X

Ani de război și atentate la Sarajevo. Tragedia unui oraș asediat prin ochii unui comandant al FORPRONU

                    “…Pentru că acesta nu este poate orașul în care voi muri...

Întotdeauna pot găsi pe unul din voi cei ce-mi sunteți dragi

                 Pentru a vă spune cât sunt de singur și fără speranță…..

                Pentru că acesta nu este poate orașul în care am fost cel mai fericit

               Dar ploaia ce se aude căzând este mai mult decât o simplă ploaie” 

Izzet Sarajlic

A scrie despre anii războiului din fosta Iugoslavie a ultimului deceniu de secol XX comportă necesitatea unor lecturi prealabile amănunțite. Interesul propriu a plecat de la lucrarea “A crede și a îndrăzni”/”Croire et Oser”, semnată Philippe Morillon, fostul comandant adjunct al “Căștilor Albastre” ale ONU/FORPRONU din Bosnia și Herțegovina din timpul conflictului ce a însângerat Iugoslavia și, poate în primul rând (deși a încerca să ierarhizez un război sau mai multe reprezintă o eroare) Bosnia și Herțegovina. Autorul parafrazează o expresie a generalului Jean de Lattre de Tassigny (erou francez al celui de al doilea război mondial) intitulată “a crede și a îndrăzni, pentru a nu suferi.” Am meditat asupra acestor cuvinte și le-am alăturat versurilor din motto ale poetului bosniac Izzet Sarajlic. Prin aceste rânduri am alăturat două fețe ale aceleiași monede, una în care se întrepătrund stări de spirit, realități diferite și un singur oraș: Sarajevo. Capitala Bosniei și Herțegovinei, locul în care nume precum piața Markale sau strada Vasa Miskina au conotații tragice. Fostă capitală olimpică (locație a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1984), oraș ce a cunoscut cel mai lung asediu din epoca modernă (1425 zile, din aprilie 1992 până în februarie 1996) dar și un al doilea asasinat, la fel de zguduitor, la distanță de 79 de ani de la primul. Mă refer atât la pretextul declanșării primului război mondial (atentatul asupra arhiducelui Franz Ferdinand, 28 iunie 1914) cât și la incidentul din 8 ianuarie 1993 în care a fost ucis vice-premierul bosniac Hakija Turajlic. De ce toate acestea într-un singur loc: Sarajevo?   

În rândurile următoare voi încerca să răspund acestor întrebări prin structurarea unui parcurs istoric cât se poate de schematic, a reliefării celor scrise de generalul francez Philippe Morillon precum și a rapoartelor (astăzi publice, din surse deschise) ajunse la dată respectivă la Națiunile Unite. Obiectivul propus nu este de a elucida sau a explica anumite circumstanțe ci de a aduce poate o nuanță în plus sau o valoare adăugată, oricât de moderată, unor evenimente de care ne despart aproape 30 de ani, subsumate dramaticului moment din 8 ianuarie 1993. Finalul războiului și acordurile de la Dayton (1995) vor creiona un nou stat, cu o conducere unificată dar cu două entități teritoriale: Republica Srpska și Federația Croato-Musulmană. 

Consultarea fie și sumară a istoriei acestui teritoriu aduce cu sine o concluzie imediată: Suntem la confluența marilor imperii și religii monoteiste, cu inevitabilele coabitări dar, în același timp, cu inerentele clivaje și conflicte etnice, religioase, culturale și politice. Inițial parte a provinciei romane denumită Illyricum, acest spațiu (numele de Bosnia vine de la râul cu același nume, denumit Bosante în latină, afluent al Savei[1]) intră sub dominația sud-slavă (odată cu sosirea masivă a acestora în Peninsula Balcanică la începutul secolului VII d.Hr.) respectiv ungară (din secolul XII). Figura principală a acestor timpuri este Stefan Tvrtko (1353-1391), la 1376 “rege al Serbiei și Bosniei.” Secolul XV se traduce prin începutul cuceririi otomane iar ultima formațiune statală (ducatul autonom al Herțegovinei, condus de nobilul local Stefan Vukcic) a dispărut în 1482. Următoarele patru secole vor sta sub semnul dominației otomane (au existat inclusiv mari viziri originari din acest spațiu, cum ar fi Mehmet Sokolovic/Sokollu Mehmed Pasa, cel ce a ordonat construcția podului peste Drina în orașul bosniac Vișegrad[2]) iar în tot acest interval de timp a avut loc și un proces de convertire religioasă a unor băștinași, stimulta de faptul că numai cei de religie islamică puteau fi proprietari de pământuri. Aceștia sunt de fapt bosniacii de credință islamică din Bosnia și Herțegovina ce mult mai târziu vor fi individualizați de regimul federal iugoslav (1971) sub denumirea de “Musulmani.” (cu M mare) Până la începutul secolului XX țara a fost o provincie otomană cu capitala la Sarajevo. Cum am menționat mai sus, Bosnia și Herțegovina a fost un teritoriu al întâlnirii marilor imperii și acest fapt este redat poate cel mai fidel de marele romancier Ivo Andric, în cărțile sale anume “Cronică din Travnik” respectiv “E un pod pe Drina.” În ambele lucrări a fost prezentată apariția și influența habsburgice versus rezistența otomană iar în final, în anul 1908, după mai multe etape, Bosnia și Herțegovina a fost anexată de regimul dualist austro-ungar. (în anul 1867 are loc dualismul austro-ungar) Firesc, noua administrație s-a lovit de afirmarea națională sârbă în creștere iar una din urmări a fost atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914). După primul război mondial Bosnia și Herțegovina a fost integrată în Regatul sârbo-croato-sloven (devenit din 1929 Regatul Iugoslaviei), una din marile probleme cu reverberații și urmări profunde fiind faptul că nu a existat o individualizare bosniacă, locuitorii având opțiunea de a se declara fie sârbi fie croați. Pe firul narativ istoric, desigur sumar, se cuvin subliniate două aspecte: Pe de o parte faptul că, în cursul celui de al doilea război mondial Bosnia și Herțegovina au fost integrate Statului Independent al Croației (NDH) condus de Ante Pavelic (așa numitul regim “ustașa”) iar în acest context persecutarea sârbilor a fost o realitate tragică (lagărul de la Jasenovac); pe de altă parte acest teritoriu a fost nucleul regimului lui Iosip Broz Tito. Mă refer la nucleul legitimității politic-statale iugoslave (cele două întruniri ale AVNOJ/”Antifasisticko Vece Narodnog Oslobodenja Jugoslavije”/”Consiliile Antifasciste de Eliberare Națională ale Iugoslaviei”/ s-au desfășurat în Bosnia și Herțegovina, în 1942 la Bihac și în 1943 la Jajce) dar și la unul emoțional de tip “sacrificiu fondator,” în același areal având loc luptele de la Neretva (1943) și Drvar. (1944). De altfel, revenind la Jajce, data consiliului AVNOJ din 29 noiembrie 1943 a devenit zi națională a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia sărbătorită până în 1992. În anii postbelici Bosnia și Herțegovina a fost republică federativă în cadrul noului stat iugoslav. Relativa toleranță față de particularitatea musulmană a acesteia trebuie remarcată, explicabilă datorită faptului că Iugoslavia, ca lider al “mișcării de nealiniere” (alături de Indonezia și India), nu putea să persecute un cult religios sau altul, o parte însemnată a membrilor organizației politice respective fiind de credință musulmană. Astfel, în anul 1971, “Musulmanii” au fost recunoscuți ca naționalitate însă, cu doar un an înainte (1970), profesorul Alija Izetbegovic (viitor șef de stat) a publicat “Declarația Islamică.” Atât atunci cât și la începutul anilor 1990, legătura acestuia cu anumite regimuri islamice a fost una ce a generat controverse. Mai departe, alegerile din anul 1990 au creat un prim tablou al structurării pe baze etnice și religioase a acestei republici încă parte componentă a Iugoslaviei. “Partidul Acțiunii Democratice” (SDA) a lui Alija Izetbegovic a obținut 86 de mandate față de cele 70 de locuri ale “Partidului Democratic Sârb” (SDS) condus de Radovan Karadzic sau cele 54 ale “Uniunii Democratice Croate” (HDZ) conduse de Stjepan Kljuic. La conducerea statului a fost respectat inițial un algoritm: Președinte Alija Izetbegovic (musulman), șef al Parlamentului (unicameral) Momcilo Krasjnik (sârb ortodox) iar prim ministru Jure Pelivan. (croat catolic)

sursă britannica.com: „Bosnian conflict: destruction in Sarajevo.”

Destrămarea Iugoslaviei a cunoscut primele sale etape odată cu evenimentele din Slovenia și Croația și, inevitabil, tensiunile s-au acutizat și în Bosnia. Nu voi insista mai mult asupra aspectelor cronologice și voi menționa doar discuțiile tensionate din Parlament în contextul iminent al declarării independenței Bosniei și Herțegovinei (și amenințarea directă a lui Radovan Karadzic rostită de la tribună, la 5 octombrie 1991-“Calea pe care o alegeți pentru Bosnia și Herțegovina este aceeași cu drumul spre infern și suferință pe care deja merg Slovenia și Croația. Să nu vă gândiți că nu conduceți Bosnia și Herțegovina către infern și poporul musulman către exterminare pentru că dacă va fi un război, poporul musulman nu va fi în stare să se apere pe sine”[3]), declararea independenței statului (15 octombrie 1991), referendumul la care 62,8% din votanți s-au pronunțat pentru independență, recunoașterea acesteia de către statele membre ale Comunității Europene (6 aprilie 1992), Rezoluția 752 a Consiliului de Securitate al ONU prin care contingente ale FORPRONU (Forța de Protecție a Națiunilor Unite) au fost desfășurate în Bosnia și Herțegovina, planul Vance/Owen din ianuarie 1993 privind “demilitarizarea orașului Sarajevo și decuparea țării în 10 provincii”[4], context însă în care se produce asasinarea vice-prim ministrului Hakija Turajlic. (8 ianuarie 1993)

Volumul lui Philippe Morillon[5] este o mărturie directă a trăirilor unui general (comandant adjunct al FORPRONU din Bosnia și Herțegovina) ce surprinde tragedia acestui stat respectiv a capitalei sale asediate. Philippe Morillon distinge între speranța (de altfel afirmă că volumul este “o lecție a speranței”) văzută în ochii și vocea cetățenilor (“Mir, mir, samo mir”/”Pace, pace și doar pace”) și agonie, între luptă și armistițiu, între eroare și premeditare, într-un tablou regional dominat de “teama de celălalt, teama de ceilalți.” Documentul este important pentru că (și același sentiment l-am încercat la momentul lecturii cărții Clarei Uson, “Fiica Estului”) în Bosnia și Herțegovina impresia inițială a fost că un război intra muros este de neconceput. Generalul Morillon mărturisește că “după politețea glacială de la Belgrad sau Zagreb am fost primiți cu foarte multă căldură.” (la Sarajevo) Unul din membrii președinției a și punctat, în cursul acestei prime întrevederi, că “sunt musulman iar vecinul meu este sârb; niciodată nu vom putea să ne considerăm dușmani”…Trecerea însă spre confruntare va fi una dramatică. În context, iar acest aspect cred că este elocvent în ceea ce înseamnă procesul de pregătire la nivel diplomatic, este redată convorbirea generalului Philippe Morillon cu ambasadorul francez la Belgrad, Michel Chatelais, în care acesta, cu referire la întreg spațiul iugoslav dar îndeosebi cel bosniac, îi recomandă lectura volumelor lui Ivo Andric (“Cronică din Travnik” și “E un pod pe Drina”) sau a lui Mesa Selimovic (“Dervișul și moartea”), una indispensabilă pentru “cine își propune să înțeleagă sufletul și istoria popoarelor din Balcani.” Acesta este teritoriul în care a fost instalată în perioada postbelică o mare parte a industriei iugoslave de armament și în care coabitarea a fost marcată dintotdeauna de “episoade de eroism, violență și distrugere.” Cred că din toate volumele citate mai sus, destinul lui Ahmed Nurudin (dervișul din confreria/tekkia din Sarajevo, erou al romanului lui Mesa Selimovic) ilustrează poate cel mai fidel ruptura, apartenența incompletă sufletească la un univers sau altul atât a acestuia cât și a unei comunități sau a unui stat. Bosnia și Herțegovina se individualizează oare ca a treia cale, ca un al treilea spațiu între Orient și Occident? Cert este că Philippe Morillon a surprins în câteva cuvinte mentalitatea și percepția în epocă a dramei ce începuse deja să se deruleze, iar trimiterea este la sinistra formulă de purificare etnică: “Dacă frații se bat trebuie să se despartă și să fie despărțiți…”.În același sens reliefez descrierile principalilor actori ai conflictului bosniac din anii ‘90 ai secolului XX: Despre Radovan Karadzic, președintele Republicii Srpska 1992-1995 (“Mă ascultă. Pleoapele sale grele și coborâte îl fac să semene cu un urs adormit. Jocul nervos al degetelor sale pe tăblia mesei, faptul că acceptă să-i ofer o țigară deși știu că nu mai fumează, toate aceste atestă că este conectat la tensiunea momentului”); Nikola Koljevic, vice-președinte al Republicii Srpska (“mic de statură, cenușiu, cu ochelari subțiri, profesor de literatură engleză la Universitatea din Sarajevo, teoretician local al purificării etnice…are un timbru blând al vocii și o excelentă limbă engleză. Contrastul cu Radovan Karadzic este sesizabil. Pe măsură ce unul pare redutabil, amenințător în mod voit și înverșunat împotriva întregii lumi, celălalt este de o blândețe aparentă, plin de bunăvoință, dornic să placă și să convingă”); Bljana Plavsic, președintele Republicii Srpska 1996-1998 (“foarte respectată de  populația sârbă…agresivă în abordare, totuși campioană a unor mari și generoase idei, nu pare în largul său și cu siguranță va face rapid un pas înapoi”); Momcilo Krasjnik președinte al Parlamentului Republicii Srpska și membru al președinției Bosniei și Herțegovinei (“fost președinte al Parlamentului bosniac. Smead, privirea pătrunzătoare sub sprâncene dense, nu surâde niciodată, vorbește puțin și doar pentru a reaminti promisiuni neonorate ale FORPRONU. Atitudinea sa, cel puțin la prima întâlnire, este aproape ostilă…Totuși îl cred mai rezonabil poate pentru că este cel mai conștient, mai mult decât ceilalți, asupra responsabilităților și asumării acestora. Pare singurul din cei patru stăpân în permamență pe nervii săi”); Ratko Mladic, comandant al armatei Republicii Srpska (“Șeful incontestabil al sârbilor din Bosnia, charismatic, minte puternică și întortocheată, se proiectează ca fiind în serviciul propriului său popor. Născut actor, știe să utilizeze cartea amenințării și a șarmului, să treacă pe loc de la furia aproape de limitele apoplexiei la un calm distant și aparent. Crede oare cu adevărat ce spune când denunță complotul întregii lumi împotriva poporului sârb vinovat doar pentru că-și asumă rolul istoric de barieră între Occidentul creștin și Islamul invadator? Îl cred prea inteligent pentru asta. Sunt de părere că își însușește aceste teze oficiale numai pentru asigurarea triumfului propriei sale ambiții ce consistă în a repoziționa sârbii pe un loc dominant în lupta dintotdeauna cu frații musulmani și croați…Este un adept și un patriot al Serbiei Mari. Lucrează la realizarea acestei vechi aspirații dar nu dorește și nici nu poate să o mărturisească”); Safer Haliljovic (“fost ofițer al Armatei Populare Iugoslave/JNA, nu a urmat cursuri de învățământ superior. Este musulman precum majoritatea ofițerilor armatei bosniace….Un cap proeminent pe un trup de jucător de baschet, privirea lipsită de conținut, dă poate chiar impresia stupidității. Nici pe departe însă! La o cunoaștere îndeaproape, sub o aparentă impasibilitate descoperi un atașament profund față de propria cauză; ostil oricărei soluții negociate atâta vreme cât nu-l ajută să inverseze balanța de forță.”)  

Portretele de mai sus trebuie completate cu anumite observații: În termeni militari factorul numeric a fost favorabil armatei Bosniei și Herțegovinei însă în termeni de logistică, organizare și armament greu (în special artilerie) avantajul a fost net de partea VRS (“Vojka Republike Srpske”/”Armata Republicii Srpska”) al cărei comandant a fost generalul Ratko Mladic, nume asociat cu soarta celor “șase zone de securitate ale FORPRONU” (Srebrenica, Gorazde, Zepa, Tuzla, Bihac, Sarajevo) sau cel puțin cu o parte a acestora, consecințele fiind incalculabile. O a doua observație este legată de rolul mass-media. Generalul Philippe Morillon a remarcat în mod corect că, în timp ce liderii sârbilor din Bosnia au fost convinși de sabotajul presei internaționale, cei bosniaci au avut inteligența de a păstra mereu canale de comunicare deschise. (avantaj)  

Pe acest fond al luptelor fără sfârșit, al asediului interminabil dar și al unui licăr de speranță (planul Vance/Owen din ianuarie 1993) s-a produs ireparabilul. Suntem pe 8 ianuarie 1993 și sârbii sărbătoresc Crăciunul. (pe stil vechi) În aceeași zi un avion turc a aterizat pe aeroportul din Sarajevo (survol aprobat și aterizare prevăzută pentru orele 15.00) iar la fața locului s-au deplasat pentru întâmpinarea delegației respectiv discuții oficiali bosniaci conduși de vice-prim ministrul Hakija Turajlic. Înainte de toate însă este importantă descrierea acestuia realizată de generalul Morillon: “Unul din cei mai moderați apropiați ai președintelui Izetbegovic, apreciat și prețuit de toți. Formarea noastră comună de ingineri electroniști ne-a apropiat și l-am considerat un prieten.” Revenind la scena zilei de 8 ianuarie 1993, urmare solicitării trimise de președinția bosniacă la orele 12.30, un convoi al FORPRONU (“sector Sarajevo”) a transportat delegația bosniacă la aeroport într-un “vehicul blindat de transport de trupe” denumit VBTT. După discuții toți oficialii bosniaci (în afara lui Hakija Turajlic) s-au urcat la bordul aeronavei și au părăsit Sarajevo. (!) Drumul înapoi către sediul Președinției a fost efectuat în același vehicul VBTT al FORPRONU, unicul pasager fiind vice-prim-ministrul Hakija Turajlic. Pe drumul de întoarcere însă, probabil și datorită climatului de extremă suspiciune al părții sârbe (s-a crezut că avionul turc a adus la Sarajevo combatanți de partea forțelor musulmane bosniace), vehiculul a fost blocat la aproximativ 400 metri de aeroport. (orele 16.30.) Au urmat două ore de discuții tensionate la care a participat și ofițerul FORPRONU de legătură pe lângă cartierul general al armatei sârbilor bosniaci, colonelul Sartre. După mai multe schimburi de replici și o aparentă aplanare a întregii situații, prin trapa deschisă a vehiculului VBTT, de lângă colonelul sus-menționat și cu toată opoziția colegilor săi, un soldat sârb “aflat într-o stare de extremă surescitare” a tras asupra vice-prim ministrului. Imediat după acest moment drumul a fost degajat iar demnitarul bosniac transportat la spital unde medicii au constatat decesul. O descriere amănunțită a evenimentului, punctată evident, precum în orice atentat din istorie, de un lanț nefericit de coincidențe și erori ( solicitarea de transport la aeroport nu a fost conformă cu procedurile FORPRONU; membrii echipajului nu au fost informați asupra rangului demnitarului pe care urmau să-l escorteze etc) poate fi lecturată aici.[6] Poate și mai dramatice sunt însă sentimentele încercate de generalul Philippe Morillon, împletite cu o luciditate și o convingere necruțătoare în ceea ce înseamnă stoparea agravării unei situații și așa aproape de necontrolat: “A fost unul din cele mai dure momente ale carierei mele. În clipe precum acestea simți cu adevărat singurătatea puterii și datoria misiunii. Primul meu gând iar alții îl vor împărtăși la rândul lor: Prevenirea ca acest nou asasinat comis la Sarajevo, 79 de ani după moartea arhiducelui Franz Ferdinand, să nu aibă aceleași consecințe și să nu constituie semnalul declanșării unui conflict generalizat.” Conduita generalului Morillon reține atenția, cititorul având posibilitatea de a medita asupra modalității de exercitare a conducerii: “A fi responsabil înseamnă a ști să te impui în fața subordonaților dar totodată a ști să răspunzi de ei și pentru ei…În momentul în care un om aflat sub ordinele tale este judecat asupra îndeplinirii misiunii sale, trebuie să știi să-l protejezi. Aceasta este condiția încrederii fără de care nu poate exista eficacitate în acțiunea colectivă.” Același general dovedește cumpătare și echilibru atunci când menționează că astfel de acte au cauzele lor și declanșarea în ziua de Crăciun a unei ofensive bosniace în regiunea Bratunac nu poate decât să contribuie la o inflamare emoțională la nivel personal și comunitar. Până la urmă nimic altceva decât o spirală tragică a violenței.

Asasinarea lui Hakija Turajlic a fost o premieră în tot ceea ce a însemnat dispariția în astfel de condiții a unei figuri politice din Iugoslavia anilor ‘90 ai secolului trecut. Condamnarea acestui act a fost unanimă în toate cancelariile dar cuvintele generalului Morillon din comunicatul său din 9 ianuarie 1993 merită citate: “Săptămâna trecută, formulând urările tradiționale, nu a existat niciunul dintre voi care să nu invoce pacea și să se roage pentru ea. Pacea pentru această țară ce a plătit deja prea mult pentru nebunia unor oameni, pacea pentru locuitorii Bosniei ce nu mai pot suporta suferința și lipsa de speranță…..Știu că domnul Hakija Turajlic, căruia i-am prețuit caracterul și inteligența, era gata, precum mulți dintre cei de aici, precum mine însumi și oamenii mei, să-și dea viața pentru o soluție ce ar permite revenirea la o viață în libertate, demnitate, exercițiu al celor mai elementare și sacre drepturi….Moartea lui Hakija Turajlic nu trebuie să fie debutul unei noi serii a doliului și deziluziei ci finalul acesteia. Fac apel la compatrioții săi de toate religiile, ce se opun în enorma lor majoritate exercițiului de violență oarbă, să-și înfrâneze mânia, să-l onoreze pe măsura sacrificiului și meritelor sale, să continue opera pe care a întreprins-o de a reda acestei țări o pace demnă. Fac apel la adversarii săi să înțeleagă prin această nouă tragedie și înainte de a fi prea târziu-încă nu este prea târziu-la ce acte extreme poate recurge un combatant atunci când își însușește în mod nefericit o lecție a istoriei. Sper ca în profunzimea lor sufletească să nu dorească altceva decât Pacea. Dacă aceasta este adevărat și vreau să cred că este adevărat, solicit ca responsabilii la cel mai înalt nivel ai crimei ce tocmai ne-a lovit în toată oroarea sa să fie denunțați public la Belgrad și Pale și să fie condamnați așa cum o merită.”

Asasinarea vicepremierului Hakija Turajlic a fost o pagină de istorie recentă marcată de asediul cel mai lung din epoca modernă (Sarajevo), de un conflict bosniac punctat de crime în masă, de destrămarea traumatică și conflictuală a unui stat federal. Peste toate însă o singură întrebare: Cum s-a ajuns aici? Este poate momentul să închei acest articol și să caut un răspuns prin întoarcerea la literatură, la poezie, la versurile aceluiași poet bosniac Izzet Sarajlic, la fel de sensibile și cutremurătoare precum cele din motto, mergând, dacă vreți (cu referire strictă la titlu) pe linia Adrianei Georgescu și a cărții sale “La început a fost sfârșitul” și reflectând asupra unei alte întrebări: Mai există speranță?

Foștilor mei prieteni iugoslavi

Ce s-a întâmplat cu noi în doar o noapte, prieteni?

Nu știu ce mai faceți acum, ce scrieți acum.

Alături de cine beți un pahar

În care cărți v-ați îngropat pe voi înșivă.

Nu mai știu nici măcar dacă încă mai suntem prieteni.”  

Nota: Varianta inițială a acestui articol a fost publicată în Revista „ARCA „(„Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică”) nr.1 (366) 2022, „Ani de război și atentate la Sarajevo. Tragedia unui oraș asediat prin ochii unui comandant al FORPRONU”, pag.89-100


[1] conform larousse.fr

[2] sokol în limba sârbo/croată înseamnă vultur (n.a)

[3] conform https://www.youtube.com/watch?v=ACHkmW8NGJU

[4] conform https://www.monde-diplomatique.fr/mav/55/A/55637

[5] Général Morillon, « Croire et Oser, Chronique de Sarajevo », ed. Grasset, 1994.

[6] https://digitallibrary.un.org/record/159728/files/S_25130-EN.pdf (sursă bibliografică)

Contributors • 08-09-2022, 12:00:07 • 1329 vizualizari

Continuare pe Contributors »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14246 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri