În episoadele anterioare am învinovățit pe unii și-alții, dând exemple mai mult sau mai puțin relevante, comentând/asertând cu mai mult sau mai puțină comprehensiune, cu mai mult sau mai puțină înțelegere „omenească”, cu mai mari sau mărunte șanse de eroare, circumstanțe, excepții. Când încercând discerneri foarte utile, când riscând generalizări mai mult sau mai puțin adecvate. Legiunile de agățători cu varii fixații ori furii mintale (de cei cu muște pe căciuli nu mai pomenesc), vor fi putut face spume și apostrofări și numai luându-se de vreun cuvânt pescuit sau termeni neînțeleși de ‘mnealor pe ici-colo. Mulți alții ar fi putut spune lucruri mult mai deștepte, mulți superinteligenți ar fi putut răbufni în critici mai mult ori mai puțin emoționale, de amor propriu sau misie slujită cu virtuozitatea speculativă a delirului polemic. Tot ce-am spus poate avea versiuni sau completări/corijări fără număr, net superioare. Totuși, chiar și cu asumată modestie, simt că n-am apucat a zice mare lucru și despre păcatele contabilității „academice” numită scientometrie. Sau ale percepției și nemulțumirilor unora/multora dintre noi cu referire la această nouă, marcial-invazivă, autoritarist-cazonă și definitiv fudulă disciplină.
O Disciplină, Instanță, Mecanicism și Manierism (…) care a devenit Dumnezeu. Un dumnezeu rău, foarte rău, ticălos de rău, tot mai dictator, monopolist și global, pe care foarte puțină lume îl venerează iar enorm de mulți îl criticăm, totuși rezumându-ne la a-l înjura exclusiv colocvial, „pe coridoare”, în inutila rumoare a bârfei. Zeu-Idol și totem care e de fapt doar un drac, fiindcă te-ajută de minune să minți, să scrii șablonard și formalist, să devii limbă de lemn administrativ-contabilă, să revii la pozitivismul exclusiv tipic „științelor exacte” de ieri-alaltăieri/răspoi-ieri, pentru „științele umaniste” însemnând nu altceva decât castrare, formalism, abuzarea creativității, ucidere de spirit. Oricât s-ar vorbi despre evaluare sau performanță „calitativă”, tot un cantitativ exclusiv formalist primează. Și nu doar în sensul productivității pe bandă rulantă, masivă numeric, căci aceasta e ușor de văzut drept ciudată, îndoielnică, suspectă, ci afectând și esența. Deoarece ar pretinde cuantificarea imaterialului și a profundului, cele care nu-s accesibile oricărui evaluator (decât de posedă multă cultură și experiență, ba și deține o intuiție mai mult sau mai puțin vagă, educată ori excelentă). Sunt (dacă sau în rarul când sunt) subtilități care nu se pot puncta aritmetic, procentual sau scalar, ecuațional sau algoritmic (oricum tot meta-subiectiv), iar în sensul acesta o evaluare scientometrică (orice evaluare contabilo-scientometrică!) nu este decât, fatal, egal incompatibilă și incompetentă.
Neștiind de-asemenea lucruri, pentru moment scientometria este – cel puțin pentru „științele umane” (disciplinele umaniste, studiile culturale, etc.) – inadecvabilă. Dincolo de un nivel elementar, ținând de eticile celui mai primitiv bunsimț empiric, ea este doar artificială, iar prin caracterul dictatorial este iresponsabilă, umilitoare, contraproductivă, ba chiar nocivă. Și o ia razna tot mai abitir, cu tot mai multe reguli peste reguli și soluții peste soluții lipsite de spirit, alias abrutizante, denivelante, mecaniciste, tâmpești.
Un pas superior pe calea propusei deontologii și aparentei onestități îl face expunerea onlain și softurile de corelare word-by-word a tot ce se expune academic. Numai că acest word by word se reduce la modul cel mai accesibil/accesabil/daunladabil doar la nume de autori, titluri, rezumate, cuvinte cheie. Fapt și pentru care apare uzul și abuzul nu doar de nume cât mai multe (niciun soft nu ne spune dacă se justifică ori chiar sunt necesare, prin text, toate respectivele nume), ci și de titluri prețioase, pompoase, excesive terminologic, apoi de cuvinte cheie extrem de generaliste (softurile de căutare și deservire automată a autorilor cu referințe și bibliografie se bazează doar pe identificarea/selectarea de termeni și concepte din titlu, ca și din universalistele cuvinte cheie), ca și de rezumate care spun cam tot ce-i în text, ori chiar deviază de maniere inutile (așa părând că-și extind aria de reprezentativitate și conectabilitate).
O problemă gravă este apariția (tot cu foarte bune intenții, dar cu posibile efecte dezastruoase) a faimosului DOI. Acest DOI n-are mai mult de 8-10 anișori, se impune de-acum pretutindeni, însă absolut tot ce datează de dinaintea apariției sale, tot ce nu-i pus pe net (deci milionimea de cărți și studii care, chiar și scanate și expuse ca niște poze la liber, nu intră în grilele tehnicităților bazate pe DOI, nu sunt „căutate” și găsite de softurile și boții care devin acum adevăratele surse și autorități de deservire a intelectualilor tineri), rămân ignorate. DOI-ul oferă aparența modernității și a eficienței reduse la iuțeală și cantitate, așadar proprie „duhului (mai puțin deștept al) zilei”, îngropând mai toată istoria, arzând etape, însă și compilează și promovează exclusiv această contemporaneitate. Actul acestei netnografii de exclusivă ultimă oră poate că „merge” în domenii gen matematici avansate, tehnici/tehnologie, chimie… Dar nu, absolut nu și în aci pomenitele și mereu sugeratele „științele umane” și studii culturale, unde rar până la excepțional are cum fi admisibil și onorabil.
Articolele chinezești despre care am discutat (cu mai multe sau mai puține detalii) în episoadele precedente au exact calitatea minelor de teren, așadar subminează. Plasate pretutindeni (mai ales că cineva plătește), ocupă câmpul academic și-l suprasaturează. Iar costul lor de producție e extrem de ieftin (mai ales că această producție e asistată de toate năvălitoarele DOI-uri, datorită cărora un soft îți livrează tot ce există în titlurile și rezumatele de pe glob ca termeni similari, utilizabili pentru aproape orișice). Invadatoare, odată publicate sunt bine cotate, servind drept pildă de urmat tuturor găgăuților (era să scriu găgăuzilor, îmi cer scuze!) care chiar cred că așa e normal, corect, dar mai ales văd că așa se parvine. Drept pentru care modelul lor devine dominant, global, deși împrostitor. I se va mai împotrivi cineva? Va mai umbla cineva cu lupă și lumânare după deontologie sau căutând „un om” fără a avea rapid capul spart? Care ministru al educației, al literelor, artelor și filozofiei (de pe mapamond) are curajul să-i strângă laolaltă pe ceilalți miniștri ai educației, literelor, artelor și filzofiei de pe mapamond, ca să hotărască că acum (ori niciodată) e momentul să se decidă de vrem au ba să urmăm a fi toți idioți, ori putem să facem ceva pentru a salva onoarea spiritului uman, demnitatea obținută omenește, cu chiul și vaiul bimilenar-istoric? Ori facem acuma și din umanism un fel de saiborg textual și mai bine ne ducem la naiba originilor cu toții, ținându-ne hotărâți (dental) de agricultură, cules, pescuit, vânat, crescut animale, și de ce nu bătându-ne-ntre noi cu pari, securi, furci, cosoare! Adică îngropăm toată cultura și ne mulțumim doar cu tehnologia? Adică omenește redevenim animiștii naturii, sclavii plăcerii de-a exista doar în carne și sânge și-n libertinajul păsării cerului, în vreme ce cu trupurile facem inclusiv turism cosmic și călătorim peste șosele cu rovere zburătoare? Fie vorba asta doar retorism gol. Dar prefer (din toată inima jur că prefer!) să se adeverească gratuită, mitocană sau vană, decât ca viitorul să-i semene cât de puțin.
Am zis că scientometria te obligă deja să devii formalist, ba chiar și să minți cu aparentă candoare, încă de dinaintea DOI-ului. Încă de două decenii te pune să-ți încarci un text de „articol/studiu academic” nu doar cu un rezumat (ajunge să fie citat sau să se facă trimiteri doar prin ce afli din rezumat), și cu un rând de cuvinte cheie (care-s bune doar să-ți reduci toată truda, mintea și stilul la numai și numai câțiva teremeni/concepte pe care fiecare le poate pricepe cum și pentru ce vrea, care îți șablonizează lucrarea și te condamnă la un readership limitat). În ultimii ani, contabil-scientometric însă și deontologic/legal, te blagoslovește și cu obligația de a mai publica după textul tău de articol/studiu și o pagină-ntreagă de disclaimer, care e o jignire pentru bunul-simț. Jignire deoarece prezumă că n-ai acest bunsimț, că poți fi totdeauna pe deplin conștient că nu riști să inventezi/descoperi ceea ce alții știu sau vor fi zis demult, că ești original și autor și… d-zeu știe ce alte formulări cu halou juridic, la concret de fleacuri care-s de-altfel subînțelese chiar și de-orice elevuț care copiază sau se inspiră de la vecinul băncii. Repet (căci mulți citesc în fuga-marș și chiar cred că nu spui nimic în text fără exemple concrete): tre să menționezi acolo, de formă (de parcă nu s-ar putea subînțelege) chestii de genul că ai făcut lucrarea cu mâna ta (deci îți aparține, deci te juri că nu ești hoț), că nu lovești niciun copyright (știut/neștiut), că autorii au contribuții egale și-și asumă integral tot ce scriu (căci nu mai ești fraier să scrii de unul singur, când cosemnând îți faci prieteni, îți poți include drept coautori acoliți sau rude, când pentru un articol muncește aproape unul singur, dar acela va semna la rândul său în celelalte 2-3 articole pe care le face, tot pe rând, fiecare ins/inse din gașca ta, când „marile” reviste internaționale pretind bani și doar prin chetă, de nu ți-i asigură vreun grant baban, îl strângi și pui la bătaie, când poți fi „premiat” în bani dacă și oricând publici „ISI”). Și mai declari că „nu există niciun conflict de interes”, că lucrarea a fost/este parte din cineștie ce sponsorizare, proiect plătit instituțional ori extraplan privat, ori niciuna/nicialta, ba chiar și că „datele”, adică grosul materiei prime, poate fi predat la cerere. Sigur că această vorbărie reprezintă un legământ de paradă goală, căci nu exclude deloc înfumurarea sau minciuna vidă, știindu-se că verificările „la sânge” se fac rarisim, în cazul unor realizări, coincidențe, similarități ori rezultate „epocale”, orice scandal public, proces legal sau blocare de carieră având loc numai în cazul când e vorba de vipuri, politicieni, funcții publice de maximă vază. Pentru grosul universitarilor și-al cercetătorilor ce nu se bat pentru varii topuri, discleimărul poate rămâne neverificat, bun de păstrat la dosar „în caz de”, un risc minor asumat. Și-apoi, „verificările” se fac în baza referatelor (de pre-publicare) sau ale unor evaluări făcute de inși care-s și ei autori și coautori pe ici-colo, membri nu doar în tot felul de comitete „obiective” ci și-n conexiuni reale ori oricând posibile de intercondiționare cu mulți alți evaluați/recenzori.
Să mai vedem, spre palid exemplu, și numai imbecilismul de a puncta/grada cu exact aceiași cifră o recenzie de 2 pagini de platitudine liceală (simplă prezentare a cuprinsului unei cărți, uneori chiar necitită) cu o alta de 15 pagini, paote chiar foarte deșteaptă și evident postdoctorală, plină de referințe, note de subsol și bibliografie. Sau un așazis studiu de 5 pagini cu altul de 45. Niciun evaluator nu pune mâna să citească singur materialul care se notează (repet, cu fix aceleași 5, 10 sau 15 puncte, conform propriului/autonomului sistem maxim de punctare), nu ia în calcul măcar lungimea fizică a unui articol (da, în fizicile și matematicile avansate pot fi de aur curat 3 pagini, nu și-n umanioare). Insist: nicidecum nu citește el însuși câteva pagini, cu toate că, într-ale umanioarelor, oricât de incult ai fi tot îți dai ceva seamă intuitivă dacă un text are doxă ori e ca de revistă pentru așteptat la coafor, dacă-i făcut de cineva cu reală știință de carte ori e doar chinuit de-un onanist amator. În realitate, evaluatorul doar verifică și semnează acuratețea punctajului pe care fiecare autor și l-a făcut singur, e doar un auditor și contabil peste autoevaluări și declarații.
Cât de oarbă e scientometria s-ar putea dovedi, de pildă, punându-i-se pe masă volumele fostei acad. dr. ing. Elena Ceaușescu. Dacă scientometria ar fi existat acum 40 de ani, textele respective i-ar fi părut cât se poate de meritorii, impecabile. Însă problema e că scientometria nu ne poate spune absolut nimic nici despre calitatea și creativitatea tuturor studiilor foarte actuale, fiindcă „judecă” exclusiv după declarațiile sau confirmările formale ale altor guduriști, clienți și complici.
În mașinăria punctajelor (calitative spre deloc și cantitative spre maxim), a intervenit, bezmetic și exclusiv de un capitalism profitând barbar, financiarul. Căci cu titlul de open access se publică doar numele autorului/autorilor și afilierea, titlul articolului, rezumatul și declarația administrativ-„juridică” numită disclaimer, urmând ca de vrei mai mult să plătești o sumă deloc modestă pentru descărcarea întregului articol (numit de-acum încolo ca o piatră tombală sau un item de arhivă, document). Iar publicațiile (onlain, căci cele și pe hârtie sunt rare și contra unui cost și mai și), de-acum absolut obligatorii pentru orice Centru (sau cerc/cercuț) de Studii, Facultate, Institut (eventual etc.), încasează de la autori (respectiv sponsorii lor) sume foarte consistente pentru publicarea fiecărui articol.
Unii editori virtuali aruncă din bani și către referenți (cărora le cer să bifeze ori să facă comentarii la o listă ridicol de imensă de detalieri în termeni și frazeologii de o limbă de lemn specifică neocontabilității scientometrice); cele mai tinere reviste având naivitatea să ofere referenților (în schimbul umilinței și a criminalei pierderi de timp datorate mai întâi lecturării unor materiale foarte slabe, mai apoi completării „listei” de recenzie/referat care e și mai îndobitocitoare decât orice text foarte slabă drept pentru care puțin) doar atât de vana onoare de a le atașa numele fie la o listă a referenților, fie (altă onoare infantilizantă) posibila/eventuala lor integrare într-o listă superioară, de „consultanți editoriali internaționali”. Când ești tânăr te amăgești și te bagi, ești mândru să te-nfigi oripeunde. Ulterior te plictisești, să te spetești îți devine târșă, ți se rupe total de respectiva publicație; o vreme te mai țin pe-acolo pe pomelnice din inerție (la noi ești ținut până ce decedezi, mai ales dacă între timp ai devenit mare șef ori doar prof cu presupusă mare influență).
Astăzi, cum să ajungi din nimic direct în clasa ISI/Clarivate e mai mult decât simplu, suficient fiind să preiei un template de soft (cumpărabil cu spațiu de stocare cu tot) și să-ți pui pe net un format de jurnal de un formalism total și de-o rigiditate absolută, părând okei de la o poștă ori din avion (doar să aibă cerințele elementare a, b, c, d), însă cu un conținut propriuzis care poate coborî chiar și sub gângav, blabla, mediocru. Acesta e, în realitate, contextul în care periodice sau reviste academice (onlain) apar din orice gang local, provincial, regional sau național (universitar-academic), însă cu spontane ambiții internaționale, desigur. O asemenea publicație nouă, de care nici nu-i nevoie să mai fi auzit ceva (trebuie să știi că de-acum apar pretutindeni), mi-a cerut tamnesam să-i scriu un referat la o lucrare primită spre publicare. Dar nu oricum, ci completând eu într-un chestionar de 6 pagini, punct cu punct, la întrebări standard, preluate (doar traduse) de pe cineștie ce sit internațional, de o totală chițibușăreală formală, redundantă și neadecvată. Formular de recenzie pe care l-am refuzat, considerând că era îndeajuns să le mărturisesc în bodytext-ul de meil opiniile cum că lucrarea e modestă de tot, cu hibe de teorie și sistem de ordin general, + compromisuri punctuale, c-ar fi bine ca autorul s-o revizuie și îmbunătățească, însă numai ei pot ști sau ar trebui să știe dacă respectivul/respectiva e-n stare sau ba, așa că mă recuz dinaintea oricărei recomandări ferme (publicați sau nu), fiind treaba lor să judece și să decidă, tot experți fiind. Neacceptând obrăznicia de a mi se cere iar, totuși, să „completez” în formular, deoarece mi se va recunoaște existența/contribuția într-o listă, am replicat că pot să completeze singuri template-ul cu ce le scrisem deja cursiv, plus că nu doar accept cu plăcere ci chiar prefer a fi sărit/ignorat de orice listing = în veci pomenire de 2 bani.
La un moment dat, din străinătate, tot de la o publicație academică relativ recentă, am primit un articol de-a dreptul excellentissim. Să-l citesc și evaluez/punctez/recomand. Așa, pur și simplu, c-oi fi eu băiat detreabă; sau frumos și poate sensibil la complimente pompoase. Am deschis lucrarea, nu doar dându-mi repede seama că era super, ci chiar recunoscând și autorul (o somitate, un fel de ultima din „generațiile de aur” sau „de-altădată”, bașca știind și detaliul că e-n fază biologic finală). Și mi-a părut total deplasat, ironic, absurd și hilar să soliciți, să rogi frumos, să ai nevoie (!?) de un referat, de opinia altcuiva/orișicui, atunci când e vorba nu numai de-o (mare/ultimă) somitate mondială, ci și când textul e dincolo de orice discuție, impecabil, admirabil, genial. Așaceva nu se pune la nicio coadă, publicându-se imediat. Din greșală, redacția ori șeful publicației mi-a trimis și un meil pe limba-i maternă sau vernaculară, unde (la simplă traducere automată) se specifica faptul că revista lor plătește 25 de euro per referat extern. Drept pentru care îi răspund omului: știu și apreciez faptul că oferiți 25 de euro pentru o treabă formală (iar în cazul de față chiar inutilă, căci articolul e mai presus de orice comentariu); dar în calitate de coleg și-n numele solidarității de breaslă și de situație permite-mi să-ți propun alt negoț. Și-anume că sunt dispus să-ți dau eu 25 de euro, la schimbul acestui articol, că și eu caut articole bune și foarte bune și-aș fi foarte fericit să-l public. Propunere primită cu zâmbetul cuvenit, lucrurile urmându-și cursul de cuviință. Deși, în locul redacției/revistei sale, nu i-aș fi tăiat nicidecum autorului prima frază de adresare colocvială (articolul fusese o prelegere de keyspeaker la un congres de-acum 7-8 ani). Și-n niciun caz nici nu i-aș fi adăugat la coadă o poliloghie de disclaimer totalmente absurd, ridicol, grotesc. În tocmai acest particular caz, cum să pui tu un autor de maximă carieră între anii 1970-2010, somitate mondială constantă, acum pe patul de moarte, să declare (de fapt chiar tu, redactor/editor, să scrii în numele lui) că textul e original (deci nefurat), că-și asumă tot, n-are conflicte de interese, n-a fost publicat sau plătit de cineștie ce instituție sau firmă, etc/etc (o mizerie)?
Fiind societăți comerciale, bazele de date se clonează pe sine, multiplicarea fiindu-le fie mimetică, fie tembelă. De pildă, după ce s-a autoinvitat să ne includă (de fapt, bifeze), desigur muncind nimic și doar bazându-se pe grozăvia de informații și tabele șablon (pe care n-am avea altă treabă și bucurie decât să i le deservim noi, regulat), a zis că trebuie să ne conformăm în totalitate cu pretențiile lor. Cu exactitate: în revista noastră lipsește menționarea afilierii autorilor imediat lângă ori sub numele lor, de sub fiece titlu de articol. Nu mă-nnebuni (merita să-i zic)! Voi nu puteți observa că biodate, adică prezentări efective (deci conținând și afilierea) ale fiecărui autor există sub titlul Lista contributorilor, la fiece final de volum? Pe de-altă parte, nu vă duce capul că, uneori, pentru subiectul unor piese de trudă intelectuală afilierea profesională chiar contează puțin (poate chiar deloc), iar în cazul, cât de rar, al menționării „cercetător independent”, așa ceva nici nu micșorează nici nu umflă cu nimic valoarea intelectuală a articolului per se? Metadate sau informații auxiliare, precum afilierea, își merită locul fie într-un spațiu generos, precum e finalul de destul de multe pagini al volumului, ori într-o notă de subsol la final de text individual. Firma respectivă pretindea însă și emailul fiecărui autor. Iar în cele 5-15 rânduri de auto-prezentare/reprezentare din List of Contributors, unii își pun și adresa electronică, alții ba. De ce i-am obliga? Dacă sunt dintre cei fie pățiți, fie precauți, care se tem ori au decis să se ferească de phishing și spam? În numele respectului față de deciziile autorilor, nu dăm imeilul celor care nu și-l oferă singuri în propria prezentare, și cu-atât mai puțin ale celor care spun că nu vor asta. Repet: nu mai există prof sau cercetător, încă în viață, care să nu fie regăsibil în wikipedii sau măcar pe siturile instituțiilor, în cărți, recenzii, CV-uri pe net. Acești rigizi/robotici acumulatori de date și informații, acești evaluatori cu calități de arhivari și contabili, să facă bine să mai brauseze/pescuiască și să se documenteze și singuri, nu să se bazeze doar pe „hârtiile” căpătate de-a gata, furnizate de alții. Încrederea (în unii/alții) nu trebuie să elimine truda personală. Revenind, pentru a încheia povestea cu „bazele de date” care se dau tari și mari, bietul operator care a zis că de nu facem cum vor ei, adică cf. programului lor cu tembele aitemuri de indexare (gen afiliere sub titlu și lângă nume, + imail per individ), nu ne integrează. La care iar merita (dar n-am pierdut vremea) să-i fi spus „plăcerea-i de partea noastră”, respectiv „pagubă-n ciuperci”! Oricum bucurându-mă, căci mai urma și să mă scutesc de-a-mi ucide timpul trimițându-le anual groaza de așanumite metadate. Precis e de-a dreptul idiot să ți se pretindă popularitate printre contabili și să fii cotat după mulțimea de baze de date în care figurezi (de formă).
Pe scurt și-n definitiv: măi stimați tovarăși metroscientologi, măi! Lăsați-o mai moale cu acordeonul gândirii voastre de lemn pe scara îngropării inteligenței și a îngrămădirii intelectului în imbecilizante formalisme, aparențe, detalii contabilicești, declarații vide de conținut, metadate.
Cu invazivitatea și autoritarismul acestei scientometrii, la care se adaugă minimalismul formalist al deontologiei numite „etica cercetării”, există riscul impunerii unei noi paradigme asupra intelectului însuși. Una care nu este deloc avansată, superioară, ci dincontră, democrată în sensul democratificării și accesibilizării ad infinitum. Pe poarta aceasta largă, mărginită doar de senzorii ajutători pentru nevăzători de idei, doar de jaloanele grosolane ale dezavantajaților întru spirit, intră puhoi de pseudointelectuali sau postdoctorali compilativo-mimetici. În vreme ce intelectul uman, bietul, e și el de multe feluri sau virtuți conceptuale, adică de diverse altitudini, profunzimi, registre, stilistici. Însă scientometria momentului, care ridică și coboară, dă cote care sfârșesc în prestigii și finanțe, dat fiind că are/impune cerințe minime, identice, formale, robotic reiterabile, riscă să impună falsa reprezentare a intelectului drept o mașinuță sau cutie de chibrituri la îndemâna aproape oricui.
Scientometria momentului este generoasă doar pentru masiva masă a mediocrilor, superficialilor, manipulatorilor de date facile, adaptabile maximal; este ofertantă personajelor de inteligență medie, ba chiar și capetelor (asistate sau ba) de o alfabetizare academică demifuncțională, sfertofuncțională, ba chiar și disfuncțională. Pentru performanțele postdoctorale creative, scientometria de moment nu poate funcționa decât prost sau stângaci, inadecvat, riscând să degradeze și epureze, fie și excepțional, chiar și genialitatea genuină, nu doar să ignore performanța subtilă din conținutul real al unor lucrări. Acest conținut „subtil” și „real” nu este, pare-se, treaba scientometrologilor, iar asta nu-i deloc frumos și bine. Noua știință se vâră chiar și pe ușa cea strâmtă cu piciorul stâng și cu capul spart. Creșteți, domnilor scientometrologi, nu doar vă înmulțiți (biblic ca iarba pămânului, pe românește ca ciupercile). Nu ne băgați chiar pe toți unde sunteți voi înșivă, atât în sticluțe și rame, cât și într-un pătrat și blocat (vorba ardelenilor) chepeneag.
Contributors • 08-05-2023, 00:00:07 • 215 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 22047 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri