Blogosfera

Cunoscut mai ales ca romancier, Duiliu Zamfirescu a fost aproape ignorat ca memorialist, dar bogata sa corespondenţă literară şi „Amintirile din cariera diplomatică”, scrise în ultimii ani ai vieţii, oferă cititorilor o perspectivă inedită asupra vieții românești de la începutul secolului XX. O asemenea amintire este şi cea pe care o prezentăm astăzi, la împlinirea a 164 de ani de la nașterea scriitorului. Fragmentul este extras dintr-un şir de însemnări inedite în care sunt dezvăluite „secretele” faimoasei „drame de la Veneţia” sau „afacerea Văcărescu”, cum era numită de ziarele vremii.

În 1891, fiind secretar de legaţie la Roma, Duiliu Zamfirescu a urmărit desfăşurarea episodului amoros dintre Prințul Ferdinand și Elena Văcărescu, eveniment care a provocat un adevărat scandal public.

“…La Legaţiunea de la Roma fusese numit de curând dl. Ion Văcărescu, ministru la Bruxelles, despre care nu se ştia nimic decât că era părintele Elenei Văcărescu, domnişoară de onoare la palat şi preferată a reginei.

Prima cunoştinţă cu familia noului ministru s-a făcut printr-un mic scandal. Socrul meu, Allievi, fiind preşedintele Consiliului de administraţie al Căilor ferate italiene, a făcut toate intervenirile putincioase pentru ca să se permită unui câine al d-nei Văcărescu a călători în compartimentul stăpânei sale, ceea ce s-a putut numai în parte, deoarece şefii de tren nu erau toţi în curent cu permisiunea acordată câinelui, de unde telegrame şi scandal.

Când am făcut cunoştinţă cu numitul animal, am găsit că pielea lui nu merită atâta zdruncin, deoarece era o javră bătrînă şi răguşită care murdărea toate canapelele apartamentului Roccagiovine, unde era instalată pe atunci Legaţiunea, în faţa Forului Traian.

Familia noului ministru se compunea din d-na Văcărescu, recte „Coana Frosa”, din fiică-sa, d-ra Zoe, recte Joe, din cauza pronunţiei sale defectuoase, şi din sus-pomenitul câine, care era o căţea.

Din familia ministrului rămânea la Bucureşti d-ra Elena Văcărescu, recte „Elencuţa”, mărgăritarul familiei.

O scurtă descriere a persoanelor: Dl. Jean Văcărescu, „Conu Enăchiţă”, era un bărbat foarte miop, cu o musteaţă trasă la fier, cu dinţii negri, cu o incapacitate de a pronunţa pe r foarte accentuată şi pururea cu o ţigare de foi în gură. „Incapacitatea” constituie caracteristica sa, lucru foarte regretabil când te gândeşti că omul acesta cobora din una din cele mai nobile şi autentice familii româneşti, cu reprezentanţi iluştri ca Ion Văcărescu, poetul.

Coana Frosa, născută Fălcoianu, semăna la miopie cu soţul său, era grasă şi scurtă, plină de fumuri şi încă amorezată de „Enăchiţă”, care o înşela cu atâta nelegiuire încât scandalul a durat pînă în preziua morţii eroului. Din relaţiile vinovate ale acestuia cu una din femeile cele mai frumoase de acum 30 de ani a rămas un copil (astăzi căpitan), care atât de mult semănă cu tatăl său, încât denunţă pe maică-sa.

Domnişoara Zoe, astăzi d-na Caribol, soţia unui avocat, era victima aceleiaşi infirmităţi de vedere, exagerată până a duce cartea la ureche când citea.

În afară de câinele de sex femeiesc care infesta casa, mai era o guvernantă engleză, chemată de Domnul la sine, care scotea sufletul slugilor.

Familia aceasta, de-abia sosită la Roma, trăia într-o agitaţie continuă. Se simţea că aşteaptă ceva sau se teme de ceva. Şi, în adevăr, acest ceva se întâmplă.

Într-o bună dimineaţă se zvoni că principele moştenitor Ferdinand era înamorat de d-ra Văcărescu şi că vrea s-o ia de soţie, cu consimţământul şi sub îndemnul reginei, şi, ceea ce era mai grav, cu consimţământul regelui.

O campanie violentă începu în presă. Nu erau invective, trivialităţi şi minciuni cu care să nu fie acoperită această familie. Este adevărat că în reprezentaţiunea sa actuală nu era atrăgătoare. Viitoarea regină ar fi avut de unchi pe ilustrul Claymoor, cronicarul lumesc de la ziarul francez „L’Indépendance roumaine”, un personagiu incredibil, care purta braţelete ca femeile, unghii roze, un smoc de păr menit să-i astupe chelia de pe vîrful capului, și despre care unchi se zicea că se gâdilă. Un alt unchi al ex-viitoarei regine era căpitanul Văcărescu, un scandalagiu înfumurat, chemat de Domnul la sine. Nu mai vorbesc de rudele colaterale de sex femeiesc.

Dar, în fine, aceștia erau români, aveau adică marea calitate de a fi produsul pământului nostru. În copiii Elencuţei Văcărescu ar fi putut să reînvieze calităţile strămoşeşti, iar familia noastră domnitoare ar fi devenit, cu timpul, Hohenzolern-români.

Oricum ar fi, la Bucureşti toată lumea era de acord pentru a striga împotriva Văcăreştilor. Regele, care la început fusese „pentru”, de îndată ce prinse de veste de curentul ostil ce se forma în clasele noastre dominante, cu intuiţia simţului său practic, schimbă cârma şi se declară cu hotărâre „contra”.

La Bucureşti, toate partidele se rosteau în contra căsătoriei româneşti prin şefii lor, Carp, Cantacuzino, Sturdza, Florescu, etc.; toate ziarele tălmăceau cu răutate gândurile reginei; toţi folicularii şi toţi oratorii de cafenea invocau, ca nişte inconştienţi, „Divanul ad-hoc”, „Soarta Poloniei” şi alte asemenea inepţii, fără să priceapă că buba trecutului, năzuinţa la tron, era tămăduită cu desăvârşire, şi că, astăzi, era de o importanţă capitală de a strecura sânge românesc în vinele unei dinastii străine destul de mediocră prin însuşirile sale proprii.

În aceste împrejurări, regina, părăsită de toată lumea, plecă din ţară. Nervii săi zdruncinaţi îi produceau o bizară paralizie infantilă, împiedicând-o de a umbla; de aceea, ceru să meargă la Veneţia, unde gondola permite tuturor şchiopilor să creadă că nimeni nu se serveşte de picioarele sale.

Noi, cei de la Legaţiunea de la Roma, primirăm ordin să ne punem la dispoziţia Maiestăţii Sale.

Trebuie să explic că, în intervalul acesta, Dl. Ion Văcărescu părăsise Palatul Roccagiovine, ducându-se la Bucureşti, în concediu, unde mai mult sau mai puţin fusese rugat să-şi dea demisia. Însărcinat cu Afaceri rămăsese D-l Edgard Mavrocordat, atunci Prim Secretar de legaţiune, acum ministru la Viena. Acest bogat, zgârcit şi prost bărbat era ceea ce se cheamă „un bon garcon”. Prin naşterea şi legăturile sale de familie ar fi înclinat către o hotărâtă opoziţie în contra Văcăreştilor; găsindu-se însă la faţa locului, o scălda.

Când ajunseserăm noi la Veneţia, regina era deja instalată la Otelul Danielli. Curtea sa se compunea din Doctorul Theodori şi D-ra Theodori, fără aghiotanţi.

Un personagiu sinistru fusese dezgropat de la Florenţa, unde mucegăia de mulţi ani, prinţul Mişu Ghica, fratele D-nei de Montesq Fezansac. Acesta trăia dintr-o mică pensie ce i-o serveau surorile sale şi din legenda fastului său de odinioară, când, tânăr, mâna patru cai la Turin cu atâta îndemânare încât era cunoscut de toată lumea sub numele de „moldo-valacco”, ceea ce făcu pe o femeie din popor să strige, plină de admirație: „cosi Giovane, e gia moldovalacco”. Acest personagiu plicticos făcea câte o scenă pe fiecare zi, ba că nu i se da locul de onoare la masă, ba că nu i se zicea „mon prince” cu gura destul de plină, până ce, în fine, fu trimis de unde venise.

Nu mult după plecarea acestuia, sosi într-o zi un alt personagiu care se da drept amicul devotat și respectuos al reginei şi care era secretarul şi casierul său, sub numele de „chef des comandements”, d-l Scheffer. Acesta pretindea că fugise din ţară strecurându-se peste munţi ca un contrabandist şi sosise la Veneţia înfruntând cele mai mari greutăţi. Particularitatea sa sta în faptul că râdea veșnic, probabil ca să-şi arate dinţii. Obiceiul acesta îi da un aer de intimitate cu Suverana ţării, care nu putea să convină unui român.

Regina gusta veselia zgomotoasă a acestui elveţian ce părea a fi sincer, deşi prost crescut. S-a văzut mai târziu că era, cu adevărat, prost crescut, dar nu era sincer. După câtva timp, când lucrurile s-au liniştit şi regina s-a întors în ţară, domnul acesta, trimis la plimbare, s-a răzbunat, publicând un roman mizerabil, în care Regina era prezentată ca prăpădită de dragoste, iar el, eroul, ca un estet decadent. În cercul intim al Curţii, i se zicea în glumă „dicadent”.

Viaţa pe care o duceam la început, înainte de sosirea Elencuţei Văcărescu şi de sosirea regelui, era încântătoare.

Dimineaţa, când regina nu-mi da vreo poruncă de îndeplinit, eram liber. Fusesem la Veneţia de mai multe ori, dar tot pe fugă, alergând prin galerii şi biserici, fără belşugul de timp de care dispuneam acum şi fără înlesnirile ce mi se făceau astăzi de către Administraţia italiană, în hatârul Suveranei noastre.

Prin urmare, dimineaţa mă duceam la Lido, unde Marea Adriatică părea a se împodobi cu strălucirea luminei celei mai candide, pe fondul diafan al apelor sale. O madonnă de Carlo Dolci, cu vălul albastru pe fruntea virginală. Nevoia sufletească de idealitate, în care lumea reală intra ca o pasăre venită de departe, mă sufoca. Nu puteam să definesc ce era, dar erau toate la un loc; femei în haine albe, cu ochii nelegiuiţi; flori aninate de balcoane; pânze portocalii de pescari ce fluturau pe azurul cerului; tinereţea mea cea puternică, a cărei veșnică dorinţă de frumos ar fi voit să cucerească aerul, apa, trecutul, prezentul şi viitorul, rezumate în Veneţia adorabilă.

La orele 2 ne regăseam împrejurul mesei. Regina mânca numai lăpturi şi fructe, întinsă pe o canapea strălucită, cu o măsuţă înaltă alături. Doctorul Theodori ciugulea ca un cal bătrân ce trage din iesle numai ghizdeiul; d-ra Theodori nu vedea ce înghite, gata să sară la cel mai mic gest al reginei; „prinţul Mişu” clămpănea a pustiu; Edgard Mavrocordat vorbea gâjâit şi bea cu plăcere. Aşa că un singur om mânca: eu. De la 8 dimineaţa până la 2 după prânz, cu o baie de mare la mijloc şi cu zâmbre după toate femeile cu nuri, mă bântuia o poftă de mâncare formidabilă. Să vede că împlineam această funcţiune animală cu sinceritatea omului sănătos, care nu se strâmbă, nici nu glumeşte cu cele sfinte. Fapt este că, atunci când nu eram eu la masă, regina mânca fără poftă. De unde un Decret Regal, pe care-l păstrez şi acum, iscălit „Elisaveta”, prin care mi se revoca dreptul de a primi invitaţii la dejun, „pentru cauză de utilitate dinastică”. D-rul Theodori, „medicul nostru în cap” era însărcinat cu aducerea la îndeplinire a „prezentului decret”.

După masă și după odihnă, venea ceasul încântător al plimbării. Coborând scările în portantină, Regina se instală în gondola sa elegantă al cărei valtrap, tivit cu purpură, plutea pe apă ca o mantie. Umblam departe, pe canalele della Giudeca sau pe lagune, până la satele de prin prejur, şi adesea întâlneam nunţi, înmormântări, serenade, tot felul de saltanaturi, pline de culoare şi de originalitate. Câteodată, seara, în lumina crepusculară cea mai străvezie, ne opream să ascultăm pescarii pe ambele maluri ale canalului della Giudeca care rosteau în cor stanţele lui Torquato Tasso din Gerusaleme liberata. Lucrul acesta de necrezut este adevărat şi real. Simpli pescari, neştiutori de carte, moştenesc din tată în fiu poezia „scrisă” a unui om pe care au învăţat-o pe de-a rostul, tocmai fiindcă răspunde mai mult decât toate geniului lor național: bravură medievală, amoruri eroice, sclipitoarea lumină a orientului către care Veneția a năzuit pururea.

Regina asculta încremenită cum corul pescarilor de pe malul stâng răspundea cu o strofă întreagă pescarilor de pe malul drept, care urmau mai departe, cu strofa următoare, până la terminarea Cântului.

— Omul trebuie să aducă pururea laude lui Dumnezeu, că chiar în nenorocire îl mângâie cu câte ceva. Am fost de mai multe ori în Italia, dar niciodată nu am înţeles, ca acum, farmecul acestei țări, precum și marile daruri sufleteşti ale poporului său.

Când se întuneca bine, alunecam către San Giorgio Maggiore, de unde mergeam la Riva dei Schiavoni şi intram în Canal Grande, să ascultăm serenadele de pe la oteluri. Minunea aerului înstelat răsărea în fundul apelor, iar pe suprafaţa lor pluteau lampioanele de la bărcile muzicanţilor.

Până la sosirea Elencuţei Văcărescu, niciodată nu se pomeni numele său. O conspiraţie a tăcerii părea statornicită între noi toţi, pentru a nu reaminti Suveranei cauza exilului.

Într-o zi, intrând în salonul reginei, o găsii veselă:

— Știi ceva interesant… Mâine vine Pierre Loti.

Eu mă închinai până la pământ. Regina cântă în ditirambe talentul acestui mare scriitor, a cărui limbă dă senzații vizuale atât de puternice etc. etc.

Eu iar mă închinai până la pământ.

— Ce-ți place mai mult din Pierre Loti?

— Tot ce a scris.

— Îmi pare bine… Fiindcă, nu știu cum, parcă nu ești sincer.

— Majestatea Voastră are dreptate. Nu sunt sincer. Dar la ce servește sinceritatea unui cititor când toată lumea are altă părere.

Regina făcu ochii mici și înclină capul pe o parte cu o nespusă grație:

— O să te rog să fii gentil cu dânsul. Face sacrificii ca să vină să mă vadă… Este pe bordul unui vas de război, ca al 2-lea comandant…

— Sunt cu totul la ordinele Majestății Voastre… Voi învăța până diseară pagini întregi din Pécheurs d’Islande și vom deveni buni prieteni.

— Te rog să nu râzi de dânsul.

— Niciodată nu aș îndrăzni…

— E un foarte mare talent.

Pe la vremea mesei, se răspândi vestea că mama Reginei, Principesa de Wied, va veni în curând la Veneția, pentru a hotărî pe fiică-sa să cedeze și să se întoarcă în țară. (…)

Sursa:

România literară (1968)