui El, ca zeu central, si asa se face ca Aserah s-a trezit casatorita cu cineva care-i era, odinioara, fiu.
„Divortul” de Aserah si caderea zeitei în uitare
Potrivit anumitor intrepretari, dupa ce a devenit principala divinitate a Regatului Israel si a Iudeei, atât curtea regala, cât si reprezentantii templului au început sa-l promoveze pe Iahve drept Dumnezeul întregului cosmos, posedând toate calitatile atribuite anterior altor zei si zeite.
În secolul al VI-lea î.Hr., la finalul exilului babilonean, s-a ajuns pâna la punctul în care însasi existenta altor zei a fost negata, iar Iahve a fost proclamat creator al Universului si adevaratul Dumnezeu al întregii lumi.
Conform unui documentar american recent, dedicat subiectului, de ascensiunea lui Iahve nu ar fi fost straine nici motivatii de natura mai degraba politica.
Preotii lui Iahve au facut în mod constant tot ce le statea în putinta pentru a creste puterea si influenta divinitatii pe care o slujeau, în scopul de a-si spori, implicit, propria putere si influenta. Dupa ce au reusit sa scape de divinitatile rivale (cu tot cu preotii lor), au mai ramas cu o singura problema: sotia lui Iahve.
Perseverând, neobositi, în stradania lor, preotii lui Iahve au reusit sa o înlature, în cele din urma, si pe aceasta, religia a devenit monoteista iar ei s-au putut bucura în tihna de monopolul deplin asupra ei.
Potrivit Enciclopediei Britanice, dupa secolul al III-lea Î.Hr., evreii au renuntat si la folosirea numelui Iahve, înlocuindu-l în sinagoga cu „Domnul” (Adonai).
Cum au reusit preotii sa scape de Aserah
Pe lânga controversatele teorii descrise mai sus cu privire la presupusa calitate de sotie a lui Iahve, exista si alte câteva, mai nuantate.
Una dintre ele afirma, de pilda, ca este posibil ca Aserah sa fi fost asociata cu regina principala din Regatul Iudeei si din Israel. Iar atunci când monarhia a disparut, disparitia completa a zeitei ar fi putut interveni, practic, de la sine.
O alta teorie face distinctia între religia oficiala, care-i apartinea elitei, si „religia populara”, a maselor, în Israelul antic. Ideea poate fi mai bine înteleasa daca facem o comparatie cu modul în care s-a raspândit crestinismul: desi aceasta religie monoteista a devenit religia oficiala a unor regate, unele parti ale populatiei, în special cele din patura de jos, au continuat secole de-a rândul sa se închine, în paralel, si unor zeitati pagâne, folosind artefacte si scriind inscriptii dedicate acestora.
Primul templu din lume. Incredibila descoperire de la Göbekli Tepe
În sud-estul Turciei, aproape de granita cu Siria, se afla „dealul burtos” – mai pe turceste, Göbekli Tepe.
Cercetatorii i-au dat târcoale înca de prin anii ’60, dar abia în 1996 au început aici sapaturile care i-au obligat, în final, pe specialisti, sa regândeasca o serie întreaga de aspecte cruciale, vizând începuturile civilizatiei umane.
Arheologul german Klaus Schmidt a descoperit, de pilda, la Göbekli Tepe, cea mai veche structura religioasa realizata vreodata de om.
Este vorba de un templu alcatuit din stâlpi de piatra, în forma de „T”, dispusi în cel putin 20 de structuri circulare, cu 6.000 de ani mai vechi decât Stonehenge si cu 7.000 mai vechi decât piramidele din Egipt. Monolitii, datând de acum circa 11.000 de ani, au înaltimi cuprinse între trei si sase metri si cântaresc câte 60 de tone.
Spre deosebire de Stonehenge, unde nu vedem decât linii simple, monolitii de la Göbekli Tepe ar putea reprezenta fiinte umane stilizate, mai ales ca la extremitati sunt înfatisate mâini si picioare omenesti. Pe stâlpi sunt sculptate însa si alte imagini redate cu maiestrie, înfatisând vulpi, serpi, mistreti, cocori, rate salbatice, precum si animale mitologice, stele si planete.
„Sa descoperi ca niste vânatori-culegatori de fructe au ridicat Göbekli Tepe e ca si când ai afla ca cineva a construit un Boeing 747 în pivnita, cu un cutitas”, explica Klaus Schmidt în 2011, pentru „National Geographic”.
Construit din zece în zece ani
Cel mai socant aspect al descoperirii de la Göbekli Tepe nu este însa legat de faptul ca monumentul a fost ridicat de oameni care nu cunosteau nici macar roata ori scrierea, ci acela ca erau bieti vânatori si culegatori de fructe, nepracticând înca agricultura.
Göbekli Tepe reprezinta, astfel, o infirmare a teoriei potrivit careia oamenii au devenit întâi sedentari, apoi s-au specializat în agricultura, s-au organizat în asezari complexe si, în cele din urma, s-au pus pe construit sanctuare. Dimpotriva, descoperirea celui mai vechi templu din lume pare sa demonstreze ca religia a fost cea care a determinat, indirect, nasterea agriculturii.
Pentru ca toti acei oameni, mobilizati gratie unor credinte religioase, sa ridice un monument de o asemenea anvergura, trebuiau hraniti. Deci, domesticirea animalelor, dar si cultivarea unor cereale trebuie sa fi fost, potrivit unor intrepretari, o consecinta a ceea ce se întâmpla în sanctuar.
Ipoteza pare cu atât mai credibila, cu cât constructia a fost ridicata de-a lungul unei mari perioade de timp, fiind realizata în diferite salturi: la câteva zeci de ani, oamenii îngropau stâlpii templului si ridicau noi cercuri.
Unul dintre cele mai vechi sate din lume, descoperit tot în Turcia
Undeva, în centrul Turciei, se afla un alt loc esential pentru istoria umanitatii: situl Asikli Höyük, unul dintre primele din lume care surprinde momentul în care vânatorii-culegatori au renuntat la viata nomada, stabilindu-se în asezari permanente si începând sa domesticeasca animale si sa cultive plante.
Ruinele satului au fost descoperite în 1989 si, de atunci, descoperirile arheologice facute la fata locului nu înceteaza sa-i surprinda pe cercetatori.
Ei au aflat, de pilda, ca locuitorii din Asikli Höyük nu aveau o ierarhie, fiind vorba de o comunitate egalitara. Cu alte cuvinte, nu exista o clasa conducatoare, iar femeile nu aveau un statut inferior barbatilor.
Alta descoperire neasteptata a fost aceea ca oamenii îsi duceau traiul mai ales pe… acoperisuri, care erau foarte apropiate unele de altele. Mortii si-i îngropau, în schimb, chiar sub propriile case, pentru a-i avea, în continuare, cât mai aproape pe cei dragi, trecuti în nefiinta.
Sedentari, dar bolnavi. Ca azi
Cel mai uluitor fapt constatat de cercetatori este însa altul: trecerea la noul tip de viata sedentar nu i-a facut pe oamenii din Asikli Höyük mai sanatosi si mai vigurosi, asa cum s-ar fi putut crede. Dimpotriva.
Dupa cum a explicat, într-un documentar recent, Mihriban Özbasaran, de la Universitatea din Istanbul, care conduce echipa de arheologi de la Asikli Höyük, noua dieta si noul stil de viata au condus, cel putin în prima instanta, la o multime de efecte negative asupra sanatatii oamenilor.
Comparativ cu vânatori-culegatori, satenii care se apucasera de agricultura erau sensibil mai scunzi si aveau probleme dentare accentuate – acest ultim fapt fiind pus pe seama cantitatii sporite de carbohidrati si glucide consumate.
În plus, ei sufereau de diferite afectiuni, puse în legatura cu anevoiasa munca a pamântului. Unul dintre ei, dat ca exemplu de arheologi, avea, de pilda, doua vertebre atât de tasate, încât se lipisera cu totul una de alta.
Cum se face însa ca, în aceste conditii vadit neprielnice, oamenii care alesesera calea sedentarismului si a agriculturii au avut, în cele din urma, câstig de cauza în fata vânatori-culegatorilor?
Explicatia a dat-o tot Mihriban Özbasaran, care a aratat ca diferenta a fost facuta de frecventa nasterilor. Daca vânatori-culegatorii îsi permiteau, în medie, sa faca un copil la distanta de câte patru ani, întrucât nu-si puteau duce traiul cu câte un prunc la sân si cu un altul, care abia învata sa umble, târât dupa ei, de mâna, locuitorii unui sat precum Asikli Höyük puteau face în medie câte un copil o data la doi ani.
Pe termen lung, acest fapt le-a dat oamenilor sedentari un urias avantaj evolutiv, care a compensat din plin neajunsurile provocate de revolutionarul lor stil de viata.
Mix de cultura • 27-11-2019, 09:53:14 • 5229 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 19021 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri