X

Amza Pellea: Actorii nu mor niciodată

“— Când, Amza Pellea?

— …Luna trecută (aprilie) am împlinit 41 de ani. 41 de ani de când m-am născut, în una din comunele cele mai olteneşti : Băileşti, la sud de Craiova. Azi orăşel, Băileşti era cândva unul din cele mai mari sate din România. Sat bogat, sat agricol. Tata, agricultor, a avut cinci copii, eu – singurul băiat. Am făcut şcoala primară în sat şi am debutat în clasa I în rolul Lupului din Scufiţa Roşie. Am ales acest rol pentru că, timid fiind, puteam apărea mascat. Îmi plăceau foarte mult poeziile, drept care apăream mereu în festivaluri şcolare. Am urmat liceul la colegiul „N. Bălcescu” din Craiova, am urmat şi o şcoală electrotehnică, după absolvirea căreia am căpătat calificarea de „specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune”. Am lucrat la uzina electrică din Timişoara până în 1951, când, după o preselccţie, am dat examen la Institutul de cinematografie. Concuram la clasa de regie, dar comisia m-a repartizat la „actorie”.

— Cum?

— Profesor, profesorul meu de neuitat, a fost Mihai Popescu. La clasă abordam roluri de dramă: Trigorin din “Pescăruşul”, Baronul din “Azilul de noapte”, şeful anarhiştilor din “Tragedia optimistă”. Printre colegi: Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, C. Rauţchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu şi alţii. Mihai Popescu nu era numai un mare actor, ci şi un excelent pedagog. El mi-a deschis ochii, primul, asupra fenomenului teatral. Ne îndemna mereu să renunţăm la comoditate, să luptăm cu inerţia, să depăşim sfera intereselor mărunte. Îmi aduc aminte că el ne spunea deseori că „sufletul artistului e ca o rană ce nu trebuie să prindă niciodată crustă, ci să fie mereu sensibilă, să reacţioneze la durerea proprie, ca şi la aceea a celorlalţi”. Fără a fi calofil, Mihai Popescu pleda pentru un teatru frumos făcut, indiferent de caracteristica rolului. Urmărea creşterea personalităţii studenţilor săi, folosindu-se de un sistem personal de exerciţii teatrale, punîndu-i în situaţia de a aborda anumite momente „cheie” din spectacole. În tot ce făcea pleda pentru ideea sentimentului major şi nobil faţă de una din cele mai frumoase meserii.

— La început?

— …Ne-a despărţit de profesorul nostru moartea sa tragică, prematură. Am fost apoi elevul acelui ireproşabil, drept, pasionat maestru care este Al. Finţi. Repetam, pentru absolvire, rolul lui Trigorin. Venisem de la „Cinematografie”, poate cu alte metode de abordare a rolurilor. Se pare că nu prea „mergeam” în personajul respectiv. Al. Finţi era mereu nemulţumit de mine la repetiţii. Ba mă oprea de la prima replică, ba nu mai repeta deloc cu mine. Într-o zi, exasperat, l-am rugat să nu mă mai întrerupă. Jucam cartea cea mare. Eram hotărât că dacă nu izbutesc, îmi aleg imediat altă meserie. Finţi m-a Jăsat să repet. Până la capăt! Apoi, fără să spună un cuvânt, a întrerupt repetiţia. M-a luat cu el. Am străbătut Calea Victoriei împreună. Din când în când, Finţi se oprea, se uita lung la mine. Eram convins că se semnase sentinţa mea iremediabilă, de divorţ cu teatrul. Apoi, deodată mi-a întins mâna: „Eu sînt Alexandru Finţi! Nimeni nu-mi poate reproşa că nu sunt un om corect. Dumneata faci treabă. Ai să izbuteşti!” De atunci am lucrat „domneşte” cu profesorul meu. În anul al IV-lea am lucrat cu regretatul Pop Marţian. Am isprăvit facultatea în 1956.

Amza Pellea și Radu Beligan

— Şi Oltenia?

— Deşi n-aş fi vrut, destinul oltenesc m-a dus la Craiova. Am debutat cu “O chestiune personală”; în spectacol, foştii mei colegi îmi erau copii. Pe această scenă am jucat mult, şi Horaţiu din “Hamlet”, şi Otto Katz din “Soldatul Svejk” şi un rol mai puţin obişnuit pentru pregătirea mea: Farfuridi. Cu craiovenii am obţinut premiul I în piesa “Ultima decadă” de Vasile Niţullescu şi Florin Vasiliu — la un concurs naţional. Evident, la Craiova am jucat şi primul meu „oltean” în comedia “Colivia cu sticleţi” de Lascăr Sébastian și Silviu Georgescu. Jucam un poştaş cu o „moacă” şi o dicţie teribilă.

— Şi Capitala?

— Din 1959 am trecut la Bucureşti, la fostul Studio al actorului de film „Nottara”. L-am jucat pe Wilhelm de Orania din “Egmont”, apoi am apărut în “Secunda 58”, “Brigada I-a de cavalerie”, “Vrăjitoarele din Salem”. Ghinionul făcuse că, deşi eram la teatru, nu prea aveam salariu. Nu exista post în schemă. Atunci, Marcel Anghelescu, care punea în scenă comedia “Fotoliul 16”, probabil din milă, mi-a creat un rol care nu exista în piesă — „scenograful”. Treceam cu câteva scaune prin faţa cortinei…

— Dar “Comedia”?

— În 1961, spre surprinderea mea, Radu Beligan m-a luat la noul său teatru, Teatrul de Comedie. Chiar el mi-a mărturisit că n-am ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată… Cred că mă lua de fapt pentru rolul lui Trigorin într-un viitor spectacol cu “Pescăruşul”. Aici, am jucat aproape în toate piesele: observaţi, mai ales, piese româneşti — “Prietena mea, Pix”, “Mi se pare romantic”, “Şeful sectoru lui suflete”, “Nicnic”, “Capul de răţoi”, “Croitorii cei mari din Valahia”…

Amza Pellea și Marcela Rusu
Amza Pellea și Florin Scărlătescu

— Iar succesul?

— Cred că şi eu am devenit cunoscut ca actor datorită filmului. În “Setea”, am avut un rolişor mic. Se pare că am fost remarcat de specialişti în “Tudor”, unde jucam pe unul din căpitani. Am mai apărut în diverse filme, de la “Neamul Şoimăreştilor” la “Haiducii”: au urmat “Dacii”, film în carte mi s-au relevat probleme mai complexe. Abordam un personaj despre care spectatorii aveau o imagine preconcepută.

Aceeaşi problemă, amplificată, m-a îngrozit atunci cînd s-a apropiat turnarea filmului “Mihai Viteazul”. Nu puteam nici să abordez doar datele legendei eroului, nici să mă suprapun personajului. Căutam punţile de trecere. Muncă meticuloasă, complexă. Trebuia calculat totul, de la expresia feţei la ritmul paşilor. De fapt, nu cred că există o diferenţă adâncă între actorul de film şi cel de teatru. Diferenţa stă în mijloacele de expresie, condiţionate de elementele specifice ale tehnicii: fondul este unul si acelaşi. Dacă însă, pe scenă, sentimentul trăirii sincere, credinţa în ceea ce joci trebuie subliniată, în film aceleaşi stări se cer estompate.

Ecranul îţi amplifică fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru pătrat. O mimică, ce pe scenă ar trebui să sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similară cu o mască de groază. Personal, ca actor de teatru, am avut numai de câştigat făcând film. Din arsenalul teatrului m-a ajutat foarte mult sistemul construcţiei unui personaj, desfăşurarea evoluţiei cronologice a unui destin. Apoi, marcarea punctelor culminante, dc tensiune. De la film am învăţat necesitatea folosirii economice a expresiei, concentrarea maximă pe o perioadă scurtă. În film eşti asemenea unui alergător pe 100 m. Teatrul te împinge la lăfăială, ai timp să te desfăşori, poţi aborda un joc în sine. Joci pentru o seară sau alta. În film secunda solicită totul. Televiziunea, evident, nu e nici teatru, nici film. Când filmez nu mă interesează viitorul spectator. La teatru spectatorul e elementul principal. Dar, la televiziune am totuşi senzaţia că sunt privit, urmărit, sentiment pe care nu-l am atunci când turnez.

Domnica și Amza Pellea

— În general?

— Teatrul românesc are mulţi actori excelenţi, foarte talentaţi… Din păcate, în alcătuirea repertoriilor lipseşte intenţia de creştere profesională; nu se află în titlurile alese şi ideea de a se da colectivelor posibilitatea de afirmare. Unii dintre actori au noroc. Alţii sunt puşi să facă bijuterii de alamă, filigrane din fier. Nu li se dă argintul pe mână. Vreau să văd directori care-şi fac repertoriul pentru actorii lor. E drept că băieţii fac orice… La Cinematografie situaţia este şi mai flagrantă. Se ştie că, în mod obişnuit, la un croitor îţi comanzi costumul după măsură. La Cinematografie există întâi costumul şi apoi se caută omul. Pledez deci pentru planificarea folosirii materialului uman artistic. M-am simţit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: “nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedetă”. Dacă aş fi întrebat de un rol pe care l-aş dori, ar fi Petrucchio din “Femeia îndărătnică”, în două distribuţii paralele: Mircea Albulescu — Sanda Toma, eu — Stela Popescu.

— Şi… oltenii?

— Toată lumea mă întreabă despre oltenii mei de la televizor. Glume cu olteni, monoloage, spuneam încă din Institut. De ce prind aceste momente atât de mult azi la public? Cred că datorită faptului că am jucat înainte… “Mihai Viteazul”. Părerea mea este că personalitatea unui actor stă în flexibilitatea lui. Anecdotele la care vă referiţi mi le fac singur. Aş putea să le fac şi mai bine, şi mai bune. Încet, încet, voi ridica ştacheta. Mă gândesc la o nouă scriere, cu implicaţii mai adânci, psihologice, de înţelepciune, de viaţă.

Ştiu că prezenţa mea în acest fel la televiziune e discutată şi chiar controversată. Actorii pot avea o personalitate omniprezentă, unii duc personajul la ei. Îl vezi pe actorul X în Hamlet. Alţii, dimpotrivă, se transformă de la rol la rol. Eu năzuiesc spre acest tip actoricesc. Din prima categorie făcea parte un Vraca, din a doua, un Bălţăţeanu. Cu Bălţăţeanu aveai totdeauna surprize.

Televiziunea este într-un fel o pacoste: te face popular în cinci minute, pentru că, vrând-nevrând, te bagă în casa omului. După ce-am jucat în “Mihai Viteazul”, unii trecători mă arătau cu degetul: „uite-l pe Amza Pellea!” După ce-am apărut la televiziune, alţii, mai mulţi, mă arătau familiar: „uite-l pe Nea Mărin!” Fusesem în vizită în casa lui, stătusem de vorbă cu el, în halat şi în papuci. În general, televiziunea solicită mai mult pe actor. Un lucru spus în faţa camerelor de luat vederi are mai mult haz pe scenă. De fapt, eu la televiziune improvizez. Cum am găsit ticurile verbale ale lui Marin? Repetarea cuvintelor ţine de resortul lor psihologic. Oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea ei vorbesc iute, fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Temători să nu fi uitat ceva, repetă unele idei. În general, însă, mă duc destul de greu la televiziune. Olteanul meu a fost solicitat să apară săptămânal. Am refuzat. Trebuie să facem lucrurile cu haz. Pentru că noi, românii, suntem un popor dăruit de la natură cu mult haz. Jumătate din succes ține de ceea ce spunem noi, cealaltă jumătate ține de disponibilitatea spectatorului de a râde. Spectatorul vine de acasă cu „mâncarea” lui. Tu, actor, trebuie să-i spui: „poftă bună!”. Cred că personajul Nea Marin e aproape de înţelesul spectatorilor. Avem destul de mulţi spectatori încă nerafinaţi, încă nepregătiţi. Nu trebuie să dăm cu barda în public. El e dispus să vadă orice, dar trebuie să şi înţeleagă. Cred că în spatele modernismului, a căutărilor teribiliste se ascund de fapt neputinţe. Ce înseamnă că eşti neînţeles? Înseamnă că n-ai găsit mijloacele de a te face înţeles. Din păcate, mai există oameni de teatru care declară că nu-i mai interesează spectatorii, ci cronica. Dar noi, actorii, stăm cu spectatorul faţă în faţă. Poate să nu-i pese unui regizor, dar pe noi ne interesează direct cum reacţionează spectatorii.

— Şi?

— Sunt un mare iubitor de poezie. Iubesc cuvântul, sensibilitatea în stare pură de cristal. De altfel, am o memorie afectivă şi ţin minte enorm de multe poezii. Cuvintele îmi sunt deşteptate, readuse pe buze, de o anume stare sufletească pe care mi-a declanşat-o iniţial o poezie.

— Iar!…

— Perspective? Voi aborda un rol în film după una din cărţile pe care le-am iubit din adolescenţă: “Velerim și Veler Doamne” de V. I. Popa. Dacă aş avea timp. mi-ar plăcea vânătoarea. Dar n-am. Muncesc mult. (…) Dorm puţin — 5 ore. Dar sunt rezistent, pentru că sunt de Ia țară!”

*** Un interviu realizat de Alecu Popovici, revista Teatrul, 1972

 

Amza Pellea a încetat din viață pe 12 decembrie 1983, la doar 52 de ani, în urma unui cancer galopant și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Cel mai duios omagiu publicat după moartea actorului îi aparține Sandei Toma, dispărută dintre noi de curând:

“S-a „cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte” — pentru totdeauna — unul dintre cei mai îndrăgiţi şi mai populari actori ai generaţiei noastre.

Este greu de conceput că Nea Marin nu mai există! Soarta, care se arătase atît de generoasă cu el, i-a pus piedica prea devreme şi prea dur dintr-un chip cumplit de nedrept.

Colegi de facultate şi de teatru, prieteni la cataramă de-o viaţă, „fratele mai mare“, cum se intitula, ia cu el în nefiinţă cel mai frumos capitol din viaţa noastră, căci, odată cu moartea lui, o bucăţică din sufletul nostru, al fiecăruia, s-a rupt şi a pornit acolo departe, însoţindu-l în tăcere, cu nespusă tandreţe.

Era atât de viu, atât de tonic, atât de plin de umor spontan de cea mai bună calitate! Muncitor până la epuizare, talentat, dar modest, întotdeauna egal cu el însuşi, prietenos şi cald ca o zi luminoasă de vară. A avut un suflet de copil în care nu puteau să încapă decât puritate, cinste, bunătate şi generozitate. Cât despre spirit, a fost înzestrat cu o inteligenţă excepţională — deopotrivă profundă, ascuţită şi plină de înţelepciune. A slujit arta Thaliei trudind din greu, cu o răbdare pătimaşă, a înfruntat greutăţile, puternic, mergând înainte, mereu înainte, chinuit, ca un artist adevărat, de neastâmpăr, însetat de perfecţiune şi sublim — un brad falnic, o săgeată ţâşnită pentru totdeauna în sus, un năvalnic val hotărât să-şi sfarme pieptul de stânci. A trăit şi a iubit viaţa cu nesaţ. O inimă prea mare, ca să poată bate prea mult!

Partener ideal, şi-a împărţit succesele cu noi cu simplitatea cu care, în studenţie sau în nenumăratele turnee, ne împărţeam mâncarea.

N-am auzit pe cineva bârfindu-l, şi dacă vreunul — poate — l-a invidiat, a făcut-o, desigur, cu admiraţie şi respect.

În cinematografie, va rămâne de neuitat în Decebal, Mihai Viteazul, Ipu, Petrescu din Puterea şi Adevărul sau Nea Mărin miliardar. În teatru, spectacole ca Bunbury, Gâlcevile din Chioggia, Ani de pribegie (Teatrul Naţional din Craiova), Umbra, Şeful sectorului suflete, Interesul general, Croitorii cei mari din Valahia, Nic-Nic, iar mai recent şi ultimul, Procesul (Teatrul de Comedie), Comoara din deal, A treia țeapă (Teatrul Naţional din Bucureşti) vor rămâne pentru public, dar mai ales pentru noi, cei care am jucat alături de ei, veşnic vii, pentru că, prin dăruirea lui, Amza şi-a câştigat dreptul la nemurire.

De o deosebită gingăşie sufletească, de dragul poeziei, Amza a scris versuri minunate, fără să se numească poet. De dragul tinereţii, a fost dascăl la Institut — adorat de studenţii pe care şi el îi iubea ca pe copiii lui — fără să se intituleze profesor universitar. De dragul naturii, a fost mare vânător și pescar. Iar de dragul nostru, ne făcea să ne tăvălim de râs când devenea marele povestitor mincinos.

Ne-am încăierat de nenumărate ori în Croitorii…, ne-am iubit șapte ani în Nic-Nic, m-a înşelat şi m-a părăsit de sute de ori în Platonov — unde, când afla de sinuciderea mea, rostea plângând, în acel unic şi sfâşietor registru tragic-comic cehovian : „Saşenka, Saşenka, să-mi faci tu mie una ca asta.“… Când i-am văzut trupul neînsufleţit şi atât de marcat de oribila suferinţă, mi-a venit, printre lacrimi, să-i şoptesc : „Amzule, să ne faci tu nouă una ca asta!“.

Simt că lui Amza nu-i putem spune „adio”, ci numai „la revedere”. Cine știe, cândva, într-un ram înflorit, într-un bob de grâu, într-o toartă de lut, într-o picătură de ploaie sau într-un fir de iarbă — cine știe… cândva, poate, ne vom reîntâlni”.

*** Sanda Toma, decembrie 1983, revista Teatrul

Articolul Amza Pellea: Actorii nu mor niciodată apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 12-12-2022, 12:01:21 • 420 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 14009 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri