Blogosfera

125 de ani, da, aceasta este vârsta comprimatului alb atât de cunoscut de fiecare dintre noi. O longevitate excepţională şi o popularitate justificată, demne de invidiat. S-a născut în Europa, dar i-a trecut repede frontierele, cucerindu-şi pe drept un renume universal.
La peste o sută de ani de la descoperirea sa, aspirina continuă să suscite un interes considerabil, devenind o unealtă de cercetare cu o fecunditate uimitoare. Este unul dintre cel mai folosite medicament din întregul arsenal terapeutic. La un preţ foarte mic şi fără riscul de a crea dependență, scade febra sau alină durerile asociate diverselor maladii și combate eficace reacţiile inflamatorii. Proprietățile antipiretice, analgezice şi antiinflamatorii i-au asigurat succesul, cu toate că mecanismul său de acţiune a rămas o enigmă vreme îndelungată.
Utilizarea aspirinei a fost criticată și abuzul frecvent discutat. O serie de anchete au “acuzat-o”, atunci când este administrată în exces, ca fiind principala responsabilă a unor tulburări, unele destul de grave. Astfel, un studiu american ce a debutat în 1974 atribuia, în 1982, cel puţin câtorva tipuri de aspirină un rol important într-un sindrom neurologic rar, dar adesea mortal, sindromul lui Reye. Acesta este motivul pentru care, în 1986, Marea Britanie a retras de pe piaţă câteva medicamente ce conţineau această substanţă și erau destinate copiilor.

Pe scurt, aspirina este un medicament controversat. Dacă dăm crezare lui Dioscoride, antichitatea cunoştea virtuţile terapeutice ale unor compuşi organici naturali, existenţi în scoarţa, frunzele, mâţişorii şi seva salciei, utilizându-i empiric împotriva febrei şi a durerilor. Dar abia în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea chimiei de extracţie şi de sinteză, s-au reuşit identificarea şi izolarea principiilor active. Numeroasele cercetări au dus în cele din urmă la extragerea salicilinei, apoi a acidului salicilic, substanţe al căror rol în reumatismul articular acut a fost demonstrat în 1874 de către scoţianul Mac Lagan, iar în 1876 de germanii Reiss şi Stricker.

Şi pentru că acidul salicilic provoca efecte iritante asupra mucoaselor, în special arsuri stomacale, Germain de Sée a introdus în terapeutică, în 1877, salicilatul de sodiu, eficient în febră, dureri şi inflamaţii. Era mai puţin agresiv decât acidul, dar greu de acceptat din cauza gustului său amar.

Chimistul Charles-Frédéric Gerhardt a realizat în 1853, la Strasbourg, prima acetilare a acidului salicilic, obţinând o substanţă, acidul acetilsalicilic, care nu este altceva decât aspirina.

Numele cercetătorului era cunoscut numai de câțiva inițiați. Gerhardt s-a născut în 1816 și a murit în 1856, deci în floarea vârstei, și nu s-a ocupat decât cu lucrări de laborator, care au rămas necunoscute și inaccesibile marelui public. Pe vremea realizării sintezei acidului acetilsalicilic — aspirina de mai târziu — nimeni, nici chiar Charles Gerhardt însuși, nu bănuia urmările acestei realizări minunate. Curând s-a dezvoltat o veritabilă industrie și, din acest punct de vedere, meritul i-a revenit unui tânăr chimist german, Felix Hoffmann, de la compania Bayer, firmă care a fondat în 1890 primul laborator de farmacologie industrială. Se pare că tatăl lui Hoffman suferea de poliartrită reumatoidă și nu mai suporta doza cotidiană de salicilat de sodiu, excesiv de amar. Acest lucru l-a determinat pe chimist să studieze lucrările lui Gerhardt, iar în 1897 a experimentat un nou procedeu de acetilare a acidului salicilic.

Tânărul a lucrat în același laborator cu un anume Arthur Eichengrün, cel care a fost ulterior creditat de mai multe surse științifice ca fiind inventatorul real al aspirinei. Firma a hotărât lansarea medicamentului pe piaţă și aşa şi-a făcut intrarea în scenă, pe 1 februare 1899, aspirina. Preparatul a cunoscut un succes imediat, devenind în anii următori un medicament de consum curent sau, în termenii de astăzi, de “automedicaţie”. În acei ani medicii ignorau însă complet dozajele, indicaţiile şi contraindicaţiile, astfel că întreaga Europă s-a transformat într-un imens laborator de cercetări şi observaţii…

După mai bine de 50 de ani, în decembrie 1949, Arthur Eichengrün a publicat o lucrare în revista Pharmazie, în care susținea că el este, de fapt, cel care a condus procesul de sinteză al aspirinei și că este singurul responsabil pentru testele clinice inițiale ale produsului. În plus, a explicat că rolul lui Hoffmann s-a fost limitat la sinteza inițială de laborator folosind procesul care îi aparținea lui (Eichengrün) și nimic altceva. Bărbatul era născut la Aachen și a fost fiul unui negustor evreu de stofe, în 1885 a început studiile de chimie la Universitatea din Aachen, apoi s-a mutat la Berlin și, în cele din urmă, la Erlangen, primind titlul de doctor în 1890. În 1896, s-a angajat la compania Bayer, lucrând în laboratorul farmaceutic, dar în 1908 a demisionat și și-a fondat propria fabrică de produse farmaceutice, Cellon-Werke.

Compania lui a fost preluată de către naziști în 1938, iar în 1943 Eichengrün a fost arestat și condamnat inițial la patru luni de închisoare. În mai 1944, a fost arestat din nou și ulterior a fost deportat în lagărul de concentrare Theresienstadt, unde a rămas până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. După eliberare, chimistul s-a întors la Berlin, apoi s-a mutat în Bavaria, unde a locuit până la sfârșitul zilelor.

Versiunea lui despre paternitatea aspirinei a fost ignorată de istorici și chimiști până în 1999, când Walter Sneader, profesor la Departamentul de Științe Farmaceutice de la Universitatea Strathclyde din Glasgow, a reexaminat cazul și a ajuns la concluzia că, într-adevăr, relatarea lui Eichengrün era corectă și că el este cel care trebuie onorat pentru inventarea aspirinei. Compania Bayer a respins însă cercetarea din 1999, susținând că meritele îi aparțin exclusiv lui Hoffmann. Trebuie precizat că, pe lângă aspirină, Eichengrün deținea 47 de brevete de invenție.
De-a lungul timpului s-a pus întrebarea de ce nu și-a revendicat invenția până în 1948, iar un răspuns plauzibil este că Hoffman nu și-a asumat nici el paternitatea preparatului până în 1934, când a publicat o notă de subsol într-o enciclopedie germană, care a fost creditată ca reală.

În acel an naziștii ajunseseră deja la putere în Germania, iar Eichengrün, care era evreu, nu a mai putut să obiecteze. Totuși, în 1944, bărbatul, care se afla deja în lagărul de concentrare, a trimis o scrisoare către grupul IG Farben (din care făcea parte Bayer), citând numeroasele sale contribuții la evoluția companiei, inclusiv inventarea aspirinei, în speranța că va fi eliberat. Acest lucru nu s-a întâmplat decât în anul 1945.

Patru ani mai târziu, a publicat dezvăluirea în revista Pharmazie. Felix Hoffman nu a fost niciodată căsătorit și a murit pe 8 februarie 1946, în Elveția, în timp ce Arthur Eichengrün a încetat din viață în decembrie 1949, la vârsta de 82 de ani.