A mai rămas ceva de conservat?
„Întreaga lume modernă”, scria cândva G.K. Chesterton, „s-a împărțit în conservatori și progresiști. Rolul progresiștilor este să continue să facă greșeli. Rolul conservatorilor este să împiedice corectarea greșelilor”. Bun venit în anul 2023.
Dar ce putem face atunci când nu mai rămâne nimic de conservat? Răspunsul depinde, în primul rând, de ceea ce încercați să conservați. În Marea Britanie, care a fost în vârful revoluției moderne de secole, tot ce era solid s-a topit în aer cel puțin de la Iluminism încoace, iar consecința a fost pierderea a aproape tot ceea ce ar putea fi considerat demn de conservat de către oameni precum Edmund Burke, care era deja într-o situație dificilă acum două secole.
În întreaga lume modernă, procesul a fost același: ceva pe care eu l-am numit „o mare neliniște”.
În această lume neliniștită, ideea că Vestul se află în declin, că se prăbușește, moare sau chiar se sinucide, atinge un punct culminant. Se află în desfășurare multiple reacții care încearcă să-l consolideze. Nota de plată a modernității, pentru tot ceea ce Occidentul a creat și a exportat, a ajuns la scadență, și suntem tot mai copleșiți de greutatea ei.
Dar dacă doriți să argumentați despre cum să conservați sau să apărați „Vestul”, mai întâi trebuie să știți ce este acesta cu adevărat. Și pentru asta, trebuie să vă reîntoarceți la povestea originii sale. [Voi relua o scurtă istorisire a acestei povești, dintr-un eseu recent de-al meu]
Această poveste începe într-o grădină, la începuturile tuturor lucrurilor. Aici se găsește viața în toată splendoarea ei: fiecare ființă vie, fiecare pasăre și animal, fiecare copac și plantă. Oamenii trăiesc aici, la fel și creatorul tuturor acestora, izvorul întregului univers, și este atât de aproape încât poate fi văzut „plimbându-se prin grădină în răcoarea serii” – o imagine pe care am iubit-o întotdeauna. Aici, totul este în comuniune cu tot restul.
În centrul acestei grădini cresc doi copaci, iar unul dintre ei conferă cunoștințe ascunse. Oamenii, ultima creatură făcută de creator, vor fi pregătiți să mănânce acest fruct într-o zi, iar atunci vor căpăta această cunoaștere și o vor putea folosi înțelept în beneficiul lor și al tuturor celorlalte lucruri vii din grădină. Dar încă nu sunt pregătiți. Oamenii sunt încă tineri și, spre deosebire de restul creației, sunt încă în curs de formare. Dacă ar mânca din copac acum, consecințele ar fi teribile.
„Nu mâncați acel fruct”, le spune creatorul lor. „Mâncați orice altceva doriți, dar nu asta”.
Următoarea parte a poveștii o știm, pentru că se întâmplă în continuare în fiecare moment. „De ce să nu mâncați fructul?”, întreabă vocea șarpelui ispititor, vocea din adâncurile minții noastre. „De ce nu să nu aveți puterea pe care o meritați? De ce ar trebui acest creator să păstreze totul doar pentru el? De ce ar trebui să-l ascultați? El vrea doar să vă țină supuși. Mâncați fructul. Este dreptul vostru. Meritați!”.
Așadar, mâncăm fructul și vedem că suntem goi și ne simțim rușinați. Mintea noastră este inundată de întrebări, angrenajele din interior încep să trosnească și să se rotească și deodată suntem noi și ceilalți, aici este umanitatea și natura, aici sunt oamenii și Dumnezeu. O grămadă de cuvinte se coboară între noi și celelalte creaturi din grădină, și nu ne mai putem întoarce acasă niciodată. Cădem în dezintegrare și cădem din grădină pentru totdeauna. Starea de liniște și deplinătate, care ne revenea de drept din naștere, a dispărut. Am ales cunoașterea în locul comuniunii; am ales puterea în locul umilinței.
Pământul este acum casa noastră.
Acest Pământ este o versiune stricată a grădinii. Pe Pământ, trebuie să muncim pentru a sparge solul, a planta semințe, a lupta împotriva prădătorilor. Ne îmbolnăvim și murim. Toate le mănâncă pe celelalte. Acestea sunt consecințele urmăririi de către noi a cunoașterii și puterii, dar continuăm să le urmărim, pentru că nu vedem altă cale de ieșire și, oricum, avem nevoie de ceva de făcut cu mintea noastră căutătoare. Continuăm să construim turnuri și orașe și uităm de unde am venit. Uităm creatorul și ne închinăm nouă înșine. Toate acestea se întâmplă în noi în fiecare zi.
Vine un moment când Creatorul se îndură. După atâtea secole de oameni care mănâncă mereu fructul oprit, El organizează o intervenție. Vine pe Pământ în formă umană pentru a ne arăta calea înapoi spre casă. Fiind om, noi reacționăm mai întâi prin a-L tortura și omorî. Dar noi suntem cei care ne-am păcălit, pentru că se dovedește că asta a fost întotdeauna ideea. Calea acestui creator nu este calea puterii, ci a umilinței, nu a cuceririi, ci a sacrificiului, iar sacrificiul său ne oferă o cale înapoi acasă. Dacă urmăm această cale, putem reveni în comuniune și putem fi așa cum am fost meniți să fim, adică sfinți – un cuvânt derivat din limba engleză veche, „halig”, care înseamnă întreg.
Aceasta este povestea. Acum, închipuiți-vă că în jurul acestei povești se construiește o întreagă cultură. Imaginați-vă că această cultură supraviețuiește timp de peste o mie de ani, construind straturi de înțelesuri, tradiție, inovație și creație, chiar dacă imperfect, pe aceste fundamente.
Apoi, închipuiți-vă că această cultură moare, lăsând în urmă doar ruine.
Dacă trăiești în Vest, nu e nevoie să-ți imaginezi nimic din asta. Trăiești printre ruine și ai făcut-o toată viața ta. Acestea sunt rămășițele a ceea ce se numește „Creștinătatea”, o civilizație de 1.500 de ani în care această poveste sacră particulară s-a infiltrat și a format fiecare aspect al vieții, modificând și schimbând și transformând totul prin imaginea acestei povești.
Dar nu putem trăi mult timp printre ruine. Oamenii sunt constructori, iar natura urăște vidul. Cred că și Dumnezeu urăște vidul, și indiferent dacă ne place sau nu (iar în zilele noastre nu ne prea place) – oamenii au nevoie de Dumnezeu. De aceea, fiecare cultură umană, dintotdeauna, oriunde, și-a îndreptat privirea către divin.
Asta trebuie să înțelegem dacă vrem să gândim sau să vorbim despre „conservarea” sau „restaurarea” a ceva. Dacă vrei să „iei apărarea Vestului”, vorbești despre apărarea Creștinătății și a valorilor pe care le-a creat și/sau a culturii liberale post-creștine pe care le-a născut și care, la rândul ei, se baza pe acele valori.
Fiecare cultură este construită în jurul unui nucleu sacru. Atunci când începe să se deterioreze, așa cum se întâmplă cu toate culturile, se întâmplă pentru că acel nucleu a fost neglijat. De obicei, oamenii și-au îndepărtat privirile de la centrul sacru și și le-au îndreptat către altă parte; către zei falși, viței de aur sau către propria imagine împodobită în oglindă. Chesterton, din nou, s-a contrazis cu Marx în această privință. „Adevărul este că nu religia, ci lipsa ei este opiumul poporului”, a scris el. „Acolo poporul nu crede în ceva dincolo de lume, el se va închina lumii”. Acesta este procesul pe care creștinismul îl condamnă ca fiind „închinare la idoli” – iar Vestul de astăzi este un adept al acestei practici.
Mulți dintre cei care vorbesc despre „apărarea Vestului” în zilele noastre încearcă fie să apere capitalismul, cu tot cu puterea sa distrugătoare de cultură și valori eterne în Vest, fie încearcă să apere libertatea de exprimare, individualismul și dreptul de a fi grosolan pe internet. Aș sugera că aceste lucruri au fost în sine rezultatul unei înțelegeri menite să înlocuiască povestea sacră originară a Vestului cu o versiune nouă, centrată pe om, numită acum „Iluminismul”.
Acest nou basm ne povestea cum am fost salvați de superstiție și ignoranță de Sfânta Treime a Modernității: Rațiunea, Știința și Tehnologia. Pe parcurs, am încetat să mai credem povești absurde despre zei și monștri, care fuseseră inventate de strămoșii noștri „ignoranți”, înainte să putem vedea realitatea aspră, dar încurajatoare, că universul este doar un vârtej fără sens de materie-energie care a apărut din nimic, fără niciun motiv, și că oamenii sunt doar mașini de replicare a genelor. Acum ne aflăm aici, lucrând la gestionarea întregului spectacol în mod rațional. Acum suntem aici, o nouă specie de om: omul post-religios.
Am crescut crezând într-un fel această poveste. Credeam că religia a luat sfârșit și că am depășit superstițiile ei stupide. Nu mai cred asta acum. Acum cred altceva: că într-un sens semnificativ, totul este religios.
Am devenit creștin – creștin ortodox – în 2021, spre propria mea surprindere și oripilare inițială, după o căutare foarte lungă a adevărului. Imersiunea ulterioară în povestea creștină mi-a oferit o înțelegere mult mai clară a ceea ce se întâmpla în jurul meu în anii 2020. Mai presus de toate, mi-a oferit o înțelegere a fundamentului sacru al culturii umane. Marx susținea că istoria tuturor societăților de până acum este o istorie a luptei de clasă, dar mie mi se pare că este mai degrabă o istorie a credinței religioase. „Credință”, de fapt, este un cuvânt greșit. Unul mai potrivit ar putea fi „experiență” sau „imersiune” (scufundare).
Cu cât am participat mai mult la Liturghia divină, cu atât am realizat că ceea ce odinioară respingeam ca superstiție absurdă era, de fapt, substanța vieții. În Vestul premodern, la fel ca în mare parte din lumea de astăzi, nu exista ceva așa-numit „religie”. Povestea creștină era fundamentul înțelegerii oamenilor despre realitatea însăși. Nu exista „religie” pentru că nu exista ideea că această adevăr era cumva opțional sau parțial, așa cum noi astăzi am putea presupune că gravitația sau rotunjimea Pământului sunt fapte cu care ne putem ocupa doar duminica dimineața.
Repet: totul este religios. Singurele persoane care cred altfel, de fapt, sunt câteva persoane din ceea ce ne place să numim „colțul nostru secular al lumii”. Cândva am crezut că prin abolirea religiei am ajuns înaintea restului lumii. Dar brusc, această poveste este spusă cu mai puțină încredere. Vântul s-a schimbat și modernitatea liberală seculară nu mai pare o opțiune bună pentru a fi câștigătorul de la masa jocului Sfârșitului Istoriei.
Deci, dacă totul este religios, dar religia noastră veche a murit, iar lucurile cu care am încercat să o înlocuim – progresul rațional, secular și umanist – eșuează pentru că nu satisfac nevoile umane reale, atunci unde ne aflăm? Ce urmează să vină?
O persoană potrivită de întrebat este gânditorul perenialist René Guénon, un favorit al noului nostru rege Carol. Guénon a fost un francez care a devenit musulman, s-a mutat în Egipt și și-a dedicat viața încercării de a salva Occidentul de propriul său materialism. A prezis că, cu excepția unei întoarceri la religie, începutul secolului al XXI-lea va aduce ceea ce el numea „Domnia Cantității”: epoca materialismului pur în care trăim acum, în care fiecare aspect al vieții va fi măsurat, cuantificat și supus evaluării științifice și gestionării tehnologice.
În mod crucial, în Domnia Cantității, sentimentul religios va deveni, de asemenea, cantitativ. Omenirea nu va putea renunța niciodată la dorința sa de transcendere, dar va deveni incapabilă să-și manifeste această dorință pe un alt nivel decât cel material. Obiectul de închinare în Domnia Cantității nu va fi o forță misterioasă, inaccesibilă, numinoasă, în afara creației: va fi forța voinței în domeniul material.
Acesta, cred eu, este locul în care ne aflăm astăzi: impulsul religios se manifestă în formă materială, în principal prin utilizarea tehnologiei pentru a promova voința umană. Acest fenomen, pe care îmi place să-l numesc „Mașina”, este o manifestare materială a dorinței umane de eliberare prin tehnologie, în care toate formele se dizolvă în favoarea ultimului și singurului suveran: individul rațional independent, eliberat de obligațiile istoriei, comunității și naturii.
În viziunea ortodoxă creștină, fiecare dintre noi este o icoană a lui Dumnezeu. Omenirea a fost făcută după chipul Creatorului, și chiar dacă eșuăm în mod repetat să ne îndeplinim această responsabilitate, acest fapt ne oferă un punct de referință clar. Știm ce sunt oamenii și pentru ce este făcută lumea. Odată ce această poveste dispare, care mai este punctul fix al lumii în mișcare? Nimeni nu poate fi de acord. Singurul punct de referință pe care îl avem în Vestul post-creștin, post-liberal, este ceea ce dorim sau simțim într-un anumit moment. Și deoarece liberalismul consumerist ne-a învățat că dorința nu este ceva pe care să o transcendem sau controlăm, ci ceva căruia să i ne supunem imediat și apoi să-l valorificăm, realitatea însăși devine deschisă redefinirii la infinit. Cine poate spune ce anume este corect sau greșit sau real?
Dar să ne întoarcem la povestea noastră fondatoare: să ne întoarcem în grădină. Cum arată starea noastră actuală din această perspectivă? Pentru mine pare suficient de simplu, și cred că ar fi părut la fel și unui cetățean al creștinătății occidentale: urmăm calea șarpelui în loc de calea Creatorului. Acesta este cu greu un fapt nou în istorie: Biblia constituie, practic, un avertisment în 80 de cărți împotriva acestei abordări, iar majoritatea celorlalte religii au propriile lor povești care conțin avertismente asemănătoare. Odată ce-L respingeți pe Dumnezeu, sunteți sortit să încercați să-L înlocuiți.
Aici ne duce acum calea, și cred că asta este principala cauză pentru care apele vremii noastre par așa tulburate. Transumanismul, inteligența artificială, „transcenderea” totului, de la gen la biologie, cultivarea alimentelor și a bebelușilor în laboratoare: în mod deschis, căutăm să depășim toate limitele impuse, să refacem natura, să construim din nou lumea. Căutăm să devenim zei.
Oamenii care construiesc noul nostru turn digital al Babelului sunt foarte sinceri în privința a ceea ce își propun. Dacă nu mă credeți, lăsați-i să vă explice singuri.
Scriitoarea transumanistă Elise Bohan a povestit o conversație pe care a avut-o odată cu un biolog la o conferință despre viitorul transumanismului. „M-a privit în ochi,” spune ea, „și mi-a șoptit: ‘Știi, nu-i așa, Îl construim pe Dumnezeu’… M-am uitat înapoi la el și i-am spus: ‘Da, știu’”.
Sentimente similare sunt exprimate de filosoful transumanist Martine Rothblatt, care susține: „Noi îl facem pe Dumnezeu în timp ce implementăm tehnologii tot mai atotștiutoare, tot mai prezente, tot mai puternice și benefice. Nanotehnologia geoetică va conecta în cele din urmă toată conștiința și va controla cosmosul”. Ray Kurzweil, șeful ingineriei Google și filosof-general al apocalipsei robotice, este mai concis. „Există Dumnezeu?”, întreabă el. „Aș spune: încă nu”.
Revenind la punctul de plecare, putem spune că transumanismul – manifestarea de siliciu a noii noastre credințe – nu urmărește atât să mâncăm din pomul vieții, cât să inginerizeze genetic unul nou și să-l planteze oriunde ne place. Suntem în pragul unei revoluții acum, și aceasta poate face ca Epoca Luminilor să pară o banală petrecere de ceai. Întreaga bază a realității este rescrisă, sau cel puțin așa ne spunem. Generații întregi cresc cu o relație mai strânsă cu abstracția bazată pe ecran decât cu munca manuală sau cu lumea naturală. Li s-a indus convingerea că lumea este locul nostru de joacă și că totul, de la istorie la natura umană și până la dimorfismul sexual, poate fi schimbat la bunul plac.
Ne facem conștient post-umani, în timp ce ne străduim să facem lumea post-naturală și post-sălbatică. Dacă vi se pare că vârsta în care trăiți începe să capete aroma unui război dus asupra sensului însuși al realității – adică un război religios – ei bine, asta se și întâmplă.
Ce mai putem face într-o lume în care nu mai rămâne nimic de conservat? Putem să ne rugăm.
Preluare: unherd.com / Traducere: Reacționarii / Autor: Paul Kingsnorth
Anonimus • 14-08-2023, 12:00:29 • 183 vizualizari
Covid • Facebook • HotNights • Auto Info • Stiri Alexandria • Licitatii Publice • 14492 articole • 111 documentare • 531 melodii • 888 bancuri