X

Adelina Patti, privighetoarea lumii, la București

“Omenirea n-a produs în arta cântului decât două genii: pe Adelina Patti şi pe Enrico Caruso. Fenomenul acesta nu poate fi explicat. Este unul din multele mistere care stăpânesc încă natura.

Deşi sunt apariţii foarte rare, aceste genii trăiesc şi se dezvoltă încântând cu vocea lor extraordinară pe contemporanii fericiţi. Apoi dispar, lăsând o amintire scumpă, care cu timpul devine legendă.

Invenţia lui Edison a putut să salveze şi vocea Adelinei. Câteva suluri de fonograf cu bucăţile ei cele mai caracteristice au fost imprimate de direcţiunea Operei din Paris. Piese unice, melomanice, ele au fost închise ermetic în tuburi de argint, apoi aşezate într-o ladă de oţel care se păstrează în subsolul operei. Peste cinci sute de ani vor fi dezgropate.

În faţa somităţilor muzicale din vremea aceea se va auzi din nou vocea ei divină. Nu trebuie să ai multă imaginaţie ca să bănuieşti emoţia primelor tacte. Va fi satisfacţia postumă a anului muzical 2400 la Paris!

În 1886, Bucureştiul era în mare fierbere. Toată lumea lăsase la o parte orice ocupaţie; chiar evenimentele politice erau părăsite pentru moment, încât în saloanele boiereşti nu se discutau decât reprezentaţiile pe care le anunţase Adelina Patti.

Animatorul acestor spectacole de artă era Gheorghe Ştefănescu, profesor de canto la Conservatorul din Capitală, care reuşise, cu sacrificii băneşti personale, să întemeieze un ansamblu perfect de operă românească.

Pe vremea aceea, negăsindu-se nici un local mai de seamă, actorii societari de la Teatrul Naţional pusese la dispoziţia operei sala lor.

Adelina Patti anunţase din timp trei reprezentaţii.

Marea cântăreaţă trebuia să interpreteze pe Violetta din „Traviata” lui Verdi, pe Margareta din „Faust” de Gounod şi pe Rosina din „Bărbierul de Sevila“ de Rossini.

Biletele se pusese în vânzare din timp, dar cererile erau aşa de numeroase, încât cu prilejul acestor reprezentaţii s-au produs la cassa de bilete incidente umoristice.

Unele din ele mi-au fost povestite de bătrâna Franşeta, prima casieriţă a Operei române. În prima zi de locaţie:

„Doamna C. A. Rosetti dorise să aibă o lojă alături de loja regală. Ambiţioasă cum era, află că loja fusese vândută Principesei Ştirbey.

— Cum, spuse dânsa casieriţei, încă în România privilegiul de castă n-a dispărut?! Şi bărbatul meu care mă asigurase… De azi înainte nu mai citesc „Românul“!“

A doua zi, în faţa ghişeului apăru soţia consulului german, obţinând o lojă la reprezentaţia „Traviatei”. Soţia consulului francez dorea şi dânsa o lojă.

— Nu mai sunt, doamnă, răspunse Franșeta; ultimul bilet l-a plătit… şi arată pe fericita posesoare care surâdea satisfăcută.

— Foarte rău, căci aş fi avut prilejul să admir încă o Violetta, dar în greutate de 80 kilograme! — făcu dânsa într-o franceză impecabilă, — aluzie pe care soţia consulului german nu o înţelesese, căci zâmbind mereu, plecă legănându-se”.

Lupta pentru ocuparea de locuri la reprezentaţiunile Adelinei Patti erau aşa de numeroase, încât bietul Ştefănescu fusese ameninţat cu o interpelare în Parlament!

După multe şi felurite concesiuni şi mai ales printr-o abilă diplomaţie reuşise să pună ordine, afişând următorul anunţ pe uşa din intrarea teatrului:

„Toate biletele pentru reprezentaţiile de operă date cu d-ra Adelina Patti sunt vândute.

Cei care din diferite motive nu pot să asiste, pot vinde biletele persoanelor din această listă”.

Alături era un pomelnic de persoane distinse, cu adresele respective, care aşteptau ca minunea să se întâmple.

Stratagema reuşise, căci mulţi spectatori au dobândit astfel de bilete, bineînţeles nu de la cei care le cumpărase din vreme şi din diferite motive nu mai puteau să asiste la spectacol, ci de la improvizaţi revânzători, plătind costul biletului întreit, dar mulţumiţi că pot să audă pe celebra cântăreaţă.

Cine era personalitatea care reuşise să cucerească până la frenezie Bucureştiul de altă dată?

După numele ei de botez, se numea Adela Juana Maria Patti. Părinţii ei locuiau la Madrid. A fost născută în acest oraş spaniol pe 19 februarie 1843.

O modestă institutoare îi descoperise vocea. Copila trebuia să cânte un mic duet religios în biserica din cartier. Glasul ei plăpând redeşteptă atenţia credincioşilor. Organistul o încurajă, încât micuţa Patti căpătă de timpuriu o educaţie muzicală distinsă. Fratele său, Mauriciu Strakosch, care era un muzician desăvârşit, îşi luă sarcina de a se îngriji serios de surioara lui.

„Vocea Adelinei, scria dânsul, vibrează ca un sunet de fin cristal. E atâta frăgezime şi mlădiere, încât auzind-o nu poţi să deosebeşti de este glas omenesc sau ceva misterios, neauzit şi deci fără calificare. Această voce prin studiu nu suferă nici o modificare, dimpotrivă răstoarnă toate legile cântului. Sunt subjugat şi stau neputincios în faţa acestei revelaţii a naturii”.

Într-adevăr, Adelina, încă de la vârsta de nouă ani, începu să concerteze.

Cronica timpului ne aminteşte că acest fenomen muzical a dat în doi ani, copil fiind, nu mai puţin de trei sute de concerte!

A debutat în 1859 la New-York cu “Lucia” de Donizetti fiind în vârstă de şaisprezece ani. Apoi în Londra, la 1861.

Parisul o răsfaţă la 1870, la Teatrul Italian interpretează rolurile principale din Rigoletto, Emani, Don Pasquale şi Somnambula.

Căsătorită cu marchizul de Caux, divorţează şi se mărită a doua oară cu celebrul tenor Nicolini. După încetarea din viaţă a acestuia, se retrage din teatru, măritându-se cu baronul Cedeström, un mare admirator al talentului său. Adelina Patti, după ce cucerește lumea cu vocea sa dumnezeiască, moare pe 27 septembrie 1919, la vârsta de 76 de ani la Brecknock, în Anglia.

Un critic contemporan, Jules Jannin scria într-un ziar francez următoarele rânduri: „Aseară am ascultat la teatrul Italian pe Adelina Patti care juca pe Gilda din Rigoletto de Verdi. A fost o viziune de poveste. Nimic sforțat. Nici voce, nici jocul de scenă. Părea că natura însăşi se prefăcuse într-o zeitate chemată să arate oamenilor că arta, chintezența adevăratei arte, nu vom găsi-o niciodată decât în domeniile ei neexplorabile. Prin glasul acestei cântăreţe, natura îşi lua revanşa împotriva detractorilor ei. Minuni numai natura le mai poate face în zilele noastre”.

O sinteză perfectă şi caracteristică a personalităţii Adelinei Patti, care în triumfurile ei din lumea întreagă n-au fost nici un moment desminţite sau depăşite.

O rază strălucitoare şi dreaptă a genialităţii omeneşti.

În seara de reprezentaţie, Teatrul Naţional era inundat de lumină. Cupele şi trăsuri de casă, cu lachei şi vizitii îmbrăcaţi cu mantale cu fireturi aurite, ţineau şirul intrării.

Din aceste echipaje coborau doamne în rochii de bal, domni în frac, ofiţeri în mare ţinută de gală.

La ora opt precis, sala operei era ocupată de o lume selectă şi plină de eleganţă.

Peste un sfert de ceas, Regina Elisabeta şi Regele Carol I erau salutaţi de imnul regal, iar publicul aplauda pe Suveranii iubiţi care luară loc în loja regală din fundul sălii.

La pupitrul orchestrei, compusă din profesorii conservatorului şi de mulţi virtuoşi-amatori, care îşi dădeau concursul, apăru Gheorghe Ştefănescu, animatorul acestor reprezentaţii şi fondatorul Operei române.

A fost o seară despre care s-a vorbit multă vreme în saloanele bucureștene.

Adelina Patti în rolul Violettei a fost extraordinară. Finalul actului întâi a produs o așa de mare impresie, îmi spunea Caudella, încât publicul a rechemat-o la rampă aproape un sfert de oră pe celebra cântăreaţă.

Tot o aşa manifestaţie şi la sfârşitul operei Traviata. Scena era plină de flori, iar Regina Elisabeta aplauda cu publicul în picioare.

Emoţia produsă de glasul ei neîntrecut fixase pentru totdeauna o puternică amintire în spectatori.

Aşa îmi explic de ce marele poet Vasile Alecsandri, adresându-se soţiei lui la Mirceşti, îi scria din Capitală:

„Scumpa mea Paulina, dacă ai şti cât de rău îmi pare că aseară nu ai fost şi tu ca să asculţi pe Adelina Patti, o minunată şi fermecătoare actriţă. Vocea ei în Violetta părea că este a unei privighetori. Mă gândeam că şi noi, la Mirceşti, avem privighetori, dar nu aşa de dumnezeieşti ca dânsa.

Am fost invitatul lui Ghica, în loja lui permanentă. Sala Teatrului Naţional părea o feerie. Era şi Doamna, regina noastră. Regele Carol părea bine dispus. În sală am zărit mulţi prieteni. Unii, văzându-mă, au venit în lojă de m-au complimentat pentru activitatea mea literară din ultima vreme“.

În altă scrisoare, inedită, Alecsandri descrie mai amănunţit impresiile de la reprezentaţiile la care a luat parte.

„Scumpa mea Paulina, doresc să-ţi amintesc că aseară am fost la al doilea spectacol dat cu Adelina Patti; ce pot să-ţi înşir, a fost pentru mine o clipă de mare fericire.

Arta adevărată de unde se iveşte e totdeauna un stimulent şi o lumină vie de optimism pentru încercata noastră făptură.

Deoarece eram singur în fotoliu, am fost pe scenă de m-am prezentat.

I-am întins un buchet de trandafiri şi am vorbit cu dânsa de Scala şi de Opera din Paris. Mi-a răspuns la toate întrebările într-o franţuzească perfectă. În primăvară are angajamente în America. Studenţii i-au făcut o serenadă la sfârşitul spectacolului. Cu facle aprinse, au dus-o până la hotel. Acolo, mulţimea asediase strada. Înnebuniseră de-a binelea. Cereau ca să le cânte ceva. După o jumătate de ceas de ciorovăială, au reuşit (tot tinereţea săraca), să o silească să apară la fereastră. În momentul acela au răsunat în noapte notele finale din actul întâi din Traviata.

Cânta privighetoarea lumii celor care nu putuseră să o asculte în colivia de la Teatrul Naţional! Noaptea aceea nu pot s-o uit. Ecoul glasului ei s-a imprimat pentru totdeauna în urechi. După ce a cântat, fereastra s-a închis şi perdeaua, ca o cortină, a căzut de-a lungul geamului. Luminile s-au stins. Lumea satisfăcută a pornit spre casă, observând că fiecare întorcea capul spre acel colţ de unde răsunase glasul ceresc”.

Memorabilele reprezentaţii ale Adelinei Patti înscriu în analele vieţii noastre artistice o pagină de înaltă semnificaţie. De altfel, marea cântăreaţă a păstrat impresii sincere de ţara noastră. Cu ajutorul şi influenţa ei, tenorul Gabrielescu a făcut o carieră europeană”.

*** Octav Minar, Universul, 17 februarie 1937

Articolul Adelina Patti, privighetoarea lumii, la București apare prima dată în Dosare Secrete.

Dosare secrete • 20-02-2023, 00:01:30 • 450 vizualizari

Continuare pe Dosare secrete »

 

CovidFacebookHotNightsAuto InfoStiri AlexandriaLicitatii Publice • 12472 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri